11,293 matches
-
jur de douăzeci de războinici se iviră din frunzișul bogat și năvăliră, strigând și agitându-și armele, asupra lui Waldomar și a gărzilor sale care mai erau încă în stare să se bată. Ricarius, strigând ca ieșit din minți, se strădui să acopere coasta neapărată de scut a lui Waldomar, însă căpetenia burgundă fu iute zvârlită din șa de o lovitură de suliță. Waltan, după ce-și recuperă sabia, încercă să-i vină în ajutor, dar își văzu drumul barat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
genunchilor, apoi coborî din car și încălecă bărbătește în fața lui Waltan, care imediat îl făcu pe Rutilan să se întoarcă și îi dădu pinteni, strigându-i tare în urechi. Frediana îi înconjură pieptul cu brațele și se lipi de el, străduindu-se, pe cât putea, să nu zgândărească săgeata ce stătea înfiptă în umărul lui. Văzu, cu oroare, în vreme ce Rutilan își reîncepuse galopul, că scurta de piele a lui Waltan era îmbibată de sânge și foarte curând i se păru chiar că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scotoci febril în sacul de merinde pe care îl ținea îndărătul șeii, căutând ceva cu care să-și bandajeze mâna. Găsi o eșarfă de mătase pe care o purta la ocazii mari și, ținându-i un capăt între dinți, se strădui să obțină ceva ce semăna cu un bandaj; operațiunea, totuși, fu dureroasă și îi luă mult timp, mai ales că la urmă se lăsase deja întunericul. Când încheie operațiunea, se simți epuizat, cu totul demoralizat. Nu înțelegea cum de se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Gualfard și Geremar, plini de furie, probabil s-ar fi grăbit să vină, aflând de fuga lor. Timpul îi presa și Gualfard trebuia să ajungă iute la Genava ca să plângă soarta lui Waldomar și a fiilor săi și să se străduiască din răsputeri, în adunarea principilor, să susțină planurile lui Atila. Cât despre el și tovarășii săi, ei trebuiau să părăsească ținutul cât mai curând și să aducă la cunoștința lui Onegesius îndeplinirea misiunii. Până acum câteva zile, se gândea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
reluase discursul înaintea războinicilor săi. Vorbea despre o judecată divină, despre justețea cauzei pentru care își chema poporul să lupte, despre inevitabila victorie. Mulțimea îl asculta acum cu încredere, vibrând de un freamăt nou, de o nouă înțelegere. Sebastianus se străduia să fie atent la cuvintele sale înflăcărate, dar, între timp, mâna sa o strângea încă pe aceea a Fredianei. 24 în aceeași seară, înaintea războinicilor reuniți în marea piață a Pretoriului, episcopul celebră liturghia și ritualul funebru pentru Waldomar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cei de la curtea lui Valentinian. Interesul ei nu venea dintr-o superficialitate a caracterului, ci dintr-o cunoaștere a lucrurilor pe care și-o însușise temeinic, în ciuda vârstei fragede și a apartenenței la o stirpe regală. Răspunzându-i, Sebastianus se strădui să nu pară că se umflă în pene ori că e vreun lăudăros și povesti ce putuse să vadă ca membru în garda personală a lui Magister militum, care, de altfel, călătorise foarte rar la Ravena în ultimii ani, fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
încercare capacitatea de găzduire a comunităților din regiune, și alții încă soseau în continuare. Morți de oboseală roiau pe străzile Genavei, cu capetele plecate, cu o expresie tristă și rătăcită, oarecum halucinată, expresia cuiva care a pierdut totul și se străduiește să se gândească doar la ce are să vină: cel mai apropiat bivuac, adăpostul pentru noaptea următoare, refuzând să mai zăbovească asupra a ceea ce pierduseră, precum și asupra inevitabilelor neplăceri ce încă îi așteptau. în fiecare zi soseau orășeni, meșteșugari, negustori, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
soldați un pachet cu pâine și brânză. Pe cei doi darul îi bucură mult; și alții, făcându-și curaj, înaintară și le întinseră războinicilor burdufuri cu apă, pâine, fructe, bucăți de carne. încurajați de înseninarea sufletelor, călugării începură să trebăluiască, străduindu-se să-i așeze cum se putea pe cei mai bătrâni, să le redea puterile celor flămânzi, să-i mângâie pe cei mai disperați, să-i aducă înapoi la mamele speriate pe copiii ce se pierduseră în confuzia generală. Gomerius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prins într-un coc la ceafă. De îndată ce îl recunoscu în el pe comandantul său, se apropie ca să fie recunoscut; avea un aer demn, dar manifesta o bucurie autentică și din momentul acela nu se mai dezlipi de lângă el. Sebastianus se strădui să-i liniștească pe toți, să le insufle încredere, dar, când în sfârșit găsi un moment ca să-și tragă sufletul, într-un colț, rezemat de scândurile unui staul, unde se ghemui, ascunzându-se pentru noapte, descurajarea puse stăpânire și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dezgolite, unde erau priponiți mai mulți cai. în apropiere, hunii ridicaseră două corturi mari, dintre care unul era deja în flăcări; în timp ce câțiva dintre ei se postau în formație de apărare, ca să poată stăvili atacul furibund al năvălitorilor, alții se străduiau să dezlege pripoanele cailor, care, înspăimântați de foc, azvârleau din picioare, dădeau din copite, se înălțau pe picioarele din spate și nechezau disperați. Grupul de apărători înaintă în mijlocul fumului ca să-i lovească pe burgunzi și imediat se produse în învălmășeală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
putu să nu aprecieze picioarele lungi și armonioase: înfășurate în pantaloni de lână; ele trădau, la fel ca și legănarea - foarte ușoară, de altfel - a șoldurilor, o feminitate pe care cămașa grea de zale, sabia lungă și bocancii bărbătești se străduiau în zadar să o ascundă. După ce servitorul o ajută să se elibereze de livrele întregi de fierărie care o protejau, îi porunci să-i aducă bere și îi spuse lui Sebastianus pe un ton binevoitor: — Șezi, te rog. Deja am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
să mă gândesc care mi-ar fi fost soarta dacă nu te-ar fi lovit trăsnetul. Scutură din cap, privindu-l cu dispreț, apoi adăugă șuierând printre dinți. — Eu te urăsc. Te urăsc. înțelegi? Copleșit, Balamber încercă să zâmbească, se strădui să o liniștească. — Războiul nu e o treabă pentru femei. Femeia-i făcută nu pentru ură, ci pentru dragoste. Fu ca și cum ar fi biciuit-o peste față. — Dragoste? spumegă ea. Am încercat-o deja, ți-aduci aminte? O clipă mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fi rolul meu? Flavius Etius strânse un moment buzele, măsurându-l gânditor. — Rolul tău va fi important, firește. — O să comand o unitate? Care? Scutură din cap: Nu, nu vei comanda. Nu pentru moment, cel puțin. O altă misiune. Sebastianus se strădui să-și ascundă deziluzia: — Despre ce e vorba? în loc să-i răspundă, Etius se aplecă peste birou și apucă un clopoțel, pe care-l agită scurt. La sunetul său, plantonul se arătă imediat în prag. — Adu-l înăuntru pe Divicone! îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
plini de curiozitate. Mergând încet printre ei pe calul lui, Sebastianus îi cerceta, la rândul său, constatând cu ușurare că, dacă nu se putea spune că atitudinea lor era cordială, ea nu părea nici agresivă. Cu ochiul lui încercat, se străduia să-i cântărească pe cei care se înghesuiau în jur și sub aspectul capacităților lor militare, de vreme ce aceia erau, la urma urmei, aliații pe care Etius căuta să-i cucerească prin mijlocirea sa; dar trebui să accepte că era în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
burgund, așa-i? Primind un răspuns afirmativ, soldatul insistă: — Erhardt, fiul cui? în ciuda ghionturilor brutale pe care i le administra romanul, reînnoind întrebarea, barbarul nu răspundea. Mabertus îi aruncă o privire Hippolitei, care privea fără să înțeleagă, și explică: — Mă străduiesc să-l fac să spună care e clanul lui, domina. Faptul că nu vrea să-l dezvăluie e semn bun. Dacă, așa cum cred, bufnița asta e fiul cuiva de rang, va fi un ostatic prețios în mâinile noastre. Trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în perimetrul acela se agita o mulțime de bărbați călări sau pe jos, ce alergau în toate direcțiile, strigând și făcându-și lumină cu torțele. în furia jafului, cuprinși de nebunie, dăduseră foc tuturor clădirilor din jur, iar acum se străduiau se scoată animalele din rugul staulelor și se agitau fără vreun folos în jurul grânarului în flăcări. Strigătele lor incitate și de neînțeles răsunau peste vaietele prăbușirilor, peste lătratul câinilor înlănțuiți și peste mugetele vacilor îngrozite. Ce dezastru, domina, fu comentariul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Degeaba insiști. Încruntat, Craig privi la fața ei albă, hotărâtă. Apoi, cu un râs scurt, tare, se răsuci și părăsi camera. Se săturase de ea, gândi el, se săturase până peste cap de ea. CAPITOLUL 5 Craig pipăi piatra. Se străduia atât de mult să se poarte firesc, încât mâinile îi tremurau. Se alarmă, temându-se că s-ar putea trăda. Se lipi mai tare de iarba grasă pe care se întinsese, înconjurat de cele șapte gardiene ale sale. Piatra avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
de silueta albă și scrobită a infirmierei lui și de altă infirmieră care ședea cu un creion îndreptat spre un carnet, și de noaptea întunecoasă din fereastră. Își îndepărtă durerea din minte și, cu întreaga putere a acelei minți, se strădui să străpungă amestecul de șovăială și ceață care zăcea ca un nor peste memoria lui. Acolo, imaginile luau forme nelămurite, gânduri fără contur și amintiri obscure ale unor zile de o întunecime de nedescris. Nu erau amintiri, ci amintiri ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
priceput la cai, încât ar trebui să-și exercite talentele pe ceva mai merituos decât caii. Când a sosit calul, s-a dovedit a fi într-adevăr un animal excepțional. Am reprodus povestirea de mai sus nu numai pentru că mă străduiesc mereu să recomand o proză liniștitoare părinților sau fraților mai mari ai bebelușilor de zece luni, ci din cu totul alt motiv. Ceea ce urmează acum e relatarea unei zile de nuntă care a avut loc în 1942. Este, după părerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
Locotenentul, chicotind, și-a desfăcut mâinile a neputință. — Iepuraș, eu stau practic pe aripă. Și atunci, doamna de onoare și-a întors privirea, cu un amestec de curiozitate și dezaprobare, spre celălalt vecin de banchetă care, de parcă s-ar fi străduit inconștient să mă înveselească, ocupa mult mai mult spațiu decât îi era necesar. Între șoldul lui drept și rezemătoarea de braț rămăseseră câțiva centimetri. De bună seamă, doamna de onoare observase acest lucru, dar, cu tot oțelul din vocea ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
năclăite de bale de-a lungul multor coșmaruri canine. Unchiul tatălui miresei - marele meu prieten - părea să se fi evaporat. Și doamna de onoare era de nevăzut. — Într-o secundă vă aduc ceva de băut, le-am spus stingherit, tot străduindu-mă să forțez butonul aparatului de aer condiționat. — Mi-ar prinde bine o băutură rece, a rostit o voce foarte familiară. M-am răsucit și am văzut că doamna de onoare se întinsese pe canapea, ceea ce explica dispariția notabilei ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
care au fost expuși încă din primul an de facultate. Nu arareori, dacă tânărul predă sau e deja pregătit să predea el însuși, boala e atât de înaintată, încât e îndoielnic dacă mai poate fi străvilită, chiar dacă cineva s-ar strădui să încerce. Nu mai departe de anul trecut, de exemplu, un tânăr a venit să discute cu mine despre un eseu scris cu câțiva ani în urmă referitor la Sherwood Anderson. A nimerit într-un moment când îmi tăiam o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
la primul contact, iar la al doilea, cel mai însuflețit imn adus vieții din câte am citit vreodată - vorbește despre un bătrân ascet aflat pe patul de moarte, înconjurat de preoți care cântă rugăciuni și de discipoli, și care se străduie să prindă cu urechea ce povestește spălătoreasa din curte despre spălătoria vecinului său. Seymour ne lasă să înțelegem clar că bătrânul domn ar dori ca preoții să se roage cu voce mai scăzută.) Constat, totuși, că întâmpin și eu ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
știut că, o dată cu terminarea ei, ți se sfârșesc și zilele tale - cred că numai sărmanului Sören K. i s-ar putea pune această întrebare. Sunt convins că tu vei primi doar două întrebări. Cele mai multe din stelele tale erau aprinse? Te străduiai să-ți torni inima în scris? De-ai ști cât de ușor e pentru tine să răspunzi „da“ la ambele întrebări. Dacă ai putea să-ți amintești, când te așterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
voi fi pregătit pentru așa ceva încă mulți ani de acum încolo.) Totuși, o să vă mai spun un lucru înainte de a mă duce la culcare, ceea ce mi se pare o acțiune foarte pertinentă. Și v-aș fi îndatorat dacă v-ați strădui să nu considerați cele ce am să vă spun drept un gând întârziat. Pot să vă ofer un motiv perfect verificabil care face din faptul că am patruzeci de ani când scriu acestea un monstruos avantaj-dezavantaj. Seymour a murit la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]