KorAP: Find »[drukola/base=sintactic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...187 188 189 ...204 >

5,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

morfologică (absolutivul corespunde relației sintactice de subiect). Noțiunea sintactică subiect este identificată prin rolul sintactic, adică rolul unui NP în procese de transformare: în engleză subiectul este ultimul NP care poate fi șters 45. Din punctul de vedere al regulilor sintactice, limbile ergative sunt organizate ca și limbile acuzative: noțiunea fundamentală de subiect are aceeași semnificație în ambele tipuri de limbi, iar diferența constă în faptul că paralelismul dintre categoriile sintactice și morfologice este mai puternic în limbile acuzative decât în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
poate fi șters 45. Din punctul de vedere al regulilor sintactice, limbile ergative sunt organizate ca și limbile acuzative: noțiunea fundamentală de subiect are aceeași semnificație în ambele tipuri de limbi, iar diferența constă în faptul că paralelismul dintre categoriile sintactice și morfologice este mai puternic în limbile acuzative decât în cele ergative. Noțiunea subiect nu poate explica diferențele dintre cele două tipuri de limbi și, în general, nu se poate face tipologie sintactică pornind de la morfologie, diferențele morfologice fiind superficiale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
constă în faptul că paralelismul dintre categoriile sintactice și morfologice este mai puternic în limbile acuzative decât în cele ergative. Noțiunea subiect nu poate explica diferențele dintre cele două tipuri de limbi și, în general, nu se poate face tipologie sintactică pornind de la morfologie, diferențele morfologice fiind superficiale (S. R. Anderson 1976: 18). În ceea ce privește interpretarea semantică, în construcțiile ergative, obiectul este implicat în acțiune de pe o poziție centrală, iar acțiunea este prezentată din punctul de vedere al obiectului; în construcțiile acuzative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
prezentată din punctul de vedere al subiectului, iar obiectul este mai puțin important (S. R. Anderson 1976: 22). În lucrările generative posttransformaționale, problema subiectului a fost tratată diferit. Haegeman (1994: 14), fără a lua în considerare limbile ergative (la nivel sintactic), susține că subiectul, obiectul, verbul sunt concepte universale, care există în toate limbile. Subcategorizarea unui verb (tranzitiv, bitranzitiv, intranzitiv) este o proprietate primitivă inexplicabilă a gramaticii și fiecare predicat are structura lui argumentală, adică un număr specific de argumente (Haegeman

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
poziție de "promovare" a celorlalte nominale. Phillips (1996) arată că faptul că subiectul propozițiilor tranzitive și al celor intranzitive se comportă diferit în privința cazului și a acordului în sistemele ergative poate primi două explicații: (a) tranzitivitatea verbală afectează direct comportamentul sintactic al subiectului; (b) EPP face ca subiectul să se comporte diferit în sistemele ergative − situația din limba yimas. 4.1.2. Nu toate limbile au subiect Această opțiune teoretică poate decurge fie din analiza unor limbi ergative, fie din analiza

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
subiectului; (b) EPP face ca subiectul să se comporte diferit în sistemele ergative − situația din limba yimas. 4.1.2. Nu toate limbile au subiect Această opțiune teoretică poate decurge fie din analiza unor limbi ergative, fie din analiza definiției sintactice a subiectului și a posibilităților diferite de marcare a relației dintre subiect și verb. Sugestivă pentru problema subiectului în limbile ergative este analiza pe care Martinet (1968: 198−219) o propune pentru limba bască, al cărei caracter special ergativ se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
se poate vorbi de subiect în bască. Creissels (1995: 218) arată că, în gramaticile tradiționale, termenul subiect se referă la acel nominal care controlează variația finalei verbului, acel argument care guvernează acordul verbului. Noțiunea de subiect astfel definit este strict sintactică. Pentru limbile fără acord, subiectul ar fi definit ca fiind singurul termen nominal (dacă există unul) a cărui prezență pe lângă predicat este necesară. Existența indicilor pronominali este o urmă a prezenței necesare a subiectului. Această definiție arată că noțiunea de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
topicul să fie primul întotdeauna; în lisu, japoneză și coreeană, topicul este codificat prin mărci morfologice; subiectul nu e legat de poziția inițială; ● în procesele gramaticale (reflexivizare, pasivizare, imperativ etc.) este implicat subiectul, dar nu și topicul; topicul este independent sintactic de restul propoziției. În concluzie, topicul este o noțiune discursivă, iar subiectul este o noțiune legată de structura internă a propozițiilor. Distincția între limbile cu subiect proeminent și cele cu topic proeminent nu este tranșantă, ci reprezintă un continuum. Subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
au urmat diferite strategii; tipologia reprezintă descrierea strategiilor pentru atingerea scopurilor comunicative (Li și Thompson 1976: 483−485). Și alți autori fac observații despre corelațiile dintre subiect și alte concepte. Creissels (1995: 230) susține că există o relație între subiectul (sintactic) și tema (discursivă). Baker (1997: 76) arată că există un consens în privința faptului că agentul, și nu pacientul, va fi ales ca subiect în majoritatea limbilor. Muller (2002: 159) este de părere că subiectul nu se confundă nici cu un

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
b) subiectul semantic al unui verb tranzitiv este actantul care are rolul Agent, indiferent de proprietățile gramaticale; noțiunea de subiect semantic privește nu numai situația în care subiectul este Agent, ci și pe cele în care subiectul are același comportament sintactic; subiectul semantic se identifică, de obicei, sintactic. Aceeași distincție, dar formulată în alți termeni, apare și la Schachter (1976)47, care consideră că e nevoie de două noțiuni de subiect: (a) Topic − subiectul este termenul privilegiat într-un sistem de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este actantul care are rolul Agent, indiferent de proprietățile gramaticale; noțiunea de subiect semantic privește nu numai situația în care subiectul este Agent, ci și pe cele în care subiectul are același comportament sintactic; subiectul semantic se identifică, de obicei, sintactic. Aceeași distincție, dar formulată în alți termeni, apare și la Schachter (1976)47, care consideră că e nevoie de două noțiuni de subiect: (a) Topic − subiectul este termenul privilegiat într-un sistem de relații gramaticale de suprafață (aproximativ subiectul gramatical

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
formulată în alți termeni, apare și la Schachter (1976)47, care consideră că e nevoie de două noțiuni de subiect: (a) Topic − subiectul este termenul privilegiat într-un sistem de relații gramaticale de suprafață (aproximativ subiectul gramatical), stabilit după criterii sintactice, nu discursiv-pragmatice; (b) Actor − corespunde aproximativ subiectului de adâncime de la Dixon și subiectului logic al lui Jespersen; stabilit după criterii semantice. Și Legate (2006b: 144) este de părere că există două noțiuni de subiect: (a) tematic, identificat cu DP generat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
posibilă o definiție generală a obiectului, dacă se pornește de la studiul proprietăților complementelor (diferite grade de solidaritate cu predicatul verbal). Obiectul este un tip formal de complement care, indiferent de lexemul verbal pe care îl însoțește, prezintă, prin comportamentul său sintactic, un maximum de solidaritate cu verbul. Obiectele sunt cerute de regimul verbului. Creissels (1995: 253−258) observă că, frecvent, există mai multe posibilități de marcare diferită a subiectului și a obiectului: ● și subiectul, și obiectul sunt nemarcate (limbile negro-africane, franceza

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
observă că, în mod frecvent, limba tratează diferit subiectul în funcție de apariția acestuia în construcții tranzitive sau intranzitive − subiectul e marcat numai în construcții tranzitive, iar subiectul construcțiilor intranzitive și obiectul construcțiilor tranzitive sunt nemarcate (georgiană, bască). Din punct de vedere sintactic, au fost remarcate (Haegeman 1994: 50, 71, Avram 2003: 140) mai multe asimetrii între subiect și obiect: ● alegerea obiectului poate afecta rolul tematic al subiectului, însă alegerea subiectului nu afectează rolul obiectului; ● rolul tematic este atribuit compozițional subiectului, fiind determinat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2006: 7) prezintă cele două mari tipuri de abordări ale tranzitivității din gramatica generativă: (a) abordarea lexicală, conform căreia un verb este intrinsec specificat în Lexicon ca fiind tranzitiv, inergativ sau inacuzativ; toate abordările lexicale pornesc de la ipoteza că reprezentarea sintactică a structurii argumentale a unui verb este proiectată la nivel lexical; conform acestor abordări, există trei posibilități de explicare a variațiilor de tranzitivitate: ● reguli lexicale care permit ca un verb tranzitiv să fie folosit ca intranzitiv (de exemplu, rolul care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în Lexicon − Rizzi 198649); ● există două intrări lexicale diferite, una tranzitivă, cealaltă intranzitivă (de exemplu, eat/a mânca); ● există verbe care pot avea structuri argumentale diferite, pot proiecta sau nu poziția complementului, în funcție de rolurile tematice atribuite în sintaxă; (b) abordarea sintactică − ordinea argumentelor din structura sintactică nu este determinată de verbul/predicatul însuși, ci de funcția pe care o ocupă în grup sau în propoziție. Hill și Roberge (2006: 7−8) susțin că ideală este dubla abordare: tranzitivitatea este determinată de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
două intrări lexicale diferite, una tranzitivă, cealaltă intranzitivă (de exemplu, eat/a mânca); ● există verbe care pot avea structuri argumentale diferite, pot proiecta sau nu poziția complementului, în funcție de rolurile tematice atribuite în sintaxă; (b) abordarea sintactică − ordinea argumentelor din structura sintactică nu este determinată de verbul/predicatul însuși, ci de funcția pe care o ocupă în grup sau în propoziție. Hill și Roberge (2006: 7−8) susțin că ideală este dubla abordare: tranzitivitatea este determinată de configurația locală a verbului (structura

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
să interacționeze cu semantica internă a verbului. Pană Dindelegan (2003a: 103) prezintă trei tipuri de accepții ale tranzitivității, cuprinzând și concepția tradițională: (a) trăsătură lexico-sintactică a verbelor/a predicatelor, constând în necesitatea complinirii semantice printr-un obiect; (b) trăsătură strict sintactică, manifestându-se prin capacitatea de apariție a verbului în contextul unui obiect direct, context specificat prin mărci proprii fiecărei limbi; (c) trăsătură logico-semantică actanțială/argumentală, constând în capacitatea verbului/predicatului de a apărea într-o configurație cu doi actanți. Comună

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
apărea într-o configurație cu doi actanți. Comună acestor accepții − subliniază autoarea − este capacitatea verbului/predicatului, în calitate de centru de grup, de a-și asocia două grupuri nominale, dintre care unul este așezat obligatoriu în poziție de subiect. Această accepție strict sintactică este legată de teoria complementelor directe sau indirecte (Blinkenberg 196050) care vin să completeze verbul. Aceste trei tipuri de definiții pot reflecta și situația din limbile ergative, din moment ce nu se face referire la rolul semantic al subiectului și al obiectului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
complementelor directe sau indirecte (Blinkenberg 196050) care vin să completeze verbul. Aceste trei tipuri de definiții pot reflecta și situația din limbile ergative, din moment ce nu se face referire la rolul semantic al subiectului și al obiectului/obiectelor. Prin urmare, definițiile sintactice ale tranzitivității (prezente în foarte multe lucrări, printre care: Pană Dindelegan 1967: 1551, Creissels 1995: 24752, Rousseau 1998: 86−11053) sunt aplicabile ambelor tipuri de limbi, așa cum și mecanismele sintactice care afectează tranzitivitatea sunt compatibile cu sisteme lingvistice diferite (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantic al subiectului și al obiectului/obiectelor. Prin urmare, definițiile sintactice ale tranzitivității (prezente în foarte multe lucrări, printre care: Pană Dindelegan 1967: 1551, Creissels 1995: 24752, Rousseau 1998: 86−11053) sunt aplicabile ambelor tipuri de limbi, așa cum și mecanismele sintactice care afectează tranzitivitatea sunt compatibile cu sisteme lingvistice diferite (vezi infra, 6.), cu condiția stabilirii unor corespondențe între denumirile cazurilor implicate în definiție și a considerării conceptelor subiect și obiect cu rezerva necesară (vezi supra, 4.). În ceea ce privește definițiile care pun

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tranzitivității, posibilitatea de aplicare la sistemele ergative trebuie analizată pentru fiecare limbă în parte. Liao (2002: 143) atrage atenția asupra faptului că tranzitivitatea reflectă nu numai numărul argumentelor principale, ci este și rezultatul unei combinații de factori semantici, morfologici și sintactici. Definirea noțiunii de tranzitivitate semantică diferă de la un autor la altul și diferă în funcție de accentul pus fie pe rolul semantic al participanților la acțiune, fie pe mecanismul logico-semantic relevant. Astfel, Creissels (2004b) arată că verbele construite cu doi termeni nominali

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
altul și diferă în funcție de accentul pus fie pe rolul semantic al participanților la acțiune, fie pe mecanismul logico-semantic relevant. Astfel, Creissels (2004b) arată că verbele construite cu doi termeni nominali reprezentând agentivul și pacientivul unei acțiuni sunt relativ numeroase și sintactic omogene, iar caracteristicile morfosintactice ale celor doi termeni sunt aceleași în multe limbi (însă nu în toate). Creissels (2004b) definește construcția tranzitivă ca fiind cea în care apare cuplul agentiv−pacientiv, iar cea intranzitivă, construcția în care nu apare acest

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o schimbare de stare; pacientul poate fi inanimat sau animat, incapabil de control sau având el însuși o anumită capacitate de control. 5.2. Tranzitivitate vs alte concepte În diferite studii a fost subliniată relația dintre tranzitivitate și alte noțiuni sintactice și semantice. Tchekhoff (1979: 286) afirmă că în toate limbile există o legătură între posesie și tranzitivitate și face referire la analiza lui Benveniste, care a analizat perfectul tranzitiv ca fiind o construcție posesivă. Creissels (1995: 248), între mulți alții

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
arată că noțiunea de ergativitate privește modul de organizare a contrastului între termenii nucleari ai unității frastice, cu observația că nu toate limbile au argumente principale marcate contrastiv. În alinierea acuzativă, P (corespunzător notației O de la Dixon) este unicul rol sintactic principal care are formă distinctă, iar în alinierea ergativă, A are acest statut. Construcțiile intranzitive sunt neomogene. Tipologia alinierii intranzitive examinează posibilele relații între proprietățile termenilor A și P din construcții verbale bivalente și S, singurul argument principal al verbelor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]