5,484 matches
-
valențe simbolistice grave: facerea lumii, visul, armonia cântecului, gândirea profundă și plânsul. Unele dintre ele iau proporții de negândit pentru omul comun; facerea lumii implică nebănuite armonii siderale pe care numai poetul le percepe. Visul este împlinirea gândirii vii, iar plânsul dobândește dimensiuni neasemuite: Trecerea de la repaos la febră și de la febră la repaos este o solemnă mișcare de pendul, în umbra căreia, ca un strigăt între țărmuri, răsună plânsul universal 109. Imaginea iubitei este serafică și iluzorie, ca o himeră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
care numai poetul le percepe. Visul este împlinirea gândirii vii, iar plânsul dobândește dimensiuni neasemuite: Trecerea de la repaos la febră și de la febră la repaos este o solemnă mișcare de pendul, în umbra căreia, ca un strigăt între țărmuri, răsună plânsul universal 109. Imaginea iubitei este serafică și iluzorie, ca o himeră; e reflectată doar în substanța imaginativă a poetului. În acest fel, ea apare structurată ca un amalgam de realitate topită în vis, dar și invers, ca un vis pătrunzând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
alta câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce coprindea 267, aducându-se în felul acesta prim-planul descrierii interiorului în care sunt înglobate rosturile și resorturile interioare ale esențelor. Făcând parte din aceleași categorii ale sublimării, zborul și plânsul sunt dominantele specifice ale etapei de maturitate artistică, avându-și izvorul în suferința cauzată de prematura moarte a iubitei. Întocmai ca în viziunea religios-folclorizantă, înălțarea iubitei la cer este o imagine emblematică, dominată de viziunea morții. În fapt, zborul este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
încunjură talia [...], iar cu ceilaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu și pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună.286 Imaginea inițială a plânsului are concretețea realului tragic al pierderii iubirii adolescentine: Ce fuse juneția? o umbră ce-și plânge/ Trecutele-i doruri pustii și nătânge 287. Poetul ajunge de foarte tânăr la concluzia unei fatalități conform căreia omul trebuie să-și primească soarta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
289; starea poetului devine un lamento pe marginea sorții omenirii: Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng:/ Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?290 În Strigoii, durerea este atât de acută, încât nici plânsul nu-i mai poate da lui Arald o eliberare: El ar răcni ca leii dar vai! Nu poate plânge 291. Plânsul este prin definiție apanaj al eliberării omului de durerea lăuntrică; când i se ia și această ultimă șansă, omul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?290 În Strigoii, durerea este atât de acută, încât nici plânsul nu-i mai poate da lui Arald o eliberare: El ar răcni ca leii dar vai! Nu poate plânge 291. Plânsul este prin definiție apanaj al eliberării omului de durerea lăuntrică; când i se ia și această ultimă șansă, omul e damnat să poarte crucea durerii sale insondabile De-atunci el haina morții și-a îmbrăcat viața 292, ori să fie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lui aramă 296. Așa cum am mai remarcat, chiar atunci când plânge moartea mamei sale, Eminescu nu poate să nu rememoreze moartea iubitei: Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o297. În varianta Elena, subintitulată Meditațiune 298, interogația shakespeariană devine firească, iar plânsul o imagine laitmotivică: A fi sau a nu fi au nu e tot una?; Nu plâng a ta moarte ci mai fericesc/ O rază trecută din caos lumesc; Eu nu plâng pe-un angel ce n-avea în lume/ Afară de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
rază trecută din caos lumesc; Eu nu plâng pe-un angel ce n-avea în lume/ Afară de zile neci aur neci nume [...]/ Tu ești o martyră dar nu plâng de tine/ Căci nu voi să-ntunec zâmbirile-ți line. Înfățișând plânsul ca efect al unei suferințe mistuitoare, Eminescu îl va proiecta asupra întregului cosmos, așa încât aproape nimic nu va ramâne neatins de el: munții, soarele, văile, stelele, izvoarele, codrii, marea, zeii etc. Pe coordonate distincte și cu intensități adecvate, plânsul uman
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Înfățișând plânsul ca efect al unei suferințe mistuitoare, Eminescu îl va proiecta asupra întregului cosmos, așa încât aproape nimic nu va ramâne neatins de el: munții, soarele, văile, stelele, izvoarele, codrii, marea, zeii etc. Pe coordonate distincte și cu intensități adecvate, plânsul uman și plânsul elementelor întrețin o pulsație fraternă, plecată din aceleași obârșii neștiute și năzuind spre același liman 299. O mitologie întreagă, preluată creator, va fi fructificată în Memento mori, întrucât universul însuși nu este indestructibil, ci poartă în sine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
efect al unei suferințe mistuitoare, Eminescu îl va proiecta asupra întregului cosmos, așa încât aproape nimic nu va ramâne neatins de el: munții, soarele, văile, stelele, izvoarele, codrii, marea, zeii etc. Pe coordonate distincte și cu intensități adecvate, plânsul uman și plânsul elementelor întrețin o pulsație fraternă, plecată din aceleași obârșii neștiute și năzuind spre același liman 299. O mitologie întreagă, preluată creator, va fi fructificată în Memento mori, întrucât universul însuși nu este indestructibil, ci poartă în sine contradicții care fac
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lungi purtatu-i sicriul [cel] de nouri/ Și firea-ntreagă plânge în înmiite-ecouri/ Plâng stelele frumoase și în de aur roi/ Se-nșiră l-a ta moarte în luminos convoi 300. Tristețea primordială de care pomenea I. Negoițescu are la bază plânsul universului genuin 301, consumat în sine, dar care se propagă și în elementele sale disparate. În elementele acestea domnește o tristețe iremediabilă, extrem de profundă și de contradictorie. Avem descrisă însăși starea de vis a universului: Ei dorm cum doarme-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
elementele acestea domnește o tristețe iremediabilă, extrem de profundă și de contradictorie. Avem descrisă însăși starea de vis a universului: Ei dorm cum doarme-un haos, pătruns de sine însuși,/ Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și302. Plânsul elementelor primordiale ale universului se desparte însă de plânsul Demiurgului, căruia îi este hărăzită singurătatea absolută. Până la El, elementele cosmosului pot tânji după perechile lor, chiar dacă nu sunt absolvite de suferință. Demiurgos însă n-are pereche și este damnat să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de contradictorie. Avem descrisă însăși starea de vis a universului: Ei dorm cum doarme-un haos, pătruns de sine însuși,/ Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și302. Plânsul elementelor primordiale ale universului se desparte însă de plânsul Demiurgului, căruia îi este hărăzită singurătatea absolută. Până la El, elementele cosmosului pot tânji după perechile lor, chiar dacă nu sunt absolvite de suferință. Demiurgos însă n-are pereche și este damnat să-și poarte destinul, întorcându-și lacrima-n sine: De
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
se află cu toții în eternitate, în jalea ei infinită 304, lucru care-i unește și-i singularizează pe vecie, iar peste toate există obsesia primordialului, a elementarului, obsesie care înseamnă în bună parte dorul de haos, de somnul originar, de plânsul demiurgic 305. Corolarul sublimărilor eminesciene este, neîndoielnic, insula lui Euthanasius. Izolată prin definiție de lume, ea este metafora sublimată a visului poetic și, în esență, reprezintă locul pietrei din centrul cercurilor concentice ale apei. Dacă se face o comparație între
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
izvoarelor Cuvântului. Iași: Junimea, 1994, 204 p. (Eminesciana; 57 bis) * VOICA, Adrian. Versificație eminesciană. Iași: Junimea, 1997, 318 p. (Eminesciana; 58) * COȘEREANU, Valentin. Eminescu Ipotești Eminescu. Ediția a 2-a revăzută. Iași: Junimea, 1999, 154 p. (Eminesciana; 59) * CIMPOI, Mihai. Plânsul Demiurgului. Noi eseuri despre Eminescu. Iași: Junimea, 1999, 204 p. (Eminesciana; 60) * RUSU, Vasile. Eminescu. Motivele vegetale și faunistice / Vasile Rusu. Iași: Junimea, 2000, 210 p. (Eminesciana; 61) o EMINESCIANA. SERIE NOUĂ * CRĂCIUNESCU, Pompiliu. Eminescu: paradisul infernal și transcosmologia. Prefață
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și clipa"... fără a cunoaște barem sumarul culegerii! Până la urmă, a apărut și acest al doilea volum. Sunt cărțile care au deschis pârtie. Grigore Vieru scria atunci: "Privește în ochii Limbii Române până când te va recunoaște și va izbucni în plâns." Și tot el: Stă în puterea Limbii Române să-l găsească, odată și odată, pe Dumnezeu." * C ând văd cu ce tristețe a primit țara vestea dispariției lui Grigore Vieru, mă-ntreb unde-s și de ce tac românii care i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
le-a dăruit nouă, tuturor, dimpreună cu întreaga sa operă, în care strălucește poate cea mai plină de miez poezie românească a ultimelor decenii: "... doar în limba ta / Poți râde singur / Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns // Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde / Când nu poți mângâia / Și nici cânta / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față / Tu taci atunce / Tot în limba ta." * M agda Ursache a debutat la "Junimea" în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
lucruri Dar sunt plini de durere. Apele s-au retras Ei au pornit spre casă Or mai găsi ceva ? Nimic nu le-a rămas ! Ce-or face ei acum Eu stau și mă gîndesc ; Când bag pâinea în gură Din plâns nu mă opresc. Eu am pat ca să dorm Și am și ce mânca, Ei nu mai au nimic Nici apă ca să bea. Doamne, cu puterea ta, Ajută-i, nu-i uita ! Cu gândul la un nepot care a ajuns preot
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
atunci era prăpădul, dar nu-i spuneam copilului ; și la o săptămână sosea altă telegramă la alt micuț. Ani și ani nu ni s-au zvântat ochii de lacrimi, și acum mă analizez cum de n-am orbit de atâta plâns în viață ? Că mari dureri ne-au apăsat pentru asemenea copii și pentru soldații de pe front. Poate mă repet prea des, dar îmi mai amintesc, dragii mei, atunci eram soră la Leagănul de copii, când ni s-a luat Basarabia
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
fără vină Gândul lor nu-l cunoșteam Eu în pace și odihnă Oițele îmi pășteam. Dar de-odată năvăliră Și-ntr-o groapă m-aruncă Și ei au fugit în grabă Și acolo mă lăsă. Dar trecând drumeți pe-acolo Plânsul meu l-au ascultat Și venind în pași de fugă Ei pe mine m-au salvat! Este cântecul lui Iosif din Biblie, când frații lui din invidie că-l iubesc părinții mai mult pe el, au dorit să-l omoare
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
și să aveți puterea să treceți peste toate greutățile ce se ivesc, că ele există, fie că ești singur, fie că ești lângă ai tăi. Eu cel puțin, mi-am pierdut pe toți cei mai dragi, mă mai iau cu plânsul și dorul, de aceea mai și scriu ceea ce vă expediez, scria doamna Adriana la 17 septembrie 2013, dându-ne explicații și la versurile pe care ni le alătura epistolei sale: Cerbul cu stea în frunte A fost odată-ntr-o
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
Și se tolănise lângă tulpina cacadârului. Părea nepăsător, stătea liniștit, suflând ușor, fără să-i pese câtuși de puțin de lighioana care venea și se-apropia de noi. Numai eu, ridicând, arătând bâta spre cer, o țineam încă într-un plâns cu sughițuri și strâns de gât de frica adunată în toate mădularele ființei am început să strig din răsputeri, cât mă țineau baierile inimii: Ajutor!... Ajutor!... Săriți, oameni buni!... Lupu... ... Și nu mai știu cât am stat și-am strigat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
era foarte bun, pământ arabil, vatră de sat, pe Dealul Obrejii. Restul fânaț, în Pârloage și pe Dealul Crucii. Când mergea la prășit, ori la secerat de grâu, pe Obrejă, când ajungea la ogor, întâi și-ntâi se-apuca de plâns și de bocit, ca după mort. Apoi, făcea o cruce mare, spre răsărit și s-apuca de lucru. O surprindeai de multe ori vorbind încet, cu omul ei, cu bunicul meu, Vasile Lazăr, ca și când ar fi fost alături de dânsa: "Măi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
mai poate veni. Fiindcă au de împachetat ceea ce iau acolo. Au de predat ceea ce lasă acasă și de definitivat niște acte prin notariat. Corina a ascultat toate explicațiile mamei sale. Apoi a lăsat receptorul în furcă. Și a izbucnit în plâns. A pregătit ea însăși onomastica, așa cum făcea altă dată cu mama ei. Pregătea și plângea. Iar în ziua propriu-zisă plângea și bea. Plângea de sărea cămașa de pe ea. Și bocea cum ai plânge după un mort. Mamă-sa îi promisese
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
am sunat. Aveam și noi o cheie. Sosise de câteva minute de la spital. I-am prezentat condoleanțe, plângând. Ne-a privit, oarecum absent, împietrit. Ne-a servit cu un rom jamaican, apoi ne-a grăit: Dragii mei! Gata-i cu plânsul! Morții cu morții, viii cu viii! N-avem vreme de bocit! Veruța, tu ia stiloul și scrie pe hârtie tot ce ne trebuie. Iar tu, măi frate, cheamă-i pe cei de la Câmpulung. Spune-le că miercuri e înmormântarea... Poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]