11,293 matches
-
se mai repetă. Fă ce trebuie acum! Timpul curge prin pipetă Doar odată pe-al tău drum. Meteo și des guvernul „Mint de-ngheață apele”; Au alcătuit concernul De dispar sincopele. * Trăiesc puțin și mor puțin În fiecare clipă, Mă străduiesc și mă abțin Să fac din timp risipă. 28 noiembrie 2004 SCHIMBĂRI CIUDATE Azi podoaba capilară A trecut și la bărbat; Ca să pară mai ilară, Strânsă-i cu un șnur brodat. Și ținuta-i bărbătescă Preluată-i de femei, De
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
cunoască legea din ceea ce se petrece zilnic în viața lor, omul de aici pare atins de o dorință aparte. El vine cu încredere să afle ce e legea însăși. PARADOX ȘI NONSENS 183 192. Spune singur acest lucru: „Toți se străduiesc, vezi bine, să afle cei legea [...].“ Își ia cu sine la drum multe lucruri, în țelegând bine că va fi o cale lungă. Deși simplu în credința sa, se vede nevoit să uzeze de unele mici trucuri („Omul, care luase
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
locuri, ce pot să țină cititorul la distanță de tot felul de interpretări sigure pe supozițiile și ideologia lor. Omul de la țară dorește să vadă ceva ce nu a văzut niciodată, crezând că și alții doresc acest lucru („Toți se străduiesc, vezi bine, să afle cei legea“, va spune singur). Presimte că încercarea este dificilă, însă acest lucru nu l împiedică să pornească la drum și să aștepte sine die în fața primei intrări. Nu ar proceda astfel decât cel care, probabil
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
slabă. Imediat însă povestitorul lasă în urmă vagul acestei apariții: „Numai că nu apucă să trăiască mult.“ Înainte de ași da sufletul, întreabă paznicul de ce nu a mai încercat nimeni să intre înăuntru, mai ales că, spune el, fiecare om se străduiește să afle cei legea. Răspunsul din urmă al paznicului este definitiv: „Pe aici nu putea obține să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta îți era hărăzită doar ție. Acum mă duc so închid.“ Ne dăm seama că aceste cuvinte s
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
bun început că acest proces se poate desfășura pe mai multe planuri și poate avea scopuri diferite. Este vorba mai întîi de consecințele virtuale a ceea ce s-ar putea numi teologiile contemporane ale "morții lui Dumnezeu" care, după ce s-au străduit să demonstreze prin numeroase mijloace că toate conceptele, simbolurile și ritualurile Bisericilor creștine sânt inutile, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al existenței umane este totuși în stare să întemeieze, datorită unei misterioase
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
anume descoperirea, adică revelația spațiului sacru, are pentru omul religios o valoare existențială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, și orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit să se așeze în "Centrul Lumii". Ca să trăiești în Lume, trebuie mai întîi s-o întemeiezi, și nici o lume nu se poate naște în "haosul" spațiului profan, care este omogen și relativ. Descoperirea sau proiecția unui punct fix - "Centrul" - echivalează
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
adversarii care o atacă sânt asimilați cu dușmanii zeilor, demonii, și mai cu seamă arhidemonului, Dragonul primordial învins de zei la începuturile timpurilor. Atacul asupra "lumii noastre" este răzbunarea Dragonului mitic, care se răzvrătește împotriva lucrării zeilor, Cosmosul, și se străduiește s-o nimicească. Dușmanii se numără printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetăți înseamnă o întoarcere în Haos. Orice izbândă asupra atacatorului repetă victoria exemplară a zeului asupra Dragonului (asupra "Haosului"). Din acest motiv, Faraonul era asimilat zeului Rî
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
al Templului este lucrarea zeilor și se găsește așadar foarte aproape de zei, în Cer. Modelele transcendente ale Templelor se bucură de o existență spirituală, incoruptibilă, cerească. Prin mila zeilor, omul ajunge la viziunea fulgurantă a acestor modele, pe care se străduiește apoi să le reproducă pe Pământ. Regele Babilonului, Gudea, a visat că zeița Nidaba îi arăta o placă pe care erau înscrise stelele binefăcătoare și că un zeu i-a dezvăluit planul Templului. Sennacherib a ridicat Ninive după "planul stabilit
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
a unui Timp circular, reversibil și recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament față de Timp deosebește omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numește, în termeni moderni, "prezentul istoric", străduindu-se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privințe, ar putea însemna "Veșnicia". Nu este ușor de arătat doar în câteva cuvinte ce înseamnă Timpul pentru omul nereligios al societăților moderne. Nu intenționăm să abordăm filozofiile moderne ale
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
participa chiar, în timpuri străvechi, la această creație (cf. cele două grupuri antagoniste care îi reprezintă pe Zeu și pe Monstrul marin). Nu este greu de înțeles de ce omul religios era urmărit de amintirea acestui Timp mitic, și de ce se străduia periodic să se întoarcă la el: in illo tempore, zeii ajunseseră la apogeul puterii. Cosmogonia este manifestarea divină supremă, gestul exemplar de putere, de îndestulare, de creativitate. Omul religios este însetat de real și încearcă prin toate mijloacele care îi
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
ne dezvăluie secretul comportamentului omului religios față de Timp. Timpul sacru și puternic fiind Timpul originii, clipa desăvârșită în care s-a făurit o realitate și în care această realitate s-a manifestat pe deplin, pentru prima oară, omul se va strădui periodic că ajungă din nou în acest Timp originar. Pe această reactualizare rituală a lui illud tempus al primei epifanii a unei realități se bazează toate calendarele sacre: sărbătoarea nu este "comemorarea" unui eveniment mitic (și deci religios), ci reactualizarea
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
atât al originii Lumii, cât și al originii bolii și a tratamentului. Timpul "festiv" și structura sărbătorilor Timpul originii unei realități, adică Timpul întemeiat de prima sa apariție, are o valoare și o funcție exemplare; din acest motiv, omul se străduiește să-l reactualizeze periodic, cu ajutorul unor ritualuri adecvate. Însă "prima manifestare" a unei realități echivalează cu crearea sa de către Ființe divine sau semi-divine: regăsirea Timpului originii implică așadar repetarea rituală a actului creator al zeilor. Reactualizarea periodică a actelor creatoare
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
tempore. S-ar putea spune, în termeni creștini, că este vorba de o "nostalgie a Paradisului", cu toate că, la nivelul culturilor primitive, contextul religios și ideologic este cu totul altul decât cel al iudeo-creștinismului. Însă Timpul mitic pe care omul se străduiește să-l reactualizeze periodic este un Timp sanctificat de prezența divină, și putem spune că dorința lui de a se afla în prezența zeilor și într-o lume desăvârșită (pentru că abia a luat naștere) corespunde nostalgiei stării paradiziace. Această dorință
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
ia parte la sfințenie. Există însă și "întîmplări divine tragice", iar omul, reactualizîndu-le periodic, își asumă o mare responsabilitate față de sine și față de Natură. Canibalismul ritual, de pildă, este urmarea unei concepții religioase tragice. Așadar, reactualizîndu-și miturile, omul religios se străduiește să se apropie de zei și să ia parte la Ființă; imitarea modelelor exemplare divine reprezintă dorința lui de sfințenie și în același timp nostalgia sa ontologică. În religiile primitive și arhaice, eterna repetare a gesturilor divine se justifică drept
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
mitici; aceste rituri au deci o origine supraomenească și, împlinindu-le, neofitul imită un comportament supraomenesc, divin. Se cuvine să reținem acest lucru, care arată încă o dată că omul religios se vrea deosebit de ceea ce este la nivel "natural" și se străduiește să se împlinească după imaginea ideală care i-a fost dezvăluită prin mituri. Omul primitiv încearcă să atingă un ideal religios de umanitate, și acest efort conține germenii tuturor eticilor elaborate mai târziu în societățile evoluate. Bineînțeles, inițierea ca act
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
riturile de pubertate, cât și în cele de intrare într-o societate secretă, și de ce același scenariu poate fi descifrat în tulburătoarele experiențe intime care precedă vocația mistică (la primitivi, "bolile inițiatice" ale viitorilor șamani). Omul societăților primitive s-a străduit să învingă moartea, transformînd-o în rit de trecere. Altfel spus, la primitivi moartea înseamnă părăsirea a ceva ce nu era esențial, de obicei viața profană. Așadar, moartea ajunge să fie socotită suprema inițiere și începutul unei noi existențe spirituale; mai
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
rezultatul unui proces de desacralizare. Așa cum "Natura" este un produs al secularizării treptate a Cosmosului, lucrare a lui Dumnezeu, omul profan este rezultatul unei desacralizări a existenței umane. Aceasta înseamnă însă că omul areligios s-a constituit, spre deosebire de predecesorul său, străduindu-se să se "golească" de orice urmă de religiozitate și de semnificație transumană. El se recunoaște pe sine în măsura în care "se eliberează" și "se purifică" de "superstițiile" strămoșilor săi. Cu alte cuvinte, omul profan, fie că vrea sau nu, mai păstrează
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
îi sunt arse în stradă; dar nu renunță la activitatea începută și conducătorii săi repetă le nenumărate ori că nu militează pentru monarhism și nu complotează împotriva Republicii. Întocmai cum va face mai târziu "Centrul Catolic", C.A.D.C. se străduiește să convingă autoritățile că religia creștină nu e incompatibilă cu regimul republican și că noile orientări sociale ale lumii moderne își pot găsi fundamentarea în chiar politica socială a Bisericii. Dar C.A.D.C. continuă să fie atacat de stânga
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
firești, lăsate de Dumnezeu și validate de istorie. Cum reacționa țara la revoluția aceasta inspirată și călăuzită de un profesor universitar fără partid și fără altă forță în afară de încrederea totală a Președintelui Republicii și a armatei? Oamenii cărora Salazar se străduise, prin noua orânduire a Statului, să le articuleze voința politică, sprijineau revoluția fie prin aderența lor entuziastă, fie printr-o rodnică încadrare în corporații. Dar o mentalitate revoluționară, un spirit cu totul nou și creator de instituții revoluționare, încă nu
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
rolul de capitală, rol încredințat acum cetății mai bine apărate a Ravenei. întrucât nu dispuneau de forța militară necesară pentru a-i expulza pe barbari din provinciile invadate, împărații ce au urmat la tron în aceste decenii zbuciumate s-au străduit să le înglobeze așezămintele și să le supună juridic, încheind cu conducătorii lor tratate menite să garanteze pe de o parte supraviețuirea, în acele teritorii, a unui minimum de administrație și de influență romană, iar pe de altă parte, alianța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
descălecau și ei. Erau toți înarmați cu săbii sau securi și fiecare își luase cu sine arcul și tolba. Câinele, alarmat, se trase și mai mult înapoi, dezvelindu-și colții; fetița înaintă ca să-l țină, dar tatăl o împinse îndărăt. Străduindu-se să-și ascundă nemulțumirea pentru pretențiile hunului, înclină capul și răspunse imediat, căutând să acopere cu glasul său lătratul câinelui. — Casa mea e totdeauna deschisă pentru tine, dar va trebui să te mulțumești cu ce e: câteva capre, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nevestei sale; cu toate acestea, hunul îi spusese el însuși, ceva mai devreme, că popasul său acolo nu era o simplă întâmplare. Știind cât sunt de irascibili și de schimbători oamenii aceia, se abținea să-i întrebe direct și se străduia să se arate o gazdă prietenoasă și destinsă. îi ținea, însă, sub ochi pe fiii săi, gata să le taie orice vorbă, orice gest care ar fi putut fi înțeles de către stăpânii aceia îngrozitori ca un acces de mândrie; și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ridică și se întoarse să privească spre luminiș, rămase încremenit. Alți doi bagauzi zăceau în iarbă, străpunși de săgețile lui Khaba, iar Odolgan, strigând și râzând, se năpustea cu securea însângerată către un al treilea, deja înmărmurit; iar Kayuk se străduia să țină catârul, ce răgea zvârlind din copite. Bagauzii care rămăseseră în viață se retrăseseră în grup la marginea luminișului; de acolo, incapabili să mai reacționeze, aruncau priviri îngrozite spre Balamber; acesta, în șaua calului, îl ținea zdravăn pe comandantul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scotocească într-o ladă mare. — Acum trebuie să lungesc fiertura, bolborosi nemulțumită. Oaspeții săi se așezaseră în tăcere pe băncile puse de o parte și de alta a mesei - o masă veche, lungă și cu scândurile desfăcute. Balamber încă se străduia să-și revină din tulburare. întunecat, nu-și dezlipea privirea de la Malaberga, acum aplecată deasupra flăcărilor: îi cerceta cu interes fiecare mișcare, iar mâna dreaptă încă îi zăbovea pe mânerul săbiei. Audbert, care îl știa cât e de impulsiv, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de șa, și cănile de lut pe care, între timp, cei patru huni le desprinseseră de la centură, unde le purtau după obiceiul neamului lor. Odolgan întrebă pentru cine să închine. — Pentru cine ne îndrăgește! propuse Audbert, ridicând cornul plin și străduindu-se să se arate degajat. Malaberga strânse din buze: — Eu nu-i sunt dragă nimănui. Mai bine să închinăm... pentru aceia doi dintre voi care după șase luni vor mai fi în viață. Se lăsă o tăcere împietrită. — Doi dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]