KorAP: Find »[drukola/base=tresări & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...187 188 189 ...215 >

5,364 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

și de vârstă. Atunci îl așteptam să-și revină. Ca să nu ațipesc și eu, mă ciupeam. Din greșeală, la un moment dat, m-am ciupit prea tare și am scos un strigăt de durere. — Ce s-a întâmplat? întrebă Bătrânul, tresărind și încruntând sprâncenele. — Nimic, am răspuns încurcat. O măsea care mă supără din când în când. — A, înțeleg, mormăi el. Și eu am suferit de măsele. Avea o plăcere aproape copilăroasă să trișeze și să câștige. Cum făceam o gafă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ea. Ceea ce mă cutremurase. Cum să mă ating eu de o femeie pe care o atinsese El? Era de la sine înțeles că refuzasem. Și am încheiat patetic și idiot: „Niciodată nu voi proceda altminteri”. Bătrânul mă ascultase fără să-i tresară un mușchi. Când am terminat a azvârlit cărțile. 29 De câte fleacuri a depins viața mea! Uneori, mă întreb dacă destinul nu se exprimă prin fleacuri. E forma lui de perversiune. Nu apare ca în măștile înalte așezate pe fundalul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aceea, dar, din păcate, renunțăm greu totdeauna. Am vrut să mai prelungesc starea care-mi încălzise sufletul înainte. Am făcut o greșeală. A urmat singura frază pe care n-o așteptam: „Mă întreb câtă vreme o să continui această minciună”. Am tresărit. „Care minciună?” „Cum care? Cu Bătrânul. Și restul... Stricase totul. Bucuria mea s-a spart ca un vas de porțelan. Fără să sesizeze că înainta, de fapt, pe cioburi, Laura a socotit că era cazul să insiste: „Nu vezi că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
perdelelor murdare se găsea o icoană veche, cu vopseaua scorojită pe margini, înfățișând un sfânt. Fire de praf jucau în lumina care pătrundea prin ușa larg deschisă. — Nu l-ai văzut pe doctor? am întrebat-o pe Marta. — Care doctor? tresări ea. De ce mă întreabă „care doctor?” m-am gândit. Nu cumva... nu cumva s-a împăcat cu Aristide? Asta ar fi explicat și mai bine răceala din ce în ce mai fățișă pe care mi-o arăta de la o vreme. — Dinu. — Nu, nu știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fiți atenți”, a strigat Mopsul și a ridicat pușca. Țintea o pasăre neagră, cu pete albe, aproape de mărimea unei găini, cocoțată în vârful unui gutui sălbatec, ca acela de la poarta Martei. A răsunat împușcătura, dar pasărea n-a căzut. A tresărit doar, înspăimântată de moarte. „N-ai nimerit, n-ai nimerit”, râdea Nelson, iar ochiul lui, singurul, i se învârtea ca un titirez în orbită. Glontele atinsese, în schimb, urechea unui cățel care începuse să schelălăie. Apăru atunci din senin, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
adus aminte că un creier găurit nu mai poate auzi nimic. Aveam să fiu ucis în liniște, sub un cer albastru, curat și indiferent. Cum meritam. M-am mișcat puțin ca măcar să văd chipul celui care mă vâna și am tresărit violent auzind o bufnitură în spate. Gata, s-a terminat, mi-am zis. Și mă miram că nu se făcea noapte în creierul meu. A trecut ceva timp până să înțeleg că, de fapt, căzuse pușca pe care o sprijinisem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe Mopsul râzând gălăgios. Se lăsase noaptea sau poate că întunericul provenea de la ceața care se lipea de fereastră, secretată de o atmosferă plină parcă de melci. Marea gemea afară. „Ce ai de gând, Daniel Petric?” m-am întrebat. Am tresărit. Trebuia deci să iau o hotărâre? M-am încordat să ascult zgomotul valurilor, parcă de asta depindea răspunsul, după care mi-am zis: „Îi voi face voia lui Vecu. Vroia ca Judecata de Apoi să aibă loc în timpul vieții noastre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927

era înstelat și fără lună. Îl priviră amândoi, nu numai în față. Ochii lor trecură de la o zare la alta, și deodată, ajungând cu privirea deasupra zării de miazăzi, care era în dreapta lor, sclavul scoase un strigăt de surprindere. Iahuben tresări și se uită și el speriat într-acolo. Nevăzând nimic deosebit, întrebă: - De ce ai strigat? Nu văd nimic... Dar sclavul tăcu privind spre miazăzi. Iahuben nu-l mai întrebă a doua oară. Totuși era îngrijorat. Urmări privirea sclavului. Cunoștea stelele

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Spune-mi, Auta, ce fel de stea e aceea? murmură soldatul, nemaiputând răbda nici tăcerea, nici taina. Și sclavul răspunse cu glas parcă istovit: - Nu știu, Iahuben. N-am văzut niciodată astfel de stele. - Nu cumva e un zeu? Sclavul tresări. Deschise gura să rostească ceva, dar rămase mut. Și așa merseră mai departe, până la sfârșitul nopții. Ziua, firește, noua stea nu se mai văzu. Își mânară taurii în liniște alte câteva ceasuri, până când căldura începu să se prefacă în văpăi

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
de tot și își dădea seama că nu poate fi trufie muțenia și lipsa de luare aminte a acestui sclav care mereu părea a se gândi la ceva. Totuși, Iahuben mai întrebă o dată. Atunci sclavul murmură: - Cine știe ce poate fi. Soldatul tresări: - Cum ai spus? - Steaua aceea. Și Auta iarăși tăcu. Iahuben uitase de stea și îi păru rău că-și aduce acum aminte. La spatele cortului, unde era puțină umbră, auzi un horcăit. Ascultă atent. Îi era greu să se scoale

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
decât o moviliță de cenușă, Iahuben se pomeni punând o întrebare ciudată tovarășului său de călătorie: - Un lucru nu înțeleg de loc, Auta: cum ai tu inimă ușoară să cauți drum spre robirea celor de-o seamă cu tine. Sclavul tresări. Iahuben, dîndu-și seama ce a spus, își mușcă buzele. Dar era prea târziu. Cuvintele erau în văzduh, nu se mai puteau prinde. La lumina focului, soldatul văzu ochii mari și mirați ai lui Auta care-l priveau ca și când l-ar

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
grijă anume lui. Și de ce să ucidă un om care nu-i făcuse nimic și care se purta cu el ca un frate mai mare! Era rob, dar se purta ca un frate. Și dacă totuși... Dar Auta, la început tresărind la auzul unei întrebări atât de neașteptate, pricepu îndată tot ce era de priceput. Ar fi vrut să tacă știind că acum nu mai era vorba de întrebare, însă privirea soldatului îl făcu să-i fie milă și spuse cât

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
așeză pe o blană de leopard pe lângă măsuță. Marele Preot îi cercetă ochii. În ochii sclavului, în mijlocul fiecărui iris, juca o luminiță ciudată. Nu mai văzuse această luminiță și îl întrebă: - Să-mi spui ce se petrece în tine! Auta tresări, deși era deprins să fie descusut de privirea bătrânului, căruia nu-i scăpa nimic. Dar era bucuros că poate în sfârșit să se descarce: - Am așteptat mult timp. Numai tu, strălucitorul meu stăpân, poți să înțelegi neliniștea mea pe care

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
și cu bănuielile nimeni nu e în stare să facă nimic. Bănuielile te duc spre adevăr, dar nu toate, una singură ți-l arată. - Și dacă bănuiala care trebuie să vină nu va veni, stăpîne? îl întrebă sclavul și îndată tresări de spaimă dîndu-și seama ce lucru cumplit a spus, putîndu-l jigni pe atotputernicul său stăpân. Dar atotputernicul stăpân păru că n-a luat în seamă decât numai întrebarea, fără alte înțelesuri ale ei. - Trebuie să avem răbdare, Auta. Dacă noi

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Căpetenia noastră i-a îndemnat și au fugit. I-a chemat și pe alții. Auta îl privi uimit: - Ați izbutit să fugiți!... Și aveți și căpetenie? - Da, avem, spuse tânărul. E foarte înțelept și puternic. Te cunoaște pe tine. Auta tresări, dar nu întrebă nimic. Se gândi că tânărul poate să fie vreo iscoadă de-a lui Tefnaht. Zise într-o doară: - Muntele de Foc se spune că e primejdios. Tânărul rîse: - Toți stăpânii se tem să urce până la noi. Unii

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
zărită de departe, și numai câte o clipă, ca fulgerul sau rândunica. Din nou simți pe frunte ceva mătăsos și rece, ca o mână care l-ar mângâia. Dar era prea rece pentru o mână omenească. Totuși parcă avea degete... Tresări și se sculă în picioare. Se întoarse. Lângă el stătea o ființă, mai scundă decât el, altfel decât el și decât toți oamenii pe care-i văzuse, dar foarte asemănătoare cu ființele omenești. Auta privi cu ochii măriți. Genunchii și

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
apoi căzu în genunchi în fața Marelui Preot, lipindu-și fruntea de pământ. Bătrânul îi spuse să se scoale și îl întrebă mirat: - Ai ieșit din întîmplare? - Nu, stăpâne, am auzit sunet de voci, și am recunoscut vocea ta. Marele Preot tresări. - Nu minți cumva? Cum se poate auzi dinăuntru?... Ai auzit și ce spuneam? - N-am deslușit, stăpâne, căci și înăuntru vorbeau. Tefnaht schimbă o privire cu Marele Preot. - Tu minți! zise Tefnaht. Cine te poate crede, când chiar tu i-

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
privi cu luare aminte: era tot un crâmpei de cer, cu stele mari și mici, luminoase și umbrite. Străinul puse degetul lângă o stea verzuie, înconjurată de un nimb ușor, albăstrui, destrămat. Zise apoi, zâmbind, în limba atlantă: - Pământul. Preoții tresăriră. Privind întîi năuc la semnele pe care le făcea străinul, Marele Preot se lumină deodată, arătând că a înțeles, și îi spuse lui Tefnaht: - Pesemne că așa se vede de la ei... Tu îți dai seama, Tefnaht, cât sunt toate acestea

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
sunt ceilalți ai tăi? îi spuse, după ce îi mulțumi pentru lapte. - Sunt în pădure, vânează. Alții culeg rădăcini și ierburi. Acolo sunt toți, și Agbongbotile, dacă-l mai ții minte, și Ntombi. Numai Mpunzi nu este. L-au ucis? Auta tresări: - Am uitat să-ți spun: Mpunzi a ajuns la palat, am vorbit cu el și nu l-au ucis, dar e în casa robilor... deocamdată nu știu cum să-l ajut să plece. - Zeii aceștia nu vor? - Nu pot nici ei, Mai-Baka

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
i se închine, că numaidecât va veni strălucitorul Tefnaht. Când să-l întrebe de Marele Preot, Auta văzu că nici tânărul nu mai era: se strecurase nezărit. Străinii ședeau în jilțuri și priveau odaia în tăcere. Când intră Tefnaht, Auta tresări și vru să cadă în genunchi, dar fiul Zeului Puterii îl opri cu un gest aspru și-i porunci în șoaptă să se așeze și el într-un jilț. Mirat, Auta se așeză între Tefnaht și străini. Preotul îi ceru

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
tălmăci lui Tefnaht, dar acesta nu răspunse. Crezând că n-a fost auzit, sclavul mai întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns: - Bătrânul e obosit... cred că doarme. - Auta, zise Tefnaht (și Auta tresări), am văzut cu ce ați venit. Nu amețești în ea? - Nu, stăpâne. Mai curând amețesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri. - Și nu cade? întrebă preotul din nou. - Nu, stăpâne, plutește ca fulgul și se lasă pe pământ mai

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
luntre, pe unul din scaune, ședea o frumoasă femeie rome, de neam după înfățișare, cu trupul scund și subțire, îmbrăcată în mătase de culoarea fagurilor proaspeți, cu părul negru retezat pe frunte și sprijinit pe umeri. Când intrară ceilalți, femeia tresări și se ridică. - De ce numai Auta s-o fi răpit pe Nefert? Eu dacă vin din stele n-am voie?! spuse cârmaciul vesel. Mi-am găsit o zeiță pe care am s-o iau cu mine în cer. Numai că

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196

a umple aceste cuvinte puține și grele de Înțeles cu concretețea densă a evenimentului. „Spre sfârșit, timp de aproape o oră, răsuflarea i-a devenit un fel de șuierat constant și Înăbușit În plămân“ - Îi scrise el lui William. „Pulsul tresărea și se stingea, Înceta și apoi pornea iar puțin, pentru ca pe urmă, cu activitatea perceptibilă a inimii, a Încetat să se mai simtă, Înainte de a i se opri respirația. La ora trei a intervenit o schimbare binevenită... a părut că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
originală inspirată din viața modernă, intitulată Soțul ideal, de Oscar Wilde.“ Se va duce mai târziu la Haymarket, să Își cumpere bilet - așa, timpul va trece mai ușor, iar el va putea lua prânzul la Reform. — Să strâng masa, domnule? Tresări; nici nu observase că Smith intrase iar În cameră. Da, da, te rog. Mulțumesc, Smith. Se ridică, adună plicurile și le duse, Împreună cu ziarul, În birou. Nădăjduia să Îi apară În intestine o senzație care să precipite o evacuare, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
adânc, lângă foc. Începu să citească articolul de fond, un protest Împotriva taxelor de import impuse de India la produsele britanice din bumbac, dar aproape imediat Îl cuprinse somnul binecuvântat, din care se trezi o jumătate de oră mai târziu tresărind, cu părerea de rău că nu dormise mai mult. Recuperă Saturday Review, care Îi alunecase dintre degete și căzuse pe jos, și Îl deschise la secțiunea despre arte și literatură. Observă că ziarul angajase un critic teatral nou, care semna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]