1,632 matches
-
marilor CTN recunosc prezența acestor crize, dar cauza trebuie căutată nu în globalizare, ci în restricțiile impuse de guverne piețelor libere și pe seama creșterii consumului populației.<footnote Corten, D., Corporațiile conduc lumea, Editura Samizdat, București, 2008, p. 44. footnote> − În accepția CTN, noii actori apăruți în spațiul economic globalizat au putut să-și stabilească propriile reguli pe piețele globalizate, deoarece statele-națiune nu au fost capabile să găsească un cadru comun care să stabilească limite sau reguli procesului de globalizare. Ca atare
GLOBALIZAREA. Manifestări şi reacţii by Florina BRAN,Gheorghe MANEA,Ildikó IOAN,Carmen Valentina RĂDULESCU () [Corola-publishinghouse/Science/228_a_334]
-
țin de progres, de dinamizarea comerțului internațional, de inovație, de mobilitatea persoanelor în spațiul global, de investiții creatoare de locuri de muncă, de acces la fluxurile de informații, cunoștințe și comunicații etc. La definirea globalizării (caseta 1) trebuie adăugate și accepții date acestei noțiuni (concept) și de instituții internaționale (caseta 3). Definiții ale globalizării în accepția unor instituții internaționale FMI: creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume, prin creșterea volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste
GLOBALIZAREA. Manifestări şi reacţii by Florina BRAN,Gheorghe MANEA,Ildikó IOAN,Carmen Valentina RĂDULESCU () [Corola-publishinghouse/Science/228_a_334]
-
de investiții creatoare de locuri de muncă, de acces la fluxurile de informații, cunoștințe și comunicații etc. La definirea globalizării (caseta 1) trebuie adăugate și accepții date acestei noțiuni (concept) și de instituții internaționale (caseta 3). Definiții ale globalizării în accepția unor instituții internaționale FMI: creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume, prin creșterea volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o difuziune
GLOBALIZAREA. Manifestări şi reacţii by Florina BRAN,Gheorghe MANEA,Ildikó IOAN,Carmen Valentina RĂDULESCU () [Corola-publishinghouse/Science/228_a_334]
-
atinge dimensiuni critice etc. În sprijinul acestei idei, a efectelor neutre, vine și opinia conform căreia globalizarea nu este nici o forță a răului, nici a binelui, ci este o sursă de oportunități de dezvoltare. 1.5. Gestiunea efectelor, reacții În accepția lui Ștefan Odobleja, legea reacției se definește prin: „dacă asupra unui sistem în echilibru se exercită o acțiune (constrângere) care deranjează starea sa de echilibru, se produce un fenomen care se va opune acestei acțiuni și care distruge parțial efectul
GLOBALIZAREA. Manifestări şi reacţii by Florina BRAN,Gheorghe MANEA,Ildikó IOAN,Carmen Valentina RĂDULESCU () [Corola-publishinghouse/Science/228_a_334]
-
originară în ideologia liberală și neoliberală asupra economiei, care este tradusă și în sloganul impus mediatic că „statul este un prost gospodar” și, în consecință, pentru a se ajunge la eficiență, progres și management performant, unitățile economice trebuie privatizate. În accepția oficială, pentru un guvern, privatizarea este o sursă de venit la buget, operația fiind în realitate o metodă de schimbare a proprietarului în scopul eficientizării rezultatelor economice și creării de noi locuri de muncă. Efectele privatizării asupra economiilor naționale pot
GLOBALIZAREA. Manifestări şi reacţii by Florina BRAN,Gheorghe MANEA,Ildikó IOAN,Carmen Valentina RĂDULESCU () [Corola-publishinghouse/Science/228_a_334]
-
perspectivelor ei multiple de abordare, care au subliniat pe rând pluralismul teoriilor explicative, de la cele clasice până la cele funcțional-structuraliste și postmoderniste. În această dinamică a înțelegerii sistemului social, formele de solidaritate socială, rețelele de ajutor și protecție socială au primit accepții dintre cele mai diferite. Astfel, frica față de dezordinea socială, cu efectele ei nocive, necesitatea unui control social al factorilor de risc, atitudinea față de delincvenți, impunerea legislației sociale etc. au luat forme diferite în timp, în funcție de contextul sociocultural propriu/specific comunităților
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2160_a_3485]
-
Moromete are ca model, desigur, nu New York-ul, dar fără îndoială Atena. DESPRE UN SPIRIT CITADIN Am scris așadar că Moromeții reprezintă în literatura noastră specimenul exemplar al romanului citadin, fiindcă satul de acolo are o structură de „cetate” în accepție clasică. Relațiile sunt în acest roman de o natură perfect civilă, în înțelesul juridic (și balzacian) al termenului și totodată perfect civică, adică politică în sensul lui Aristotel (amintesc că cei doi termeni înseamnă, în limbile clasice respective, exact același
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
citatul de mai sus, comedia shakespeariană emană un fel de beție. La Molière nu există și nu poate exista nimic de natura vreunei „Beräuschung”. Tipurile din comedia shakespeariană sunt de esență humorală, sunt temperamente. Ale lui Molière sunt caractere, în accepția strictă a termenului, adică: marcă, amprentă, semn gravat, deci ceva statornic, neschimbător și cu funcție oarecum de avertisment. Shakespeare putea spune ca și Montaigne: „Je ne peints point l’estre. Je peints le passage”. (Ess. III, c. 2). Molière, deși
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de aceea el se manifestă rezumativ și univoc, ca o sentință... Cum spune într-un loc Pascal: beauté d’omission, de jugement. Din realitatea empirică arta lui Molière extrage realul, adică esența ontologică a acelei realități. Realismul lui are, pe lângă accepția curentă, și pe cea de universalia in re. De aceea, dacă Harpagon, Tartuffe și celelalte creații molierești au parcă mai puțină carne și mai puțin sânge decât Falstaff, au, adică, o încărcătură umană mai sumară, poartă în schimb acel semn
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
garnituri adăugat pe urmă. Substanța sau „semnificația” unei opere se vădește prin stil. Expresia directă și nudă sau cea somptuoasă și elaborată sunt în egală măsură stil, acolo unde se manifestă spiritul omenesc, adică, așa cum se zicea odinioară într-o accepție mai apropiată de etimologie, geniul. Unde nu e stil, nu e spirit. Din cauza degenerării în care căzuse, retorica e astăzi cu totul discreditată, dar când exista ca disciplină și dădea un Cicero sau un Bossuet, ea era știința mișcării spiritului
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cu totală inocență i-au fost omologate de oamenii cu adevărat mari cu care a fost amic sau contemporan. Ca persoană era fără îndoială de o perfectă distincție, de o desăvârșită bună creștere și de o foarte fină inteligență, în accepție, să zic așa, „socială”, adică mondenă. Gloria literară i-a pus-o în umbră pe cea de mare diplomat, pe care o merita în mod eminent. Dar funcția lui de „poet de curte”, de olimpian condescendent, de om care devenise
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
asupra faptului acestuia mi-a atras atenția poetul Ștefan Nenițescu). Penuria aparentă și caracterul aproape monosilabic al Stanțelor burgheze nu reprezintă numai efectul unei involuții, ci și al unei decantări, al unei esențializări inefabile (termenul „involuție” are de altfel și accepția de: trecere de la heterogen la omogen). Prin aceasta nu vreau să spun că Stanțele burgheze ar însemna o treaptă superioară față de Plumb și Scântei galbene (după cum încă mai puțin s-ar putea spune că perioada ultimă a lui Grigorescu e
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
ale istoriei) mi se par o realitate determinată de viața societății: acolo unde nu se constată deloc e semn că societatea se află într-o somnolență, ca să nu zic letargie, sau că nu e vorba propriu-zis de o „societate” în accepția diferențiată și dinamică a istoriei. Thibaudet a făcut din tema generațiilor un criteriu în studiul istoriei literare: punctul său de vedere s-a dovedit lămuritor. Cu atât mai mult, o istorie marxistă a culturii nu poate să nu țină seama
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
era acolo decât cel mult implicit și parțial. Filosofia era pentru el o dimensiune a existenței, o atitudine în fața lumii și vieții. El nu a fost un gânditor sistematic și nici nu avea o concepție teoretică proprie. Era „filosof” în accepția secolului al XVIII-lea, care presupunea o gnoseologie sensualistă și o morală hedonistă. Ralea a făcut însă, mai mult decât o dată, remarca foarte fină că hedonismul e mai degrabă o predispoziție temperamentală, o chestiune de psihologie, decât una propriu-zis estetică
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
termen ar trebui reabilitat). De aici și sociabilitatea lui Ralea plină de amenitate, opțiunile lui politice, apetențele lui cognitive și, dincolo de o „fiziologie”, o filosofie a gustului. Gustul e trăsătura definitorie a personalității lui Mihai Ralea, dar gustul „raisonné”, în accepția franceză așa cum a explicat-o fără rest Sainte-Beuve. Ralea gusta, degusta, cu o siguranță și o competență de amator consumat, idei, artă, peisaje, caractere, chipuri. Apoi le recomanda și altora, ca un „tuyau” verificat sau ca o „promesse de bonheur
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a dispune de toate probele. Dar nu cred să greșesc fundamental. Era un ratat și un neputincios, orice s-ar spune, și a reușit să-și facă o glorie postumă din asta. Adică din ceea ce fără nici o jignire și în accepție strict lexicală se cheamă: imbecilitate. Mă mir că un critic ca Thibaudet i-a putut da atâta atenție, încât nu numai că-l citează foarte des, dar i-a consacrat articole și chiar o carte (alcătuită din niște prelegeri ținute
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Mazilu; această prejudecată e, în definitiv, ca mai toate prejudecățile, de o perfectă platitudine, deși pretinde a fi tocmai un antidot față de ce se numește obișnuit „platitudinea și vulgaritatea realității”. Fantezia ar fi, chipurile, “înaripată”, în vreme ce realitatea e terre-à-terre. În accepția sa originară, termenul de „fantezie” înseamnă aparență, nălucire, himeră, dar vine de la faneros, care înseamnă: clar, vizibil, luminos. Se vede bine că era vorba întâi de revelație, de strălucitoare evidență; dar cum revelația produce întotdeauna uimire, s-a trecut de la
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cât în convorbirea noastră, prietenul meu doctorul mi-a dat câteva sugestii pe care le găsesc temeinice. În primul rând, însă cred că e bine să spun că, așa cum încerc de obicei să fac, am folosit termenul de „plauzibil” în accepția lui etimologică, de la plaudere, care în latinește înseamnă a bate din palme, a aplauda, a accepta. Prin urmare, când spuneam că numai în măsura în care cineva are simțul realității poate imagina ceva plauzibil, înțelegeam nu ceva de ordinul probabilului sau posibilului empiric
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
polemică, să ne înfruntăm nu numai cu toate saluturile de arme și reverențele de rigoare la un turnir, dar și sub semnul cordialității. Însă polemica nu e turnir; oricât ar fi de urbană, ea nu e mai puțin, în strictă accepție, „ostilitate” (polemos = război). Războiul, oribil în sine, poate fi dus în mod onorabil, cu respectul unor reguli, sau prin orice mijloace, după legea junglei, așa cum tinde a se generaliza în ceea ce obișnuit, dar paradoxal se numește „civilizație contemporană”; în definitiv
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
prin lectură sau prin consecința lecturii la destinul ei istoric”. Opera conține potențial cele mai variate și neașteptate consecințe, dar asta nu ne scoate încă din sfera ei circumscrisă. Destinul ei postum și „actual” îi este extraneu și accidental (în accepția de „ceea ce se adaugă substanței”: substanțială, strict vorbind, în acest raport, nu poate fi decât opera). Destinul postum al operei poate fi compus din erori, înțelegeri parțiale, simplificări, denaturări etc. Rilke spunea odată că gloria nu e altceva decât suma
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Aceste noi șicane nu i le fac pentru a-l menține neapărat la temperatura ridicată a polemicii, deși îmi place, ci fiindcă găsesc necesare câteva precizări. Anume: A) Evident, cuvântul „parte” înseamnă și: „parte contractantă”, „parte litigantă”, are deci și accepția de element unitar; dar în contextul lui Al. Ivasiuc la care mă refeream, el avea, în mod accentuat, nuanța de „fragment”, „detaliu”; eu m-am ridicat contra asimilării noțiunii de „individ” cu cea de „detaliu”, așa cum rezulta în mod expres
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
se obține niciodată cu sublimități, ci numai cu cel mai acut și radical realism (vezi Balzac, Tolstoi, Dostoievski). Despre Craii de Curtea-veche am citit undeva că ar fi un „poem în proză”. Ce idee! Doar dacă dăm termenului de „poem” accepția sa etimologică de „creație”, așa cum opera lui Sadoveanu constituie ca totalitate un vast poem cosmologic, iar Comedia umană, de asemenea, un vast poem vizionar. Dar Craii de Curtea-veche sunt un roman, oricât s-a contestat aceasta, un roman în esență
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cheamă numaidecât și celelalte calificări - distincție etc. - pe care mărturisesc că nu pot avea lipsa de cuviință să le resping, dar ele nu numai că nu mă prea mulțumesc, dar îmi dau și un sentiment de subțirime, nu doar în accepția cea bună, dar și într-o accepție, dacă nu de inconsistență, în tot cazul de lipsă de forță. De obicei, recurgem la acest epitet: „distinsul nostru confrate”. E un eufemism nu totdeauna malițios, poate deseori binevoitor, curtenitor, dar limitativ. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
pe care mărturisesc că nu pot avea lipsa de cuviință să le resping, dar ele nu numai că nu mă prea mulțumesc, dar îmi dau și un sentiment de subțirime, nu doar în accepția cea bună, dar și într-o accepție, dacă nu de inconsistență, în tot cazul de lipsă de forță. De obicei, recurgem la acest epitet: „distinsul nostru confrate”. E un eufemism nu totdeauna malițios, poate deseori binevoitor, curtenitor, dar limitativ. Dacă accept calificarea o fac din modestie. Alți
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
am dat false speranțe și iluzii sau a mers bine colaborarea noastră? — Nu știu dacă tot ceea ce am scris la Luceafărul se poate numi gazetărie. Într-un sens, cred că da. În tot cazul, îți repet, dau noțiunii de actualitate accepția de ceea ce este esențial și permanent actual; îmi par mai actuali Shakespeare sau Socrate sau Dante, decât Sartre sau adversarii lui de la „Tel-Quel”. Dar există un înțeles al jurnalismului pe care nu-l pot accepta cu nici un chip: ideea că
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]