4,800 matches
-
a înfăptuirii unei idealități onto-axiologice. Ține de măiestria poetului de a-i anula cuvântului ambiguitatea din viața comună și de a-l certifica la un nivel cât mai înalt, în scopul de a ne convinge de această dublă performanță depășirea ambiguității reale și trăinicia "înveșnicirii" creată poetic. Or, a învesti cuvântul, deja ambiguu prin imperfecțiunea cunoașterii umane, cu o nouă ambiguitate, constituie pentru receptivitate un joc periculos. Este a treia diadă antinomică, în care cea ce se amplifică progresiv este absența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a-l certifica la un nivel cât mai înalt, în scopul de a ne convinge de această dublă performanță depășirea ambiguității reale și trăinicia "înveșnicirii" creată poetic. Or, a învesti cuvântul, deja ambiguu prin imperfecțiunea cunoașterii umane, cu o nouă ambiguitate, constituie pentru receptivitate un joc periculos. Este a treia diadă antinomică, în care cea ce se amplifică progresiv este absența iar, corespunzător, existența. Peregrinând prin cuvinte ambigui, cititorul trebuie să refacă drumul prin absențe către intenția poetului, de la jocul secund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care este un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește prin excelență ambiguita-tea. Diversele înțelesuri coexistente deschid perspective
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește prin excelență ambiguita-tea. Diversele înțelesuri coexistente deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește prin excelență ambiguita-tea. Diversele înțelesuri coexistente deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza intre ele. Chemată să genereze semnificații proteiforme, lecturi multiple
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman și o realitate bolnavă de destrămare. Dintre arte, poezia folosește prin excelență ambiguita-tea. Diversele înțelesuri coexistente deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza intre ele. Chemată să genereze semnificații proteiforme, lecturi multiple, ambiguitatea solicită imaginația cititorului în a descifra și, astfel, în a conferi o nouă viață poemului. Nu cunoaștem miezul lucrurilor, creăm noi o esență umană. Iar poezia ambiguă ne deschide șanse de a recrea un univers virtual care nu va coincide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
zeiței Isis care refuză să-și desfacă vălurile, poate să ne înalțe, și atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste, din Iluminări, culegere lirică dezvoltând o suită fabuloasă de metafore cu ambiguități bogate în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste, din Iluminări, culegere lirică dezvoltând o suită fabuloasă de metafore cu ambiguități bogate în deschideri interpretative. În poemul la care ne referim este vorba de un Prinț care ucide femeile pe care le-a iubit, ucide poporul, ucide animalele de lux și dă foc palatului. Dar toate și femeile, și supușii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sănătate esențială". "Prințul era Geniul, Geniul era Prințul". Or, prințul confundat cu Geniul este Poetul care a supus totul transmutației lirice, adică unei morți inițiatice întru extatică renaștere. S-a spus despre Mozart că este perfect inteligibil și perfect neinteligibil. Ambiguitatea este exprimată în primul rând prin opoziția dintre mișcările rapide și mișcările lente ale compozițiilor sale. Secvențele pline de vioiciune allegro, presto sunt chemate să ascundă, să mascheze un mister din andante sau adagio, aflat abisal în interioritatea inefabilă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai explicite, mai puțin secrete. La Mozart însă există o neliniște, o tensiune obsedantă a întrebărilor fără răspuns, un fluid melancolic până la tragic, care pleacă din indefinit și se pierde în indefinit. În cele ce urmează ne vom referi la ambiguități aflate la acel pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile, ci de ambiguități absolute, adică închise posibilității omului de a le dezlega vreodată. Imnul cosmogonic rigvedic se încheie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a întrebărilor fără răspuns, un fluid melancolic până la tragic, care pleacă din indefinit și se pierde în indefinit. În cele ce urmează ne vom referi la ambiguități aflate la acel pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile, ci de ambiguități absolute, adică închise posibilității omului de a le dezlega vreodată. Imnul cosmogonic rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din indefinit și se pierde în indefinit. În cele ce urmează ne vom referi la ambiguități aflate la acel pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile, ci de ambiguități absolute, adică închise posibilității omului de a le dezlega vreodată. Imnul cosmogonic rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile, ci de ambiguități absolute, adică închise posibilității omului de a le dezlega vreodată. Imnul cosmogonic rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer ne veghează, el știe... Dar poate că nici el nu știe." Acest final ne aruncă în radicală incertitudine. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
creată lumea, există lumea sau nu există? Astfel, procesul cosmogonic este conceput ca esențial antitetic: șovăirea între a fi și a nu fi. Pe de altă parte, nici Unul nu știe dacă în adevăr el a înfăptuit Geneza. Or. această dublă ambiguitate este chemată să explice, să motiveze de ce lumea este o simplă aparență, o iluzie care sfârșește în disoluție. Interesant este faptul că de asemenea și Platon, ocupându-se în preambulul din dialogul Timeos de geneză, dezvoltă o dublă ambiguitate, una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dublă ambiguitate este chemată să explice, să motiveze de ce lumea este o simplă aparență, o iluzie care sfârșește în disoluție. Interesant este faptul că de asemenea și Platon, ocupându-se în preambulul din dialogul Timeos de geneză, dezvoltă o dublă ambiguitate, una antrenând pe cealaltă. Sufletul Lumii, creație a Divinității, este compus dintr-un amestec: diada Același și Altul, la care se adaugă Realitatea, iar pe cele trei le unifică și armonizează Timpul, conceput ca "imaginea mobilă a eternității". Dar aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Sufletul Lumii, creație a Divinității, este compus dintr-un amestec: diada Același și Altul, la care se adaugă Realitatea, iar pe cele trei le unifică și armonizează Timpul, conceput ca "imaginea mobilă a eternității". Dar aici apare o a doua ambiguitate: eternitatea, scrie Platon, aparține doar lui este, înconjurat de a fost și va fi. Prin urmare, timpul presupune, pe de o parte, prezentul etern, prezentul absolut, care va fi al sferei Ideilor, dar și devenirea, proprie lumii umane, și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și Maya hindusă. Pentru rațiunea noastră, care concepe veșnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu, care face din durată totodată și perenitate și vremuire, apare paradoxal, dar totodată, drept cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei ("Parc' am murit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei ("Parc' am murit de mult"), și în acest poem "parcă" transmută momentul sufletesc în idee, în simbol. Dacă Ea (subliniat, deci nu un nume, ci yin pur) ar fi venit, poemul cu încărcătura filozofică actuală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prezentul etern cosmic al neînceputului: apa, albastrul originar, și nuferii primi născători nedesfăcuți, petrec solitudinea pregenezică viețuită de poet. Așteptarea rămâne în prag. Un prag dincolo de care ar fi putut începe, dar a fost evitată, o fenomenologie a "vremuirii". Această ambiguitate a Spiritului Timpului, o regăsim în poemul lui Hölderlin cu acest titlu: Oamenii în această lume întâlnesc viața, Cum sunt anii, cum timpii năzuiesc spre mai înalt, Astfel, deși schimbarea există, Un prisos de mulți ani rămâne să fie lăcaș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
durată cu potențial de veșnicie este trăirea poetică, prin mijlocirea căreia încă în această viață evanescentă omul poate atinge năzuința nobilă, cea a realizării perfecțiunii, adică a contopirii cu "sfânta Natură". Și realizând această unitate, omul consimte la viață. O ambiguitate se află la originea lucrului poetului, afirmă Hölderlin în poemul Figură și Spirit, despre care am vorbit și în alt capitol, dintr-o altă perspectivă opera aperta: Totul este intim Aceasta desparte Așa este ocrotit poetul Temerarule! ai voi față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Așa este ocrotit poetul Temerarule! ai voi față în față Să-i vezi sufletul Te-ai ruina în flăcări. Fiind flacără, intimitatea prea mare cu spiritul desparte. Or, aceasta este poezia: treci dincolo de tine arzând, te ruinezi în inefabil. Această ambiguitate stă de veghe poetului, "păstrân du-l" în orizontul sacrului. Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice teză, antiteză, sinteză miezul fenomenologic al filozofiei hegeliene, gânditorul născut în același an și prieten cu Hölderlin: teza, este făptura fizică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nietzsche filozoful poet 115 Justiția poetică 127 Poezia reinstituie primordialitatea 129 Poetul causa sui 130 Alte hipostaze ale justiției poetice 132 Esențiala unitate a lumii este poetică 136 Poezie și hazard 137 Sens și antisens în poezie 144 Poezie și ambiguitate 150 Neliniște și catharsis 158 Poemul și cvadratura cercului 176 Poezia și absurdul 176 Absurdul temă existențială 176 Absurdul antipoezie 176 Suferința stare filozofică 176 Poezia cel mai înalt posibil 176 Metaforele 176 Mitul 176 Armonia 176 Morala poeziei 176
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
putea întâmpla în îmbrățișarea aceea. Plângea. După mult timp în care lacrimile nu veniseră atunci când avusese nevoie de ele. Acolo, în brațele lui, în sfârșit putea să plângă. Dar poate ceea ce atrage cel mai mult în textele Mihaelei Alexa este ambiguitatea, mai exact ambiguizarea. Nu știm cine vorbește, cu cine vorbește, cine este naratorul, dacă naratorul e subiectiv sau obiectiv, în ce măsură este implicat direct sau indirect în narațiune. Un text realist? Pagini fantastice? Descrierea fenomenologică a unui traseu oniric? Fără îndoială
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]