KorAP: Find »[drukola/base=zăcea & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...187 188 189 ...218 >

5,438 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

nu i-am îmbrăcat. Ploaia avea un efect calmant asupra mării, ciupindu-i suprafața dar netezindu-i-o totodată, dându-i un luciu uleios. Nu am întâmpinat greutăți la ieșirea din apă. După aceea m-am dus acasă și am zăcut gol, în ploaia călduță, pe podul lui Minn, privind cum se prăvăleau valurile lustruite în cavitatea îngrădită. Chiar și pe o zi liniștită, apa dă buzna înăuntru și îndărăt, în puhoi tumultuos. Noaptea trecută, întrucât cerul era acoperit de nori

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
scriam în fiecare zi. Veneam acasă la fiecare sfârșit de săptămână, și Hartley părea neschimbată. Și apoi, într-o bună zi, mi-a spus... Plecasem cu bicicletele de-a lungul canalului, un drum pe care-l făceam adeseori. Bicicletele noastre zăceau îmbrățișate, ca de obicei, în iarba înaltă de pe marginea cărării. Noi doi ne plimbam, cuprinzând din ochi priveliștea familiară, priveliștea dragă care devenise a noastră. Era toamnă. Puzderie de fluturi. Până și azi fluturii îmi amintesc de acele clipe înfiorătoare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
noile cărți de rugăciuni (nu-i de mirare că bisericile sunt pustii). Am inspectat pernițele de închinăciune, brodate de femeile din sat. M-am cocoțat pe băncile din strane și am privit pe ferestre. M-am gândit la bietul „Mutulică“ zăcând acolo în cimitir, cu nimic mai amuțit decât fusese în viață. La zece și douăzeci am hotărât că trebuie să ies la aer. Fusese o greșeală din parte-mi să mă ascund în biserică, în timp ce Hartley străbătuse probabil ulițele. Doream

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stingea. Rosina purta ceva negru, cu o bluză albă, iar părul întunecat, care de astă dată i se revărsa liber pe umeri, aproape că intra în flacăra lumânării. M-am retras în tăcere, adunând din mers scoarțele și pernele care zăceau pe iarbă. Noroc că mâncasem ceva la cârciumă, altfel foamea m-ar fi mânat în casă. Am coborât pe stânci, până când casa a devenit invizibilă, și am găsit, foarte aproape de mare și puțin deasupra nivelului apei, o vâlcea lungă și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stâncos era ușor înclinat în direcția apei, mi-am putut propti capul pe o pernă, ațintindu-mi privirile drept pe orizont, unde luna brăzda de pe acum o despicătură de argint, nu total imobilă. Apăreau tot mai multe stele, multe, multe. Zăcând pe spate, învelit într-o scoarță, cu mâinile împreunate în față, mă rugam ca totul să iasă bine între mine și Hartley, ca această fidelă amintire ce mă urmărise o viață, și pe care acum o socoteam drept mistica mea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
siluetă întunecată, decupată în centrul acestor zori pustii și înfricoșător de tăcuți, în care lumina abia de era lumină; m-am speriat de mine însumi și m-am culcat repede la loc, m-am învelit în scoarță, am închis ochii, zăcând acolo rigid, fără să-mi închipui că voi adormi din nou. Dar am adormit și am visat că Hartley era o balerină și făcea piruete „sur les points“ pe o scenă uriașă, îmbrăcată într-o vaporoasă fustiță din tul negru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
moale, în felul acela îngrozitor; și m-am simțit cuprins de o presimțire și o groază pe care nu le încercasem în vis. M-am proptit într-un cot și, treptat, am început să devin conștient de ce mă aflam acolo, zăcând pe stâncă, în plin soare și în fața unei mări albastre, șușotitoare. M-am ridicat încet și apoi m-a săgetat tristețea când mi-am amintit cât de fericit fusesem în vis pentru că eram tânăr. M-am uitat la ceas. Șase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ăsta și-n alte cazuri, soția care se simte vinovată, chiar fără motiv, devine victima toanelor celuilalt, și nu-i în stare să adopte o ținută demnă. Ceea ce duce la un terorism reciproc. Și, vai, când dormeam încă împreună, și zăceam noaptea treji în pat, găsindu-ne singura consolare în ticluirea, până la ultimul amănunt, a scenei în care am coborî, am găsi un satâr și am zdrobi capul partenerului și l-am toca până ar ajunge ca un soi de piftie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un om bun, bun. Și dacă va exista o Judecată de Apoi, întreaga mea familie blestemată o să îngenuncheze în urma unchiului Peregrine, în speranța că o să pună o vorbă bună pentru ei ca să-i scape de focul genunei. Iar eu o să zac întins pe jos, așteptând ca el să mă ridice, și o să mă ridice. Era un om blând. Nu știu de ce spun că era bun, ce știam eu despre bunătate, nu eram decât un țânc. Obișnuia să mă țină de mână

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de zor, fulgerări de lumină țâșneau și se retrăgeau, amestecându-se cu durerea mea de cap. M-am pomenit scormonindu-mi mintea în căutarea a ceva ce mi se păruse foarte important să nu uit, ceva în legătură cu noaptea în care zăcusem pe stânci și văzusem cea de pe urmă tainiță a stelelor, când universul se răsucise cu înăuntrul în afară, și acest lucru îmi evocase ceva, numai că nu-mi puteam aminti ce; abia acum, când vedeam parcă din nou acel vast

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a mulțumit doar să râdă.) Tecile și mânerele pumnalelor sunt de asemenea bătute în pietre scumpe, și unul dintre ele (care se găsește de obicei pe biroul lui James) are un mâner lung, curbat, din aur. O dată, l-am văzut zăcând pe patul lui. Uneori îmi spun că vărul meu are o latură infantilă. În apartament plutește acel miros unic, ciudat și dulceag pe care eu îl asociez cu tămâia, dar când l-am întrebat o dată pe James, mi-a răspuns

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Mă făcuse să-mi realizez din nou plenitudinea, pe care nu o mai cunoscusem din clipa în care mă părăsise. Hartley făcea apel la întreaga mea făptură, și doream s-o strâng în brațe și s-o covârșesc și să zac alături de ea pe vecie, jusqu’à la fin du monde; și, da, să-i uluiesc umilința cu vigoarea iubirii mele, dar, în același timp, să fiu și eu umil, și s-o las să mă alinte și s\-mi redăruiască

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în camera interioară și am încuiat ușa. Încăperea era întunecată, întrucât prin fereastra lungă ce dădea spre dormitor nu pătrundea multă lumină, fie din cauza ceței, fie că uitasem să ridic jaluzelele. Camera era goală, pentru că o văduvisem de măsuța care zăcea încă în râpa dintre stânci, acolo unde o lăsasem să cadă, în drumul meu spre turn. Nu se găsea decât un pătrat de covor uzat pe jos. Și mai era, ieșind acuma puternic în evidență și arătând destul de sinistră, consola

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
împreună, nopțile noastre petrecute separat. Aceasta nu este o absurdă idealizare a unei Arcadii a tinereții. Eram niște copii simpli într-o lume simplă, ne iubeam părinții și profesorii și ne supuneam lor. Suferințele călătoriei umane, teribilele opțiuni, inevitabilele crime, zăceau ascunse în viitor. Noi eram liberi să ne dăruim iubirii. Și când a început sfârșitul? Poate când am plecat la Londra. Dar chiar și atunci dragostea noastră a continuat. Și eu nu m-am îndoit de Hartley până-n ultima clipă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
m-a însoțit pe parcursul întregului meu drum, a supraviețuit în mod miraculos. O, scumpa mea, au fost atâtea zile și nopți, despre care tu nu ai știut nimic, când poate mă credeai pierdut în «lumea mea grandioasă» și în care zăceam de fapt singur, cu inima mea însângerată, gândindu-mă la tine, amintindu-mi de tine, întrebându-mă unde ești. Cum pot oamenii să se volatilizeze în asemenea chip încât să nu mai știi nimic de ei? Hartley, nu am încetat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
După ce am scris scrisoarea și m-am convins că e ceea ce trebuie, am vârât-o într-un plic pe care am dactilografiat numele și adresa ei. Sunt un prost dactilograf, așa că epistola am scris-o de mână. Pe urmă am zăcut și am meditat și mi-am îngăduit să nutresc speranțe, să fiu aproape fericit. Mai târziu, după cum am mai spus, am înotat. Marea îmi îmbrățișa mădularele fierbinți, înveșmântându-le, parcă, în solzi răcoroși. Apa se ondula calm, mângâios și lucitor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am ajuns la turn pe drumul de unde puteam vedea luminile hotelului Raven. Nimic, nici țipenie de om. Se întunecase de-a binelea și nu mai avea nici o noimă să mă cațăr iar pe stânci. Să fi ajuns Hartley acasă - sau zăcea fără cunoștință prin vreo râpă dintre stânci - sau poate că și mai rău? Ce trebuia să fac? Un singur lucru era limpede că nu puteam face, anume să mă întorc la Capul Shruff, să sting lumânările și să mă duc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
perioadă, am conviețuit, fiecare dintre noi absorbit în propriile-i iluzii [i, împreună, am involuat către o viață de o simplitate primordială și către obsesii personale cu caracter aproape de fetiș. Când m-am plictisit să adun pietre, am început să zac ceasuri întregi pe podul de stâncă boltită, dedesubtul căruia apa năprasnică se năpustea și se retrăgea din Cazanul lui Minn; îmi bălăbăneam picioarele pe marginea podului, lăsându-le să se scalde în zburătorul curcubeu de spumă. Încercam o sumbră plăcere

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
amabilitatea să-mi propuneți să mănânc ceva. Poate puțină brânză sau un sandviș. După aceea trebuie s-o șterg. „Ben și Mary“ a fost un nou șoc. Am pornit încet în direcția casei. Titus luă două sacoșe de plastic care zăceau rezemate de o stâncă, la marginea drumului. Astea-s bunurile tale lumești? — Nu chiar toate. Când am cotit pe dig, Gilbert a ieșit pe ușa din față a casei și a rămas împietrit de mirare. Mi-a dat prin minte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
planul meu, de urgența lui. — Oh, Hartley, dragostea mea... N-ar fi trebuit să vii. — Te iubesc. M-am așezat la piciorul copacului, sprijinindu-mă de tulpină, și am tras-o jos, lângă mine. Aș fi vrut s-o văd zăcând relaxată, cu capul pe pieptul meu. — Vino! Stăteam de multe ori așa, îți aduci aminte? Dar se împotrivea. În lumina adumbrită, i-am văzut sânii presând năsturașii corsajului, gata să plesnească, atât de plăcut, atât de asemănător cu vechea ei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să fug de la dumneavoastră. A ieșit pe ușa din spate. Afară, seara se încețoșase, iar umbrele stâncilor se așterneau lungi pe iarbă. Nu m-am uitat la ceas. M-am așezat lângă Hartley. Își luase mâinile de pe față și acum zăcea inertă, uitându-se la masă. Acolo unde o apucasem de rochie, se ivea o ruptură triunghiulară. Și prin ruptură vedeam o fâșie de piele înroșită de soare, care cobora dinspre gât. Îi zăream sutienul și rotunjimea sânilor conținuți în cupele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
care i se prelingeau pe obraji și, în cele din urmă, pe jumătate împingându-mă într-o parte, a început și ea să-mi mângâie obrajii. — O, Charles... Charles... e atât de straniu! — Suntem acum așa cum obișnuiam să fim, când zăceam prin păduri... Hartley, te rog, vrei, în sfârșit, să fii cu mine în noaptea asta, să fim împreună? Nu-i nevoie să zăcem așa întreaga noapte, nu? Înțepeni toată, apoi se ridică în capul oaselor. — E din cauza vinului... nu sunt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-mi mângâie obrajii. — O, Charles... Charles... e atât de straniu! — Suntem acum așa cum obișnuiam să fim, când zăceam prin păduri... Hartley, te rog, vrei, în sfârșit, să fii cu mine în noaptea asta, să fim împreună? Nu-i nevoie să zăcem așa întreaga noapte, nu? Înțepeni toată, apoi se ridică în capul oaselor. — E din cauza vinului... nu sunt obișnuită să beau... probabil că sunt beată... beată. — Te rog să nu-mi ceri să te duc acum acasă. E prea târziu, din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
lumânarea. Când am ajuns în dreptul scărilor, am văzut o dâră de lumină strecurându-se pe sub ușa odăii din față, unde dormea Titus, și am auzit murmur de glasuri. Am simțit un spasm de gelozie la gândul că Titus și Gilbert zăceau pe jos, tolăniți pe perne, la lumina lumânărilor. Am urcat cu Hartley. I-am arătat camera de baie. Am așteptat-o până a ieșit. Am condus-o apoi în dormitorul meu, dar era limpede că nu voia să doarmă cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am bătut la ușă. Nici un răspuns. Murise peste noapte, ca un animal captiv, reușise să evadeze, cine știe cum, și se înecase în mare? Am deschis ușa și m-am uitat înăuntru. Se afla acolo, trează, își rezemase pernele de perete și zăcea pe saltea, cu capul proptit de perne și pătura trasă până la bărbie. Ochii ei mă priveau pe sub pleoapele căzute. Se mișca ușor și am văzut că tremura. — Hartley, iubito, ești bine, ai dormit? Ți-a fost destul de cald? Își lăsă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]