1,203 matches
-
nici subiectivi, ci "ne plasăm cu totul dincolo de această opoziție, în starea de indiferență a simplei receptări"; nefiind "încă separate (ungeschieden)", "subiectul și obiectul se dezvoltă în același ritm, fiindcă unul își poate dobândi sensul numai de la celălalt și în antinomie cu acesta" (Vom Subjekt und Objekt în Hauptprobleme der Philosophie, pp. 87-88). Deosebirea este aceea că la Dilthey nu poate intra în discuție "indiferența simplei receptări", întrucât în cazul lui, identitatea dintre subiect și obiect este dată la nivelul trăirii
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
Răul Musulmanului și vice-versa! Un fel de regie conflictuală a Binelui și a Răului, pusă în practică de teologii musulmani și de către cei creștini pe baza interpretării versetelor acestor mari cărți (Biblia, Coranul). Concepția religioasă și dialectica modernă sunt două antinomii în căutarea Adevărului, care încă fascinează creierele lumii moderne. Vechiul Testament introduce în cultura universală, dar îndeosebi în tradiția de gândire a Occidentului, gândirea dialectică 57 prin structura conflictuală a narativității sale (adică seria de nedreptăți suferite de evrei în raport cu celelalte
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
a exercitării cunoașterii și puterii. Decizionalul represiv e starea latentă a conflictelor. Concepția "absolutistă" a lui Foucault despre raporturile puterii-cunoaștere provine și din ipostaza sa de mare luptător, al doilea după Nietzsche, împotriva marelui mit occidental, cum numea gânditorul francez antinomia platoniciană cunoaștere-putere. Cu toate că societatea modernă este una politizată și docilă cunoașterilor disciplinate de către instituțiile social-politice, există multiple posibilități de a crea cunoaștere în afara puterii politice, iar multe forme și conținuturi de cunoaștere scapă acțiunii limitate a Politikului. Cunoașterea-putere este valabilă
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
pentru o societate progresistă și industrializată își găsesc împlinirea epistemică în Bentham și Comte. Formarea individului și societatea ca un mecanism perfect, deși sunt contrare ca esență epistemică, merg mână-în-mână cu ideologia politică și, practic, o creează în ambele ei antinomii: liberalismul și socialismul. Este societatea în care trăim, unde un ochi te vede fără ca tu să-l poți vedea sau să fii interesat de existența acestuia. Însă panoptismul implică și un exces de supraveghere, astfel că vedem puncte de control
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
pe care a stârnit-o în universități. Scrierile abstracționist-universitare foucauldiene și gândirea lui Foucault sunt două mâncăruri diferite. Epistemologia "tradițională", cum definea istoriograful Keith Jenkins epistemologia ce vizează raporturile dintre lucruri și cuvinte, ar trebui să privească dincolo de opoziții, de antinomii, dincolo de o relaționare dialectică și tezistă între serii de concepte și lucrurile desemnate de acestea. Numai un "eclectism" obiectiv ne poate conduce spre o altfel de epistemologie, și nu uzata dialectică modernă. Ultima parte a acestui studiu este dedicată concepției
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
moderni. Istoria imaginarului se află în cele două regimuri ale cunoașterii, se află atât în fapte și evenimente, în lumea acțiunii istorice, cât și în discursuri și ficțiuni, iar o distincție categorică aici e realitatea, dincolo e ficțiunea devine absurdă. Antinomia ficțiune-realitate nu există decât ca un element al producerii discursului. Cea de-a doua idee foucauldiană pune în dificultate o întreagă tradiție istoriografică, învățată să vadă sensuri sau semnificații în cunoașterea istorică. Istoria în desfășurarea ei reală sau scriptică nu
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
din punct de vedere narativ, atât ca ingeniozitate a jocului de planuri epice, cât și ca demers sociologic și filosofic privind viața, progresul, moartea, aceasta fiind înțeleasă ca reintegrare în circuitul materiei. Pentru Kant existența umană este o contradicție, o antinomie, un paradox ce are drept termeni pasiunea și rațiunea, instinctul animalic și intelectul, imanența și transcendența, fenomenul și noumenul. Asemenea termeni se află într-o perpetuă dispută dialectică, fără ca unul din ei să reușească să învingă, anihilându-l pe celălalt
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
Ladima. Jocul ielelor Jocul ielelor este o dramă de conștiință care are ca punct de plecare unele concepții utopice nerealiste. Este o dramă de conștiință, referitoare la conceptele de justiție și iubire privite în mod absolut; o dramă ilustrată de antinomiile dintre condițiile realității concrete și principiile absolute. Mai întâi o contradicție între conceptul de justiție absolută și cel de dreptate socială, pentru care luptă Gelu Ruscanu. O altă contradicție se manifestă în planul moral între adevăr și minciună; un adevăr
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
îl frământa mereu pe protagonist, în luarea unor decizii. Altă contradicție vizează posibilitatea de a găsi soluții într-un lanț de compromisuri. Se pot ivi contradicții nu numai în conștiință, ci și în unele situații din presă. În plan erotic, antinomia se manifestă între ideea de iubire absolută și dragostea dintre Gelu și Maria. În plan familial, Gelu Ruscanu oscilează între a păstra nepătată memoria tatălui și a renunța la publicarea scrisorii. Tema dramei: destinul individului superior într-o lume meschină
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Editura Minerva, București, 1984. Micu, D., Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, București, 1986. Micu, D., În căutarea autenticității, Editura Minerva, București, 1994. Micu, D., Limbaje lirice contemporane, Editura Minerva, București, 1998. Mihăilescu, Florin, E. Lovinescu și antinomiile criticii, Editura Minerva, București, 1972. Mihăilescu Florin, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Editura Minerva, București, 1975. Mihăilescu, Dan, C., Perspective eminesciene, Editura Cartea Românească, București, 1982. Mihăescu, Valentin F., Ultimul Nichita (Schiță de portret), în Viciul nepedepsit, Editura Eminescu, București
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
discursului despre om ei aduc nu doar necesare limpeziri, ci și penumbra noilor, inerentelor mituri. Societatea e în continuă mitogeneză, proces căruia nici istoriografia nu i se poate sustrage. Dar știind aceasta, istoricul își ia precauții de metodă, sistematice. Ambiguități? Antinomii? Ele țin de natura însăși a istoriei. Speranța celui care urmărește durata umană e să pună ordine în fapte și să le integreze unei construcții verosimile. Nu e abuziv poate să spunem că știința istorică (dacă știință este) a dobândit
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
o consumă, alunga somnul. Extrapolând, am putea afirmă că are virtuțile elixirului alchimic, antidot împotriva somnului veșnic al morții. Din punct de vedere cromatic, însă, caracterul thanatic este indubitabil. În opera arrabaliană, chiar sintagma "le cimetière des voitures" conține germenele antinomiei viață-moarte. Așadar, cimetière provine din grecescul koimêtêrion, care înseamnă "locul în care se doarme", idee întâlnită ca atare în textul piesei, dar și în cel al filmului lui Arrabal. Cu alte cuvinte, cimitirul nu mai reprezintă, aici, un loc al
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
salvate, dar în existența nu este posibilă salvarea; în non-existență, în neant, nici atât, spune Cioran. Sábato, în schimb, așa cum spune Carlos Cătănia, "predică salvarea speciei, chiar dacă forță brută pare să ne indice că singura soluție este sfârșitul. Sábato reprezintă această antinomie curioasă și dramatică în care martiriul dezamăgirii păstrează o urmă de speranță (...)"79. Sábato alege salvarea prin absolut, ca pe un act total, definitiv: "să mori pentru ideile sau iluziile care îți pot da o rațiune de a exista"80
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
iubire, singurul izvor al speranțelor"63. Iubirea poate aduce lumină în suflet, iar atunci întunericul și prăpastia nu vor mai fi o atracție, o tentație. Dar pentru a avea acces la lumină totală trebuie să fi scăpat de dialectica și antinomia lumină-întuneric, ajungând la autonomia absolută a luminii. La ce bun, însă, daca lumină are valoare numai raportată la întuneric, sau daca lipsa întunericului nu este neapărat lumina? "Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
că scriam ori de câte ori eram nefericit, mă simțeam singur sau în dezacord cu lumea unde mi-a fost dat să mă nasc"88. Citându-l pe Nietzsche, Sábato crede că sufletul este singura putere a omului capabilă să soluționeze conflictele și antinomiile pe care spiritul le "întinde că pe o plasă peste realitate" și că numai simbolurile pe care le inventează sufletul permit atingerea adevărului ultim al omului, numai sufletul poate exprima fluxul a ceea ce se trăiește, al realului-no-raționalului, de unde și transcendență
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
indivizilor, acest întreg fiind prezentat, în general, ca o simplă realitate empirică. Indivizii nu pot fi detașați de întregul social și nici acesta de individ. A apărut astfel sintagma de "subiect colectiv" ("UnuMultiplu"), care ne poate ajuta să depășim marile antinomii ce structurează cîmpul științelor sociale și, în primul rînd, cea dintre individualism și holism. După emergența științelor sociale moderne (sfîrșitul secolului al XVIlI-lea) și chiar de mai înainte s-a menținut o linie de fractură, separînd două tipuri posibile
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
prosperă, ai cărei membri individuali ar fi triști și sărmani? Kant merge chiar mai departe, considerînd că nimic nu ne permite să acredităm o anumită certitudine empirică a fericirii. Figura individului colectiv, purusha, ne poate ajuta, încă o dată, să depășim antinomia respectivă. Unul dintre autorii care au perceput cel mai bine dificultățile și subtilitățile inerente acestor chestiuni este probabil W. Pareto. El distinge între ceea ce numește ofelimitate și utilitate. Ofelimitatea este cantitatea de fericire a individului ca atare, independent de raporturile
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
de la origini, cu un accent special pe formele cunoașterii. Alături de Platon și, dintr-o altă perspectivă, Biblia, Shakespeare este un moment exegetic, reușind să inducă cititorului o stare imprescriptibilă de aglomerare a contradicțiilor. Dramaturgul englez surprinde ca nimeni altul jocul antinomiilor prin ceea ce Camil Petrescu numește, cu o metaforă, "fiorul de vierme în trandafir", iar Binele, obsesia dilematică dintotdeauna a omenirii, rămâne, pentru lumea personajelor shakesperiene, o mare incertitudine metafizică. Într-un anume fel, și personajul lui Shakespeare trăiește "drama condiției
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
asemenea perspectivă cu certe conotații mitice, groparul se substituie Parcelor, acele divinități ale Infernului care hotărau, chiar de la naștere, soarta oamenilor. Nu ar fi exclus ca umoarea prințului, sufletul său adumbrit de un fior tanatic greu de reprimat, ca și antinomiile pe care le constată în tumultoasa-i viață, să-și aibă sorgintea tocmai aici: anul ivirii în lume este unul al morții și al confruntărilor (duelurilor), al neantului și dilemelor în conștiință. Interpretarea aceasta a faptelor se confirmă și prin
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
bele-arte (John Fowles) / 79 Război conjugal, analiză finală (Nick Hornby) / 84 Iubire morganatică (William Trevor) / 89 Bernard sau vindecarea de ficțiune (David Lodge) / 93 Asasinarea frumuseții (Ian McEwan) / 97 Romanul, colaj de fragmente explodate (Herta Müller) / 102 III. SARABANDA MĂȘTILOR, ANTINOMII GOTICE, CINEROMAN / 107 Ahasverus, personajul-fluviu (Jean d'Ormesson) / 109 Melancolicul Luc și desfrânatul Gabriel (Pascal Bruckner) / 114 Antoine și Clémence (Martin Page) / 119 Viața și opera unui gravor (Pascal Quignard) / 123 Splendoarea și suferința lumii (J.M.G. Le Clézio) / 127 Canonul
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
până în cele mai mici detalii în toată această suferință pare că natura însăși trece de partea terorii. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul este probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană". Capitolul III Sarabanda măștilor, antinomii gotice, cineroman Ahasversus, personajul-fluviu Povestea jidovului rătăcitor de Jean d'Ormesson (roman deja apărut la noi în 1995 la Editura Univers) este reeditat de Editura Minerva (2006, 496 p.), excelenta traducere aparținând aceluiași Toader Saulea, care semnează prefața și o
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
ficțiune, dintre climatul legendar și tablourile de epocă realiste, nuanțate prin expresive tușe filosofice, sociologice, artistice. Fecioara și căpcăunul (Editura Polirom, 2004, 180 p.), roman tradus impecabil și captivant de Tereza Culianu-Petrescu, propune încă din titlu o dublă metaforă și antinomie tipologică; este vorba de Ioana d'Arc, fecioara care i-a biruit pe vrăjmașii Franței la Orléans în 1429, și de Gilles de Rais, camarad de campanii militare al Ioanei, convertit ulterior în căpcăun pedofil și executat, asemeni adoratei inimii
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
în general, și a romanului în special. În ceea ce privește portofoliul romanului european, încredințat unor protagoniști meniți să-i reprezinte atât pe autori cât și pe cititori, el se dovedește a fi atotcuprinzător și omnivor: de la eposul baroc onirofantastic (Milorad Pavič) la antinomia gotică angelodemonică (Michel Tournier); de la patologia dublei identități a individului, aparent aflat în afara oricăror bănuieli (Emmanuel Carrère) la ficțiunea extremă, generată de biotehnologii S.F. (Michel Faber cu a sa ucigașă de autostopiști), de la romanul antitotalitar și exorcist, cu clare accente
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
identificate în tot ceea ce a scris Wittgenstein din 1913 până în 1951. Se poate astfel arăta că pentru Wittgenstein țelul activității filozofice a fost în mod constant obținerea unui plus de claritate în gândire prin eliberarea acesteia de acele confuzii și antinomii de nedepășit care sunt consecința inevitabilă a încercărilor de a oferi soluții unor probleme de ordin principial, în orizontul „gândirii pure“. Poziția formulată în Tractatus, aceea că filozofia nu este o știință care s-ar deosebi de celelalte doar prin
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
enunțând regulile în mod greșit.54 Nu de puține ori, problemele filozofice și acele impasuri ale gândirii care li se asociază iau naștere din cauza incapacității de a distinge între reguli gramaticale și enunțuri despre fapte.55 Astfel, dacă enunțuri ale antinomiilor kantiene ale rațiunii ca „Orice substanță compusă, în lume, constă din părți simple și nu există nicăieri absolut nimic decât simplul sau ceea ce este compus din simplu.“ și „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părți simple și nu
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]