529 matches
-
pentru a analiza modul în care dezvoltăm și folosim modele sau stiluri de conducere. Considerăm că, în limbajul obișnuit, oamenii folosesc termenul de „model” mai mult cu sensul de exemplu, ceva ce poate fi replicat, urmat (de exemplu, un etalon), aprioric (existent dinainte), și termenul de „stil” pentru a descrie modul personal, unic al cuiva de a face ceva (se îmbracă, se joacă, se comportă), ceea ce este mai degrabă aposteoric (existent înainte de a fi descris) și dificil de imitat, de replicat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1908_a_3233]
-
o femeie. Prin urmare, ei înlocuiesc în evanghelie numele Mariei Magdalena cu formula, deopotrivă misterioasă și neutră, „ucenicul pe care Domnul l-a iubit”. Atât studiul lui De Boer, cât și cel al lui Jusino pleacă de la o schemă ideologică apriorică, formulabilă astfel: Maria Magdalena a devenit foarte curând după răstignire victima unui complot machist. Marginalizarea celei mai apropiate și fidele ucenice a lui Isus s-a răsfrânt asupra unei întregi comunități creștine, care, de teama represaliilor, a trebuit fie să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
încrederea, sperând că gestul va avea un efect pozitiv. De asemenea, atunci când Isus își binecuvântează apostolii, El îl binecuvântează automat și pe Iuda, împărtășindu-i din puterea Lui sfântă. Origen tratează foarte serios „misterul Iuda”, nemulțumindu-se cu un verdict aprioric. Drama în care este implicat acest ucenic apropiat al Domnului nu se joacă la un nivel social sau politic, nu e o dramoletă cu un hoț avar și un stăpân naiv, ci o veritabilă dramă cosmică, avându-i ca protagoniști
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
până la versiunea din 1936 (gândită totuși bine în intenție). În 2001, Î.P.S. Bartolomeu Anania a publicat o altă diortosire a Bibliei, făcută, se scrie pe o contrapagină, „după Septuaginta”. Desigur, am deschis noua versiune cu un freamăt de încântare apriorică, sperând că voi găsi în sfârșit un text în spiritul a ceea ce scrisesem în articolul din 1996. Or, compararea sumarului LXX (ediția Rahlfs) cu sumarul diortosirii Î.P.S. Bartolomeu Anania, apoi confruntarea atentă, rând cu rând, a Genezei LXX cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
important, la fel ca și ajutorul a ceea ce este văzut de ei. Din acest motiv, ceea ce degetele au știut mereu să facă cel mai bine a fost să dezvăluie ocultul. Tot ceea ce, în creier, poate fi perceput ca o cunoaștere apriorică, magică sau supranaturală, orice o fi însemnând supranaturalul, magicul și aprioricul, i-a fost revelat de degete, cu micile lor creiere. Pentru ca creierul din cap să știe ce e piatra, degetele au trebuit mai întâi s-o atingă, să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
ei. Din acest motiv, ceea ce degetele au știut mereu să facă cel mai bine a fost să dezvăluie ocultul. Tot ceea ce, în creier, poate fi perceput ca o cunoaștere apriorică, magică sau supranaturală, orice o fi însemnând supranaturalul, magicul și aprioricul, i-a fost revelat de degete, cu micile lor creiere. Pentru ca creierul din cap să știe ce e piatra, degetele au trebuit mai întâi s-o atingă, să-i simtă asprimea, greutatea și densitatea, să fie rănite de colțurile ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
neînțelesurile vieții umane și universale. Înariparea gânditoare a poemului și înariparea poetică a ideilor fac ca filozofii și poeții amintiți să fie cei mai citiți, cei mai îndrăgiți, tocmai pentru că înariparea poetică spre eliberarea spirituală este cea mai organică aspirație apriorică a spiritului omenesc. Receptarea de excepție a cuvântului, a limbajului poetic se datorește tocmai potențialului iradiant de eliberare din lumea comună. Fiecare poezie posedă capacitatea ei de smulgere, de înălțare: zbor de ciocârlie, de vultur sau, la cei foarte rari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
alcătuit esențial din vocația pentru cânt, aspirația spre estetic, spre lumină și spre înălțimi, toate întrunite, de pildă, exemplar în balada Mioriței. Lirica unui poet se bucură de o receptare cu atât mai ideală, cu cât poemele sale reflectă amprenta apriorică a poporului respectiv. Factorii care converg într-un poem pentru a realiza armonia, "un organism viu ca natura" (Kant), sunt logica internă a ideii poetice, a discursului liric și organizarea perfectă a prozodiei. Logica internă Coerența ideatică a unei poezii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de altă parte, metrica, știința rimelor și expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suiș, durere, cădere, întunecare. Logica internă a unei creații poezie, artă plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acționează un simț înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratețe și finețe, atingând absolutul la geniu. Reușitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerența în tablourile lui Vermeer este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un sistem de judecăți de valoare și de emoții de valoare. O idee profundă nietzscheană este comuniunea, întrepătrunderea universală. Omul este un grup de atomi dependent de mișcările cosmice, de toate energiile universale, printr-un proces imprevizibil, transformând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
armonizarea dublului cadru "geometric": este deschiderea metafizică eliberatoare. Întâlnirea dintre cvadratura pitagoreică și deschidere metafizică reflectă și pune în acțiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine și nemărginire, reflectat și pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
El este frate cu poetul care, de asemenea, evadează din realitatea comună, nesemnificativă. El nu rămâne sclav al realului, al complexului infinit de influențe din afară, așa cum urmează să fie copilul mai târziu. Un mare mister: are copilul o conștiință apriorică a dezamăgitoarei vieți zilnice și are, tot aprioric, dorința transcenderii prin miraculos a vieții care va urma s-o petreacă ? Pentru el basmul, mitul este un joc de-a realitatea, un joc al imposibilului fabulos. Poetul este cel care rămâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spunea Hölderlin, este înnăscut omului. O proza informă tăiată în fragmente revărsate pe verticală pentru a simula versificația nu este armonie, nu este poezie, ci un simulacru, un bastard antipoezie. Cititorul o respinge pentru că îi "jignește", cum scria Eminescu, arheul aprioric simțul armoniei. "Un bâiguit" în expresie eminesciană, care nici măcar nu mai sună din coadă.... Morala poeziei Poetul are conștiința transcendentală a unei chemări, a unei misiuni cosmice, și anume, transsubstanțierea poetică a lumii. Au spus-o în primul rând Platon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
imposibilul nu mai este temă a artei, a culturii, ci arta, cultura au devenit o demonstrație a neputinței valorice. Prin urmare, iată pericolul pentru regina culturii Poezia: nu doar desființând orice regulă prozodică ritm, măsură, rimă, acestea reflectând nevoia ontologică apriorică a omului de armonie astfel că dintotdeauna poezia este cânt, ci mai ales, ignorând logica internă a ideaticei factor sine qua non pentru opera de artă, cu înșiruirea de imagini, asocieri incongruente de cuvinte, precum aruncarea la întâmplare de forme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
că vine și totuși nu venea deloc. Ce-i cu fata asta? Ajunsesem să nu mai înțeleg nimic. Mihaela îmi răsturna toate socotelile, ieșea din logica mea, sărea dincolo de orice previziune. Niciodată nu înfăptuisem ceva în legătură cu ea potrivit calculului meu aprioric. De ce îndărătnicia asta inexplicabilă? Nu o sărutasem cu voia ei? Nu-mi tremurase în brațe? Când mă socoteam pe culme, abia atunci trebuia să-mi dau seama că mai am încă de urcat. Un gând încercă să-mi deslușească taina
Invitație la vals by Mihail Drumeș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295579_a_296908]
-
lungi sau mai scurte; se-nțelege că și circulațiunea, rotațiunea se retardează. SFERA COGNITIVĂ [ANAMNEZĂ ȘI PREVIZIUNE] 2255 Ideea măreață a lui Plato că "orice știință e-o aducere aminte" (a = b) (deci b = a) este semnul caracteristic pentru calitățile apriorice ale inteligenței noastre. Fiind mică, dibuie după aceleași principii prin întunerec (ca cel care are ochi, dar a rămas cu pielița deasupra - 321 {EminescuOpXV 322} ); când e mare, ea sparge pielița și ajunge a se cunoaște pe sine însăși. Aceste
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
în mecanică e direcția corpului pus în mișcare, e în om voința. Hartmann. Filozofia Neconștientului. Nu sunt nimic cele neconștiente decât predispoziții moștenite de la părinți: adecă o direcție de mișcare dată care, în decursul timpilor, se coadaptează, după o linie aprioric de indicat mediilor succesive. SFERA VALORILOR MORALE [ORDINEA MORALĂ ȘI ORDINEA MECANICĂ] 2267 Ordinea morală a Universului, ca șir fenomenologic văzut și aprețiat de cugetul nostru, trebuie să aibă drept corelat un echivalent de altă ordine, mecanică. ["ECUAȚIUNI MORALE ÎN
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
o receptivitate animală. Unde este simțire și închipuire. Logica*. Hume a redus tot la asociațiunea de idei. Cauzalitate subiectivă. Empiria noastră ni dă noțiuni anumite în legătură anumită - astfel o așteptăm întotdeauna. Cauzalitatea joacă în asociațiune o rolă. Sunt idei apriorice a asociațiunii. Sunt schemate. Kant le-a luat în privire. De es. consecuțiunea în timp. În tot cursul este o ordine. Necesitatea transcende[n]tală a asociațiunei ideilor. Este o ordine sigură. Este activă, este compasul și orientarea noastră proprie
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
acesteia, esența auto-sporirii, gândul dispariției sau decrepitudinii lor nu este doar trăit de ei ca o indignare: în ochii filozofului capabil să pătrundă în esența a ceea ce face din ei ființe vii, el se dezvăluie ca o imposibilitate de ordin aprioric. Geniul lui Nietzsche stă în a fi observat această aporie și a fi fost constrâns, în încercarea de a o rezolva, la analize extraordinare. Aici jos totul crește și descrește. Privirea aruncată de sus asupra întregului ființei-exterioare interiorizează ceea ce a
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este acolo pentru noi: lumea este o lume sensibilă deoarece, ca lume-a-vieții și nu a unei conștiințe pure, ea este afectivă în fondul său, potrivit posibilității celei mai interioare a desfășurării sale extatice. Doar că sensibilitatea nu constituie doar esența apriorică a oricărei lumi posibile, ea o definește de asemenea pe cea a artei: "Prin sensibilitate și doar prin ea reușim să ajungem la adevăr în artă", declară Kandisky. Astfel, faimoasele legi ale frumosului, fiind cele ale sensibilității, nu au decât
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Viață sau, mai curând, în ceea ce privește această viață care este a noastră (cea a indivizilor și a grupurilor, prin urmare cea a societăților), faptul că ea se regăsește în acest istorial al Absolutului și se înfăptuiește în el și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care este a noastră (cea a indivizilor și a grupurilor, prin urmare cea a societăților), faptul că ea se regăsește în acest istorial al Absolutului și se înfăptuiește în el și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a noastră (cea a indivizilor și a grupurilor, prin urmare cea a societăților), faptul că ea se regăsește în acest istorial al Absolutului și se înfăptuiește în el și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și cum de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în acest sens. Două sensuri distincte în aceeași teacă semantică s-ar putea însă să ne încurce... Străinul „tradițional”, premodern, făcea mai degrabă obiectul unei negocieri mai mult sau mai puțin ritualizate a ospitalității și ostilității decît al unei uri apriorice. Dar și în această privință, țăranii erau foarte reticenți chiar și între ei : „Cel cu masa să poftească/ Cel chemat să nu-ndrăznească !”, avertizează o zicătoare culeasă de Zane. Și tot în culegerea sa putem găsi și alte avertismente împotriva
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
unei narațiuni univoce. Ca individ izolat, perseverând În existență un anume timp, supus unei ontologii a obiectelor și a proprietăților, ești absolut sigur de un lucru: trebuie neapărat să poți fi asociat unei istorii consistente a lui Griffiths. Această ipoteză apriorică o faci pentru domeniul vieții reale; n-o faci pentru domeniul visului. „Mi-ar plăcea să cred că eul este o iluzie; oricum, e o iluzie dureroasă...”, zise Încet Bruno; dar Michel nu știu ce să răspundă, habar n-avea de budism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]