KorAP: Find »[drukola/base=ocoli & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...187 188 189 ...267 >

6,653 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

Ne-am urcat în mașină și-am pornit spre Unirii. Orașul bolborosea, murdar și încăpățânat. Nimic nu lipsea, nici măcar gropile. Le cunoșteam pe de rost, cu timpul îmi confecționasem o hartă mentală a fiecărei străzi, care mă ajuta să le ocolesc. Mai trebuia să numeri și canalele, rămase de la ultima asfaltare, cu tot cu fundațiile pătrate de beton. Se înălțau cu vreo zece centimetri deasupra bordurilor; suficient cât să-ți faci praf baia de ulei. Pe străzile laterale, treceai liniștit: canalele se-aflau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la dreapta, spre Curtea Domnească. Ruinele rămăseseră intacte, le numărai zidurile și turnulețele în geamurile clădirilor cu zece etaje. M-am frecat la ochi, ferindu-i de soarele metalic și-obositor: lumina aluneca peste cărămizi, ricoșată din sticla albastră. Am ocolit gaura de pe Șelari (canalul, unul din cele mai mari din zonă, avea probabil valoare istorică: dispăruse imediat după ’90), și-am oprit lângă „Hanul cu Tei“. Înainte s-o cunosc pe Maria, crezusem că-i un restaurant, nu o galerie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Nu degeaba studiam dezastrele televizate: trebuia nu doar să scap, refugiat în confortul statisticilor neutre, ci să și știu ce mă așteaptă, să mă înarmez cu cele mai mici detalii, cu imagini, sunete și mirosuri, pentru a fi pregătit. Am ocolit ambulanțele și l-am urcat pe Brutus la etaj; parcă duceam o servietă cu păr. I-am pregătit un bol de lapte și mi-am spălat fața cu valuri de apă rece. Se mai potolise și durerea, Rapotan strânsese profesionist

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
înainte să fug spre biroul Mariei, l-am cedat pe Brutus portăresei. Părea o femeie de treabă, genul textilistă APACA, dată afară la cincizeci de ani. Mă știa, mi-a zâmbit frumos, numai bujori și mustăți. Am străbătut liniștit galeria, ocolind fotolii grăsuțe și mese de epocă, pictate în zece culori, cum se lucra pe vremuri. Sus, pe pereți, prinse cu sfori groase și holtșuruburi, atârnau câteva sute de tablouri, pentru cunoscători. Nu mă număram printre ei, degeaba încercase Maria să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
disfuncționali, frânți, ca micro-roboții din Los Alamos: dacă ne smulgeai un braț sau ne îndoiai un picior, zvâcneam înainte, fără întreruperi. Angrenajul arăta hârșâit, se autoregla ca televizoarele rusești cu lămpi, își deplasa masa de carne și tranzistori prin spațiu, ocolind obstacolele. Ne-am fi putut numi oricum, Androne sau Robotin, hackerii ne-ar fi spart circuitele mentale, iar bloggerii ne-ar fi rescris memoria, difuzând-o pe mii de pagini de web, doar-doar s-ar fi pierdut. De pomană; devenisem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
gâtului, așteptându-i geamătul. Momentul mi se-oferea pe tavă, ca plaja pustie și vătuită. O premieră cinematografică a minții mele stricate. Îmi venea să rămân acolo, strâns, capturat, liniștit de ticăloșia ireală pe care-o săvârșeam. „Am ajuns.“ Am ocolit rondul de la „Petrom“ și-am urcat în curbă, printre gunoaie, stâlpi de beton și tufișuri uscate. Mă simțeam și trist, și recunoscător, chiar dacă nu-i spuneam Mariei nici un cuvânt. Marea foșnea undeva jos, la picioarele falezei: murdară și tulbure, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la adăpost, le doream cu-adevărat. După vreo zece minute și cinci pulovere (încercate pe rând sau în diverse combinații), Maria a fost gata. Am coborât direct pe plajă, printre bărci și stabilopozi. Nisipul devenise apos, te invita să-l ocolești. Mirosea toată plaja a alge și sărătură. Ne-am așezat la o masă în pescărie și-am comandat hamsii și borș de pește cu mămăligă. Masa nu era de fapt o masă, ci un butuc ceva mai mare, proptit pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Nu-ți trebuia multă imaginație ca să le vizualizezi părinții: oameni încruntați, spătoși, cu care nu ții morțiș să discuți romantismul lui Filimon decât dacă-i absolută nevoie. Copilele se lăudau cu câte-un tată mecanic sau sculer-matrițer, golanii liceului le ocoleau cu prudență, din instinct sau din calcul (nu era recomandabil să te-aștepte seara la poartă un tip în salopetă, de trei ori mai mare ca tine, cu mâinile pătate de vaselină), preferând să-și caute prada prin alte școli

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
relaxat; nu venea nimeni în control. „Maiorescu“ semăna cu o hală montată în interiorul unei fortărețe și îmbrăcată pe trei etaje în beton și cărămidă. Seara, pungile cu apă zburau de la ultimul etaj, aruncate de mâini invizibile. Profesorii cunoșteau programul și ocoleau elegant zona. Tot seara, la clasele de „industrial“, trebuia să ai grijă cu scaunul de la catedră: ori avea un picior tăiat, ori se umbla la șuruburi, ori pur și simplu lipsea. Pușlamalele locale nu împărțeau aceleași resurse ca echipele din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
prin spate pe la teatrul „Fantasio“. Iluminatul public lipsea cu desăvârșire: becurile fuseseră sparte cu piatra pe stâlpi la „Revoluție“. Nu mai umblase nimeni la ele de-atunci. La o intersecție (Portiței cu Grănicerului, cred), n-am mai avut timp să ocolesc balta. Sau poate nici n-am văzut-o. „Ce poa’ să fie pe drum, sub o baltoacă?“, te învață instructorul auto, când pui mâna prima oară pe volan. „O groapă!“ E bine să asculți de instructori: sunt pisălogi, dar au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
modulasem și vocea, să sune urât. Așa (pardon, așea) și trebuia. Mihnea s-a înmuiat. „Gata, domne, nu mai zic nimic.“ „Ba da. Spune-mi dacă ies pe centură.“ „Nu. Ține-o peste pod, o tăiem direct spre-Agigea, nu mai ocolim. Mergi încet, ai radare la Petrom și după postul de poliție.“ „S-a făcut. Toată lumea-i OK?“ Toată lumea nu era OK. Habar n-aveam unde mergem. Ploua cu găleata, farurile abia reușeau să taie drumul prin beznă, nu știai ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
trecut de Lazu, apoi de Eforie Nord și-Eforie Sud. Rămăsesem singura mașină de pe șosea, nici TIR-urile nu circulau pe vremea asta. Cine se mai plimba în noiembrie, la 11 noaptea, între Constanța și Mangalia? În Eforie Sud, am ocolit centrul și hotelurile sindicaliștilor. Când trăia nea’ Nicu, debarcau băieții la saună și nămol, câte zece mii odată. Te pomeneai c-a ieșit tot schimbul trei din tură și s-a vărsat pe plajă: cearșaf lângă cearșaf, șlapi peste șlapi, radiodifuzor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și insuportabil; mie mi se părea calmă și liniștitoare. Cu un singur lucru nu ne puneam de-acord. Maria era moartă după teatru, ar fi intrat la zeci de piese, indiferent de-actori și regizori. Eu, dimpotrivă; l-aș fi ocolit în toate felurile posibile: dând foc la scenă, strangulându-i pe mașiniști (să cadă decorurile-n capul lui Hamlet sau peste patul lui Oblomov) sau inundând sala cu apa de la hidrant. Mă scotea din minți artificialitatea jocului, felul în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dintr-un creier bolnav; aici, geografia poveștii se suprapune, în valuri de curent alternativ, peste geografia cerebrală a celui care scrie. Strada și magazinul se prelungesc pe culoarele marilor aeroporturi occipitale: ghidate din turnul de control al emisferei stângi, informațiile ocolesc fanioanele și luminițele pistelor de aterizare, vâjâie laolaltă cu turboreactoarele meningelui și se adună în hangarele bulbului rahidian, la adăpost de orice atac. „Oprește-te!“, am zis. „Îmi vine să vomit. Așa ceva n-auzi în fiecare zi...“ „Original, nu?“, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
am înscris pe banda de stânga, semnalizând din timp. Am lăsat un camion să treacă (singura mașină pe care-o văzusem tot drumul) și-am intrat pe drumul plin de gropi spre Olimp. Am ținut-o așa vreo cinci minute, ocolind șanțuri, bălți și câte-o căruță cu țărani ieșiți la furat. Pe la 11.55, cu cinci minute înainte de începerea conferinței, am ajuns în Neptun. Am depășit ușurel zona din centrul stațiunii, cu grijă să nu se țină cineva după mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dram de imaginație, puteai întrezări trecerile brutale de la o vârstă la alta, accelerațiile biologice, deformările fizice și de comportament, îmbogățirile și alterările întregului. Exemplarele grăsuțe, bombardate cu glucoză de părinți, se refugiau în prima bancă a facultății, pe care o ocolesc toți băieții, uneori și profesorii. Cele fragile, scheletice, cu urmele nevrozei întipărite-n pielea roz a gambelor, puteau fi zărite într-o bucătărie de bloc: epave fără nume, eșuate-n liniștea pietroasă a căsătoriei, în fum de țigară și miros

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mea n-avea nici o jenă în a-mi povesti aventurile anterioare, o făcea cu mândrie și sinceritate, parcă pentru a nu exista nici un dubiu asupra bunelor ei intenții, dar nici asupra performanțelor), începeai să te bucuri de norocul care îi ocolise pe toți ceilalți, pentru a da tocmai peste tine. Maria intrase în viața mea, cu istoriile ei tulburi sau puțin prea clare, cu familia ruptă și azvârlită pe două continente, cu galeria de la „Hanul cu Tei“ mirosind a trabuc și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ultimul șurub care se desfăcea în zbor, crăpătura finală din osie sau fuselaj. Ardeam de nerăbdare să aflu totul, să fiu pregătit. Nu mi-era frică nici de întuneric, nici de găluștile cu prune ale bunicii Aneta (o vreme, le ocolisem și eu, privind cu suspiciune învelișul aspru, poros, din care curgeau aburi, în contrast cu interiorul răscopt: pruna fierbinte, leșinată, parcă molfăită și scuipată la loc, care te păta cu violet pe gură). Apreciam caimacul (conținea calciu, mă dădăcise maică-mea că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
drumul ei spre hidratarea cotidiană. În fiecare zi, după ora trei, gardul era escaladat de bărbați necruțători, cu halatele pătate de motorină și experiență profesională. Oamenii căpătaseră o traiectorie precisă, de salariați în căutarea proviziilor: circuitul trecea pe sub balconul meu, ocolea prin stânga Fiatul 850 al vecinului Firănescu și sfârșea pe treptele „Alimentarei“ din colț. Drumul fusese bătătorit, un ochi atent ar fi descifrat cojile de parizer lângă bordură sau urmele de tălpi pe zidul proaspăt vopsit în alb. Deceniu după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-l găsea pe hartă, iar dacă aveai norocul să dai de el prin vreo bibliotecă, paginile ce-l încadrau, cu dovleci și mănăstiri pe lângă care mișunau țărani în huse și-opinci, te făceau s-o iei la sănătoasa. Pictorii îl ocoleau, iar romancierii îl pomeneau rar și în silă. Câteodată, îl mai vizita o trupă de hard-rock ieșită la pensie, răcnind noaptea pe scenă: „Hello, Budapest!“ Sigur că valoarea orașului sporea dacă între momente, clădiri și senzații exista o legătură solidă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
asfaltul moale și catargele cu tricolorul și steagul Uniunii Europene. Cu puțină minte și-un dram de șansă, toate ar fi putut sfârși în colecțiile Economiștilor; Bucureștiul n-avusese parte nici de una, nici de cealaltă. Bănuiam de ce Economiștii Minții ocoliseră dintotdeauna locurile și oamenii noștri. Câțiva scriitori mai răsăriți încercaseră să-și vândă amintirile, forțând piața acțiunilor cerebrale: Radu Popescu scosese Istoriile Domnilor Țării Românești; Alecsandri venise cu Balta-Albă; Creangă își tranzacționase Amintirile din copilărie; Sadoveanu, Zodia Cancerului. Fără succes

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
halogen: Asachi, mustăcios și-n palton de fontă; Mihai Viteazul, cocoțat pe cal, cu fesul ăla strâmb ca un stup de-albine; Heliade-Rădulescu, fiert de eșapamente și neoanele Băncii Comerciale. Era o zonă frumoasă, de literatură și istorie adevărată. Am ocolit-o cu grijă și-am ieșit în spate, pe strada Edgar Quinet, pe care o băteam zilnic în drum spre serviciu. Aici, istoria degaja miros proaspăt și-o înfățișare pieptănată, sculptată în marmură albă și aburi de-azot: cineva avusese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
normală, economică, ne luminam drumul cocoșați, cu lanterna lipită de ciment. N-aveai timp nici să descrii ce vezi. „De unde-ncepem?“, s-a interesat Mihnea. „La catedră!“, l-am anunțat, fără entuziasm. Am trecut de pe-un nivel pe altul, ocolind lifturile încleiate. Totul mustea în pastă neagră: culoarul, șuruburile, plasele de fier, lemnul ușilor. O liniște isterică, de cimitir. Nu-ți venea nici să calci pe ciment, nu știai ce-i dedesubt. L-am tras pe Mihnea după mine, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Robane, hai încoace, să-i studiem pe-ăștia!“ L-am apucat pe Mihnea de mânecă. „Ușor, că nu suntem la teatru. Lasă-mă pe mine-n față.“ Am luat-o înainte pe pasarelă, lipit de rafturile cu geam. Lumina ne ocolea, treceam ca doi șobolani pe-o bârnă, speriați și nevăzuți. Dincolo de balustradă, forfota continua, dar noi tot nu auzeam ce ne interesa. De fapt, nu auzeam nimic; orice, un cuvânt oricât de neînsemnat ne-ar fi fost de folos. După

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
valijoară mică, neagră, pe role și-o servietă de umăr unde păstra laptop-ul. Trecuse vremea papornițelor turcești, cadrilate, în care călătoreau clandestin sarmalele, murăturile, țuica sau baxurile de țigări fără timbru. „Te crezi în filme?“, i-am întors-o, ocolind întrebarea, „Cine-a plătit? Cine ne-a angajat? În ce poveste ne-am băgat?“ „Mihnea are dreptate. Nici eu nu știu ce facem acolo.“ „Tu îți completezi garderoba. Între timp, eu și Mihnea mergem la un heuriger în Grinzing.“ „Un ce?“, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]