4,985 matches
-
pe loc, cu un ochi la datele părinților și numele copilului, scrise de Mihaela pe suprafața unui cartuș de Kent, și cu un ochi la ea. Când termină, împinse cartușul înapoi către ea. ─ Gata, nu mai trebuie, zise. ─ Vă rog, murmură domnișoara, zâmbindu-i, împingând cartușul înapoi spre el. Cum să vă mulțumesc? ─ Să-mi mulțumiți? Dumneavoastră, domnișoară - domnișoară, nu? Mihaela lăsă șăgalnic capul într-o parte și zâmbi. ─ Domnișoară, sigur! Atunci îmi puteți mulțumi într-un singur fel... Oare ați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Sabina. ─ Zice Sâ-a-bâ-i-a. Sabia. L-a mâncat pe nî. ─ Sabia Mihai? zice Garofița, cu îndoială. ─ Sabia Mihai! Așa zice. Dar știi că nu sună rău? Sabia lu’ Mihai! Mie-mi place. Așa o ieșit, așa o lăsăm. ─ Sabia lu’ Mihai, murmură și Garofița, parcă ar pipăi o marfă nouă, necunoscută, încercând să se dumirească ce ar putea fi. Așa să fie, bărbate. Și așa a rămas. În Drumul Taberei, numit astfel precum se știe pentru că în vremurile de demult aici se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
genunchi și începe să caute pe dibuite, nu vrea să aprindă lumina să trezească copilul. Felinarul din poartă ajunge. În sfârșit mâna pipăie ceva tare, la marginea preșului. Degetele știu deja ce e. ─ Prost am mai dus-o noi, omule, murmură nevasta. Și cu inelul de tinichea între degetul mare și cel arătător de la mâna stângă, femeia se ridică, deschide ușa cu dreapta și aruncă verigheta cât de departe poate, în întuneric. ─ Na! Și să nu îndrăznești să te întorci! Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
buzna chiar. Diastolă. Și pacientul va trăi? Sistolă. Va trăi? Nu. Dar va muri fericit. Diastolă. Pascal aproape că sare în picioare și dintr-o mișcare a și ajuns lângă dulap. ─ Lăsați-mă să vă ajut, spune el duios. ─ Mulțumesc, murmură ea. ─ Știți ceva? Hai să ne spunem pe nume. ─ Despina, spune Despina și întinde mâna. ─ Pascal, spune Pascal și o sărută pe a Despinei. Ea zâmbește din nou. Îmi pare bine. ─ Și mie. Fâl fâl. Buf! ─ Mămăligă, te rog să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
roșu care zdrăngăne din toate încheieturile pe drumul său înghețat la marginea orașului, în această dimineață de iarnă. Privește și ea pe fereastră cum privesc toți soarele roșu și rece. Se uită și vede, nu vede? Figura ei, buzele care murmură ceva, murmură necontenit, se desenează în bucata de geam verzui din spatele șoferului. Ea însă nu dă nici o atenție acelei străine cu două căciuli, cu nas coroiat și buze vinete. Autobuzul se oprește pufăind. Lumea coboară. Coboară toată lumea, deși încotro au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
zdrăngăne din toate încheieturile pe drumul său înghețat la marginea orașului, în această dimineață de iarnă. Privește și ea pe fereastră cum privesc toți soarele roșu și rece. Se uită și vede, nu vede? Figura ei, buzele care murmură ceva, murmură necontenit, se desenează în bucata de geam verzui din spatele șoferului. Ea însă nu dă nici o atenție acelei străine cu două căciuli, cu nas coroiat și buze vinete. Autobuzul se oprește pufăind. Lumea coboară. Coboară toată lumea, deși încotro au de gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
-mă de el pentru vecie. Dă-mi verigheta, zice părintele. Victoria și-o scoate ușor de pe inelarul subțiat. Alte femei, la vârsta ei, se îngrașă. Alți preoți, deși chemați, nu aleg. Să nu asuprești și să nu-ți chinuiești aproapele, murmură părintele, n-ai respectat porunca asta a vieții, Sofronie. Sparge-o, îi spune el Victoriei și-i întinde verigheta. Victoria o aruncă pe lespezile din naos și inelul se crapă în două. Acum te despart de bărbatul tău Sofronie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
el îi ascultă răspunsul deja pregătit: „Pentru că au picioarele scurte...” Și, după câteva secunde, adaugă: „- La noi toate au picioarele scurte!” Presupune că se referă la toate păsările văzute de ea, în copaci sau pe sârmele de telegraf. Își spune, murmurând mai mult pentru sine: „Inclusiv minciunile...” Dintrodată își dă seama că, în lumea micuței sale partenere de discuție, minciuna încă nu există. Va trebui să fie foarte atent la ce și cum îi răspunde: totul trebuie să fie absolut „adevărat
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
vedeau decât zidurile tencuite și ferestrele vecinilor. Vecini care, În nopțile În care cineva zăcea beat În stradă, gemând și mormăind, pradă acelei ivresse franțuzești despre care propaganda Încerca să te convingă că nu există, deschideau ferestrele și Începeau să murmure: Unde-i sergentul? Când n-ai nevoie de el e mereu pe aici, javra. Doarme cu vreo administratoare. Ia chemați polițistul. Și o țineau așa până cineva arunca o găleată de apă pe geam și mormăielile Încetau. — Ce-a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
arde gârla și calul îi acolo... Îi priponit în mijlocul stuhăriei... Bietul animal! Cine îl mai poate scăpa din pârjol?... Maranda a gemut fără a deschide ochii. Fruntea îi era însângerată. Toaibă a căzut în genunchi, strângând-o la piept și murmurând cuvinte de neînțeles, iar ochii cu boaba de lacrimă între pleoape priveau spre gârla în flăcări... În cele din urmă și-a adunat gândurile și puterile, a luat-o pe Maranda în brațe, a urcat treptele și, intrând în casă
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
Poate că pregătesc o ambuscadă. Nu se uită spre noi; suntem prea în spate. Mai bine ai grijă să potolești câinele. Dar Lurr stătea nemișcat, lângă ei. — Și calmează-te. Ce fel de bărbat ești? — Sunt medic, un biet medic, murmură Valerius. Se înveli mai bine cu pătura de lână și-și cuprinse genunchii cu brațele. Își sprijini capul de mușchiul care acoperea bolovanul. Neînarmat, se simțea neputincios; își spuse că prețuia mai puțin decât mușchiul acela sub cerul imens, palid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
inimii Imperiului. Trebuie să fim cu toții uniți și să ne supunem ordinelor împăratului de la Roma, zise Antonius în încheiere. — Apleacă-te. Lasă-mă să-ți văd chipul la lumina lămpii. Antonius se aplecă încruntat, neliniștit. — Ce vrei de la mine, pater? murmură, tulburat de privirea gravă a lui Valerius Mucrus. În cuvântul acela, pater, se ghicea respectul față de cel care ajunsese la gradul cel mai înalt de inițiere în cultul lui Mithra și era mai-marele preoților. Mi s-a spus că, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
unui dușman nevăzut. — Te-am văzut când luptai... Erai transfigurat. — Nu mai auzeam nimic. Nu auzeam strigătele quazilor, nu auzeam zgomotul armelor... — Erai în extaz... Erai cuprins de furia sacră... — E greu să-mi găsesc cuvintele. — E chiar cu neputință, murmură Valerius. „Velunda“, se gândi. Velunda nu avea nevoie să asculte cuvintele ca să înțeleagă. El da, avea nevoie. Se gândi la ea. Ochii, mâinile, părul... Glasul ei... Umilința ei de suverană a tainicei lumi a cunoașterii și profeției. Duse mâna la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se sprijinise de îngrăditura de lângă lac, privind în pământ înainte de a începe o viață nouă. În cele din urmă, Valerius se întoarse spre soldatul aflat cel mai aproape. — Unde-i sacul meu? Sacul meu... Oamenii se agitară și începură să murmure la auzul întrebării aceleia neobișnuite. De ce-i trebuia un sac unuia care urma să moară? Comandantul escortei îi întinse lui Valerius sacul. — Ăsta e? Valerius încuviință. Îl luă și și-l puse la gât. Privi în sus, la cei doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce ducea din tabăra lui Antonius în oraș. Jocurile începuseră de dimineață, dar Valerius aflase că, potrivit obiceiului, ultima luptă a zilei era și cea mai importantă, și avea loc după-amiaza târziu. El voia să vadă doar lupta aceea. — Skorpius, murmură, privind neliniștit zidurile. Skorpius... Numele acela îl înspăimânta. Grăbi pasul. Ajunse aproape alergând la intrarea amfiteatrului și își făcu loc printre oameni. Arena se ivi deodată în fața ochilor lui, tăindu-i respirația; era imensă, înțesată de oameni. În centrul arenei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să anunțe înfrângerea... Pentru că nimeni nu-l credea, iar unii îl acuzau că minte sau că fugise de luptă, soldatul s-a aruncat în propria-i sabie, omorându-se în fața împăratului. — Otho a dovedit că este un bărbat de onoare, murmură Titus. Calvia Crispinilla îi făcu semn numidului să se retragă. — Le-a spus fratelui său, nepotului și prietenilor să aibă grijă de ei. Când au vrut să-l sărute și să-l îmbrățișeze, i-a îndepărtat. A scris două scrisori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
moartea lui Otho, pasărea aceea de pradă, divină, care venise în apropiere de Brixellum după înfrângere, și-a luat zborul. Sfârșitul acelei minuni coincide cu moartea împăratului nostru. Se duse la altarul aflat lângă un perete și aprinse lampa votivă, murmurând niște cuvinte pe care cei doi bărbați nu le înțelegeau. — Asta e pentru Otho? întrebă Antonius, arătând spre mica flacără. — Și ce dacă mă ura? răspunse Calvia fără să zâmbească. Și Galba mă ura. Amândoi au avut o moarte tragică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
propunerea ta. Titus veni lângă Antonius. — Îngăduie-mi să vin cu tine, legatule. — Tu trebuie să ajungi la Errius Sartorius, în Pannonia. Ne vedem în castru. Cei doi bărbați își strânseră mâna. Aș face orice ca să-l salvez pe Valerius, murmură Titus. Dar nu-i nimic de făcut. Dădu să plece, dar se opri după câțiva pași. — Nu-i adevărat că Valerius a evitat întotdeauna primejdia. După ce mi-a salvat viața, a înfruntat multe primejdii în timpul fugii noastre. Se îndreptă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
maestru și știa că nu-i place să dea explicații. Proculus se afla alături de el, și ăsta era singurul lucru care conta. — Nu sunt în stare să lupt. Maestrul puse două degete pe fruntea lui Valerius și desenă un semn, murmurând niște cuvinte de neînțeles. Valerius închise ochii; atingerea maestrului avea ceva vrăjit. Și-o aminti pe Velunda așa cum o văzuse prima oară, cu ani în urmă, când ajunsese în satul lui Julius Civilis. Ea stătea lângă foc, ca și cum l-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
uriașul și le puse la încheietura mâinii stângi. — Brățările alea îi reprezintă pe adversarii uciși. Nu-s deloc puține, ce zici? Skorpius îi aruncă o scurtă privire lui Valerius și continuă să-și pună brățările. Cine va fi adversarul meu? murmură Valerius. Cred că te vor pune să lupți cu Flamma. — Cu Flamma? întrebă Valerius, simțind cum i se pune un nod în gât. N-a pierdut nici o luptă... Și-apoi... știi câte ciocniri am avut, după ce i-am dat pumnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
el și îi puse o mână pe umăr. Ridică sica spre cer. Flamma întinse brațul drept în față, cu pollex versus. Își cerea moartea. Publicul se ridică în picioare, cuprins de admirație. Toți începură să strige: Missus, missus! — Am scăpat, murmură Flamma, aruncându-i o privire batjocoritoare lui Valerius. Idiotule, am scăpat, vezi? Valerius nu răspunse. Se întoarse spre pulvinar. Prin fantele coifului îl văzu pe Vitellius aplecându-se peste balustradă și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-n stânga, spre publicul care-l aplauda. Avea aerul fericit al celui care realizează că a rămas în viață. Vitellius se prăbuși pe tricliniu și îi făcu semn lui Listarius să-i toarne de băut. În jurul lui, toți tăceau. — Orpheus, murmură pierdut, apucând cupa cu o mână tremurândă. Orpheus! La începutul luptei îl privise disprețuitor pe Valerius, convins că din clipă în clipă avea să-i vadă sângele udând nisipul. Siguranța lui se prefăcuse repede în uimire, văzând cât de abil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Legiunea a treisprezecea să aducă trupurile tovarășilor noștri, zise Antonius încruntat, clătinând din cap. Îi vom îngropa ca pe niște eroi. N-o să-mi iert că i-am atras cu mine în capcană. — Cu toții aveau femei în castru... și copii, murmură Errius. Poate că de asta nu vreau să mă leg de nimeni. Nu vreau lacrimi. În infirmeria castrului era o căldură sufocantă. Pe jumătate dezbrăcat, Antonius stătea în fața medicului care-i bandaja rana. Goli dintr-o înghițitură cupa de vin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
instrumentele pe tăciunii aprinși. El n-ar folosi fierul înroșit ca să vindece o rană, ci uleiuri, rășini, pomade... — Fratele meu e gladiator, ai uitat? replică Antonius punând jos cupa; se întoarse apoi spre medic: Poți începe. — Încă nu sunt gata, murmură medicul. O să te doară, dar am să-ți vindec rana, cu toate că nu sunt la fel de priceput ca Valerius. L-am cunoscut la Capua, la târgul negustorilor de pomade... E foarte tânăr, și totuși, foarte priceput în arta noastră. Antonius nu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să treacă pe Arrius și pe soldații săi. Speriați că inamicii îi vor ajunge din urmă, soldații se îngrămădeau, fiecare încercând să-și depășească tovarășii. — Atenție! — Dacă n-ar fi fost Antonius, am fi pierdut bătălia încă de la prima înfruntare, murmură Errius. A început rău, foarte rău... — Atenție! șopti Antonius, văzând cum rândurile perfect ordonate ale soldaților săi se rupeau, împinse de cavaleria lui Arrius, care încerca să forțeze deschiderea nu mai mare de zece pași. Unii soldați, speriați, urmăriți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]