6,179 matches
-
glumească cu restul de om pe care îl avea în fața sa. Din cumătru-său, bărbat voinic și mereu roșu în obraji, nu mai rămăseseră decât oasele feței acoperite de pielea vânătă. Albise deodată, iar kilogramele sale ce băteau suta, erau nevăzute. Rămăsese un metru nouăzeci de piele, acoperit de cuverturi și înconjurat de perne și tămâie. - Amu te găsise și pe tine boala, dă-o-n Doamne iartă-mă, măi cumetre. - Fă-te ‘ncoa și șezi. Crezi că nu știu că
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
ca o cucoană, care stă la poză cu bărbatul ei zâmbind greoi cât să facă pe placul celui care plătește poza. Sfințenia și cumințenia nu au fost însă deajuns pentru Ion. A intrat fără să spună nimic. Polixenia a trecut nevăzută în camera cealaltă. Avea cămășuța albastră cu flori mici roșii și fusta de pânză de in țesută în casă. Își puse mâna la gură să nu scoată un sunet de spaimă și își strâse ochii să nu plângă. Se ghemui
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
încât păreau să nu simtă mersul șovăitor al muștei. Pe neașteptate, se auzi deslușit urletul vântului, și ceața minerală care învăluia autobuzul se făcu și mai deasă. Pumni întregi de nisip se prăvăleau acum peste geamuri, azvârliți parcă de mâini nevăzute. Musca mișcă dintr-o aripă amorțită și își îndoi ușor labele, luându-și zborul. Autobuzul își încetini mersul, ca și'cum ar fi vrut să se oprească. Apoi vântul păru a se mai liniști, ceața se risipi puțin și mașina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
aproape. Apoi vântul păru a se înteți, zvonul' dulce de ape se făcu șuierat de valuri. Își închipuia, dincolo de ziduri, o mare de palmieri drepți și mlădioși, unduind în furtună. Nimic nu semăna cu ceea ce își închipuise ea, dar valurile nevăzute îi răcoreau ochii obosiți. Stătea așa, greoaie, cu mâinile atârnând, ușor încovoiată, simțind cum o pătrunde frigul de-a lungul picioarelor ca de plumb. Visa la palmierii drepți și mlădioși și la fata care fusese cândva. După ce se spălară, coborâră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
nimeni n-ar fi fost în stare, la treizeci de zile de orice urmă de viață, în acea groapă din mijlocul deșertului, în care arșița amiezii îi ține pe oameni departe unul de altul, înălțând între ei zăbrele de flăcări nevăzute și de cristale fierbinți și unde frigul nopții se abate asupra lor năpraznic, înghețându-i unul câte unul în scoicile lor de sare, locuitori nocturni ai unei banchize uscate, eschimoși negri dârdâind în igluurile lor cubice. Da, negri, căci poartă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
apoi dispăru. Zăpada îi înăbușea pașii. Calul se mișcă dincolo de zid, găinile cotcodăciră speriate. O clipă mai târziu, Balducci trecu din nou prin fața ferestrei, ducând calul de căpăstru. Înainta spre potecă, fără să se mai uite îndărăt și se făcu nevăzut, urmat de cal. Un bolovan se auzi rostogolindu-se domol. Daru se întoarse către prizonier. Acesta nu se clintise din locul lui dar îi urmărea fiecare mișcare cu privirea. - Așteaptă, spuse învățătorul în arabă și se îndreptă către ușa camerei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
lui, pe tablă, între meandrele fluviilor Franței, se așterneau, scrise cu creta de o mână stângace, cuvintele pe care le citise puțin mai înainte: - L-ai predat pe fratele nostru. Vei plăti. Daru privea cerul, podișul, și, dincolo de el, pământurile nevăzute care se întindeau până la mare. În această țară nemărginită, pe care o iubise atât de mult, era singur. JONAS SAU ARTISTUL LA LUCRU "Azvârliți-mă în mare... căci știu că eu abat asupra voastră această furtună." Iona, 1,12 Gilbert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
ce-i cu tine? Ai slăbit, semeni cu o umbră. - De câteva zile aproape nu mai mănânc. Dar nu-i nimic, trebuie să lucrez. - Mai întâi mănâncă. - Nu, nu mi-e foame. Rateau aduse o pânză. Înainte de a se face nevăzut în ungherul său, Jonas îl întrebă: - Cum o mai duc? - Cine? - Louise și copiii. - Sunt bine. Ar fi și mai bine dacă ai fi cu ei. - Dar sunt cu ei. Nu uita să le spui că sunt tot timpul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
din cap. Șoferul stinse farurile, apoi le aprinse, începând să semnalizeze la intervale regulate. Pe povârniș, omul acum se ivea, acum dispărea, mai înalt și mai masiv cu fiecare înviere. Deodată, de cealaltă parte a fluviului, la capătul unui braț nevăzut, o lanternă se înălță de mai multe ori în aer. La un ultim semn al celui care pândea de pe povârniș, șoferul stinse definitiv farurile. Mașina și omul dispărură în beznă. Acum fluviul era aproape vizibil, sau, mai curând, se zăreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
se zăriră limpede, în lumina galbenă, trei bărbați goi până la brâu, aproape negri, purtând pălării de formă conică. Stăteau nemișcați, bine înfipți pe picioarele lor ușor depărtate, cu trupul aplecat puțin înainte din pricina curentului puternic ce izbea cu apele sale nevăzute în marginea unei plute mari și rudimentare ce se ivi abia la urmă, din noapte și din ape. Când bacul se apropie mai mult, omul zări în spatele adăpostului, în partea dindărăt, doi negri înalți, purtând și ei pălării mari de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
cu o farfurie sau o unealtă de bucătărie, își arăta pentru o clipă în prag chipul curios. Trecură prin fața bisericii, apoi pătrunseră într-un cartier vechi, strecurându-se printre aceleași case scunde, și, pe neașteptate, se auzi deslușit vuietul fluviului nevăzut, în spatele cartierului de colibe, pe care d'Arrast îl recunoscu îndată. - Bun. Acum te las. Pe diseară, spuse el. - Da, în fața bisericii. Dar, în timp ce-i vorbea, bucătarul îl apucase pe d'Arrast de mână. Șovăia. Apoi se hotărî: - Tu nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
multicoloră. Pe trupul plăpând, frumosu-i cap se legăna încet, puțin răsturnat pe spate, iar pe obrazul adormit se răsfrângea o melancolie liniștită și nevinovată. Când muzica se oprea, ea se clătina, toropită. Ritmul întețit al tobelor era ca o tulpină nevăzută, în jurul căreia fata își încolăcea arabescurile moi, pentru ca, pe neașteptate, să se oprească iar, o dată cu muzica, clătinându-se până aproape să cadă și scoțând un strigăt ciudat de pasăre, ascuțit și totuși melodios. D'Arrast, fascinat de acel dans încetinit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
o ținea proptită cu o singură mână. Rămaseră astfel o clipă. Apoi d'Arrast dădu drumul ușii și, ridicând din umeri, se îndepărtă. Noaptea era plină de miresme răcoroase. Deasupra pădurii, stelele rare ale cerului austral, învăluite într-o ceață nevăzută, licăreau slab. Aerul umed era apăsător. Totuși, la ieșirea din colibă, părea de o minunată prospețime. D'Arrast urcă povârnișul lunecos și ajunse la primele colibe, poticnindu-se ca un om beat pe cărările pline cu gropi. Dinspre pădure venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
cu un huruit asurzitor, peste capetele ridicate spre el. Apoi avionul viră, zburând către estuar. Mulțimea își îndreptă din nou atenția către biserică, în penumbra căreia se desfășura acum o mișcare nedeslușită. Orga tăcuse, înlocuită de alămuri și de tobe nevăzute. Penitenții, în veșminte largi și negre, ieșiră unul câte unul din biserică, se adunară iar la un loc în fața porții și coborâră treptele. După ei veneau penitenții albi, purtând prapuri roșii și albaștri, urmați de câțiva băieți înveșmântați în chip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
te ridic pe catarg ca un imn. Te-am închis în templul credinței mele; te nasc într-o primăvară cu multe catedrale și-un singur altar te cheamă să te boteze, poduri de flori îți ilumină noaptea cărarea. Gura ta nevăzută mă ispitește și-n legea nescrisă, ascunsul învinge orice rugăciune ce tremură pe buze. Nu mă lăsa cu mâna întinsă ca o cerșetoare, vreau să fii al meu să-mi mistui setea de viață. Chiar dacă ar fi să dansez ultimul
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
alinți cât mai sunt vie. Peste noi poate să ningă și să plouă; de-atâta iubire și morții or să-nvie. Iubește-mă, sunt mireasma neștiută, doar tu îmi ești un vajnic erou și trubadur. Te-am așteptat ca Penelopa, nevăzută, de un Ulise ursuz. Cât vrei să mai îndur? Conspirație Eu știu că toamna vrea să mă invite la balul simfoniilor de frunze, Să-i încrustez pe file-ngălbenite un poem scurt și un desen pe pânze! (Mi-a șoptit vântul
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
se multiplică sufletul ca o cocă de pâine pusă la dospit, în anotimpuri; îi aud freamătul. Azi, anii și timpul cu el s-au contopit! Primăvara mă simt ca renăscută și inima se logodește în secret, pulsând dintr-o arteră nevăzută, multă iubire. Spun: ce suflet amdiscret! Vara mă prinde-ntr-o văpaie plină de iubire, plămădită-n primăvară. De nu m-ar înțepa-n vis o albină, să mă trezească. Să-i spun ispitei: piară! Toamna, e musai, să fiu
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
felul în care trebuie să ne punem întrebări. Aparent narativă, până la explicativ, cartea aceasta pune întrebări. Cartea aceasta are un timp, dar are și un răspuns. Are ceea ce trebuie să consacre titlul... Speranță! Dar știți câtă suferință este în lumea nevăzută a acestei speranțe? Duceți până la capăt lectura acestui volum, și veți afla. Îi apreciez inspirația, bucuria aceea omenească, cu care își traversează tristețile, apăsarea, tăietura, și, înainte de toate, sinceritatea. Îi respect suferința, cea care provoacă deschiderea. De ce are nevoie Vasilica
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
Braque în 1942 ? Sia Strihan ceruse în repetate rânduri opinia tinerei studente asupra acestei replici, peste timp, date lui Piero. „Forfecare de jumătăți care nu-și mai găsesc suprapunerea“, astfel definise, iritată, studenta, răspunsul lui Braque. Decupaj nocturn, lunar : fața nevăzută și cea văzută, inseparabile. Fâșii de nud, secante și rupte, rotite. Fețe și profiluri care devin perpendiculare și degajă așteptarea întregirii misterioase. Ca și în Cleopatra de la Chantilly, cu vipera înfășurată în jurul gâtului ? — Compoziția modernă, o dublură scindată a tabloului
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Alba-Iulia și apoi urmă cu glas falnic: ― De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nopții; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci... " Numai el ar fi de vină dacă m-aș pierde!" se gândi furios, amenințând cu pumnii liniile rusești nevăzute. Apoi deodată, când se aștepta mai puțin, drept în față, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare și mândră, zvîrlindu-și întîile raze spre cerul căptușit cu nouri și apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de o schijă de obuz, îndrăgise tăcerea. În acel răstimp gândurile lui s-au obișnuit a se rândui frumos, fără pripiri năvalnice și mai ales fără dureri. De altfel, la început mintea i-a fost senină, parcă o mână meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. Când și-a venit în fire întîia oară, la ambulanța diviziei, a văzut pe doctorul Meyer și pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atât de violentă, încît
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
îi gâdilau obrajii alintați de razele calde. Din cerul foarte albastru și curat cobora liniște, precum din casele împrăștiate, din copacii înmuguriți, din câmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătând în verde se înălța în unde nevăzute viața cea mare, atotputernică, neîndurată și totuși nesfârșit de ademenitoare. În văzduh plutea dragostea de viață cu tremurări de aripi argintate, cântând imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire adevărată și mii de speranțe. Sufletul lui Apostol sorbea vraja
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul și-i zămislea viitorul... Liniștea și misterele cerului și ale pământului se întîlneau și fâlfâiau în inimă lui, și-i picurau roua bucuriei eterne, în care străluceau miliardele de lumi văzute și nevăzute. Își simțea sufletul legat prin mii de firișoare cu nemărginirea, palpitând fermecat în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu ființa întreagă, mai puternică decât bucuria vieții și mai dureroasă decât
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Ce-mi pasă? Am vreme destulă... Numai Dumnezeu să-mi ajute să..." Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici-colo, pe dealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca niște licurici, însemnînd case nevăzute. Drumul șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera cîte-o lucire argintie. Deși n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]