1,340 matches
-
prezentare care să slujească acestui scop. În limba greacă, cuvîntul lógos este polivalent și, de-a lungul timpului, învățații au scos în evidență una sau alta dintre semnificațiile ce i se puteau atribui. În filozofia lui Platon, logosul este discursul argumentativ verificabil și se opune mitului, care nu oferă o astfel de posibilitate, însă această verificare este una de natură rațională, prin indicarea unui raport sau prin desfășurarea unui raționament, ceea ce presupune manifestarea rațiunii în alcătuirea discursului. Anterior, Heraclit considera logosul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
dimensiuni ce țin de fonetică, morfologie, lexic, structurare discursivă, punctuație etc. Aceasta presupune că metoda de analiză trebuie adaptată situațiilor concrete, iar mijloacele identificabile permit în mică măsură concluzii general valabile. V. conversație, discurs. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR 1998; DSL 2001. RN ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ. Teoria despre "orientarea argumentativă" a fost inițiată și dezvoltată prin lucrările lui O. Ducrot. Ea respinge conceperea semnificației ca pe o adecvare la realitate, urmînd condiții logice (condiții de adevăr) sau analogice (prototipuri), în favoarea unei concepții spațiale a sensului ca
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fonetică, morfologie, lexic, structurare discursivă, punctuație etc. Aceasta presupune că metoda de analiză trebuie adaptată situațiilor concrete, iar mijloacele identificabile permit în mică măsură concluzii general valabile. V. conversație, discurs. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR 1998; DSL 2001. RN ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ. Teoria despre "orientarea argumentativă" a fost inițiată și dezvoltată prin lucrările lui O. Ducrot. Ea respinge conceperea semnificației ca pe o adecvare la realitate, urmînd condiții logice (condiții de adevăr) sau analogice (prototipuri), în favoarea unei concepții spațiale a sensului ca direcție: ceea ce vrea să
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ca pe o adecvare la realitate, urmînd condiții logice (condiții de adevăr) sau analogice (prototipuri), în favoarea unei concepții spațiale a sensului ca direcție: ceea ce vrea să spună un enunț este concluzia spre care a fost orientat. În același mod, valoarea argumentativă a cuvîntului este orientarea pe care cuvîntul o dă discursului. Astfel, semnificația lingvistică a cuvîntului inteligent nu trebuie cercetată în valoarea descriptivă a unei capacități, ci în orientarea pe care folosirea lui într-un enunț o impune discursului care rezultă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ci în orientarea pe care folosirea lui într-un enunț o impune discursului care rezultă: El este inteligent și va rezolva problema. O. Ducrot a opus concepția semantică a argumentării viziunii "tradiționale sau naive" a argumentării. Pentru teoriile clasice, discursul argumentativ se poate evalua pentru a fi valid sau greșit, în vreme ce pentru "argumentarea în limbă", ideea unei evaluări critice a argumentației nu are sens decît pe plan gramatical (o astfel de construcție poate fi (in)corectă gramatical), dar forța de constrîngere
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se poate evalua pentru a fi valid sau greșit, în vreme ce pentru "argumentarea în limbă", ideea unei evaluări critice a argumentației nu are sens decît pe plan gramatical (o astfel de construcție poate fi (in)corectă gramatical), dar forța de constrîngere argumentativă este în întregime o chestiune de limbă. Astfel, a înțelege ce semnifică enunțul "E frumos" nu înseamnă referirea la o stare cosmică, ci la intențiile locutorului: "Să mergem la plajă". V. argumentare, conector, topos. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN P PARAFRAZĂ
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
elementelor date inițial și a celor rezultate prin raționare și în ceea ce privește semnificațiile cuvintelor cu care se constriesc enunțurile și în ceea ce privește relaționarea lor din punctul de vedere al coerenței discursive. În consecință, evitarea paralogismelor presupune o reflecție asupra mijloacelor și normelor argumentative. V. argumentare, deducție, raționament, silogism, sofism. D. FILOZ. 1978; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO PARANTEZĂ. Ca semn de punctuație, paranteza (denumită uneori cu forma de plural) introduce și delimitează un element incident (un adaos sau o explicație) într-un text, fiind
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
poziționări, avînd aspectul unei dezbateri imobile. Caracterul "reciclabil" al polemicii este dat de faptul că se constituie o memorie polemică a luptelor anterioare. Discursul polemic atacă o țintă și pune în serviciul acestui obiectiv dominant tot arsenalul procedeelor retorice și argumentative. P. Charaudeau propune rezervarea însușirii de polemic (în construcții precum strategie polemică, atitudine discursivă polemică, raporturi polemice etc.) pentru cazul în care locutorul implică interlocutorul în enunțarea sa, utilizînd argumentele ce-l vizează chiar pe el, nu numai ca persoană
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a încercat inventarierea procedeelor caracteristice ale relației polemice și genurile care le ilustrează în mod deosebit (precum satira și pamfletul). Se pot stabili și fenomene de enunțare localizate: insulta, apostrofa, negarea, adjectivele tari, formele fatice ("spune dar...", "crezi tu..."), tehnicile argumentative (citate trunchiate, amalgamări) etc. Polemica se poate folosi pentru a caracteriza discursivitatea și, de aceea, unele interpretări pragmatice plasează afrontul în centrul activității lingvistice. V. dialogism, interacțiune, interdiscurs, neînțelegere, politețe. GREIMAS - COURTES 1993; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO POLIFONIE. Termenul polifonie
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sînt specifici și nu au autonomie referențială (fiindcă au slabă saturație semantică). V. actualizare, anaforă, cataforă, coreferință, deducție, denominație, discurs, inducție, nume, semn, semnificație. DUBOIS 1973; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002, VARO - LINARES 2004; ESCANDELL VIDAL 2004. IO REFORMULARE (argumentativă). Caracterul segmentelor enunțiative care participă prin reformulare la construirea argumentelor orientate către anumite concluzii este legat, aproape cu fiecare definiție în parte, de gradul de asemănare și cel de deosebire dintre termenii aflați în prezență. Subliniem acest lucru, pentru că, din
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
variabilă, la care locutorul recurge, răspunzînd unei anumite intenții de comunicare. Se subliniază astfel necesitatea aparteneței celor două enunțuri la un context asimilator. În această accepție, orice reformulare, introduce un decalaj între argument și concluzie, ceea ce va conferi ansamblului orientarea argumentativă. Prin aplicarea semanticii toposului, s-a lansat ipoteza că reformularea constă în dubla actualizare a unui topos sau a unui cîmp topic în discurs. Principiul generator al acestei teorii este acela că, pentru a se putea ajunge la concluzia că
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în discurs, este necesară generalizarea enunțurilor prin metapredicate. Acestea, la rîndul lor, trebuie să ia o formă care ține cont de proprietățile semantice comune celor două enunțuri. În funcție de maniera în care X și Y prezintă aceleași instrucțiuni interpretative de natură argumentativă, ce vizează aceleași concluzii, iar orientarea argumentativă este aceeași pentru cele două enunțuri, se stabilește gradul de diferență și cel de asemănare, împărțit în trei clase: refrazare, reformulare cu grad ridicat de asemănare și reformulare cu asemănare moderată. De exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
metapredicate. Acestea, la rîndul lor, trebuie să ia o formă care ține cont de proprietățile semantice comune celor două enunțuri. În funcție de maniera în care X și Y prezintă aceleași instrucțiuni interpretative de natură argumentativă, ce vizează aceleași concluzii, iar orientarea argumentativă este aceeași pentru cele două enunțuri, se stabilește gradul de diferență și cel de asemănare, împărțit în trei clase: refrazare, reformulare cu grad ridicat de asemănare și reformulare cu asemănare moderată. De exemplu, pe parcursul aplicării unor astfel de teste, putem
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
articulînd o pereche de enunțuri nu este întotdeauna pertinentă pentru a releva existența unei reformulări și de aceea prezența lor este, de cele mai multe ori, facultativă. Mai mult, din perspectiva argumentației, trebuie avuți mai degrabă în vedere acei conectori și operatori argumentativi ce reprezintă manifestările forței argumentative cu care locutorul aplică un cîmp topic sau asigură legătura argumentativă în reformulare, marcînd o relație de tip ascendent sau descendent (de ex., chiar și, cel puțin, de altfel etc.). Plasată sub semnul celor trei
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu este întotdeauna pertinentă pentru a releva existența unei reformulări și de aceea prezența lor este, de cele mai multe ori, facultativă. Mai mult, din perspectiva argumentației, trebuie avuți mai degrabă în vedere acei conectori și operatori argumentativi ce reprezintă manifestările forței argumentative cu care locutorul aplică un cîmp topic sau asigură legătura argumentativă în reformulare, marcînd o relație de tip ascendent sau descendent (de ex., chiar și, cel puțin, de altfel etc.). Plasată sub semnul celor trei noțiuni fundamentale, argumentativitate -argumentație - persuasiune
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de aceea prezența lor este, de cele mai multe ori, facultativă. Mai mult, din perspectiva argumentației, trebuie avuți mai degrabă în vedere acei conectori și operatori argumentativi ce reprezintă manifestările forței argumentative cu care locutorul aplică un cîmp topic sau asigură legătura argumentativă în reformulare, marcînd o relație de tip ascendent sau descendent (de ex., chiar și, cel puțin, de altfel etc.). Plasată sub semnul celor trei noțiuni fundamentale, argumentativitate -argumentație - persuasiune, reformularea își găsește relevanța în special în interacțiune, unde aspectele ei
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
lingvistice sau semiotice ce omogenizează texte, segmente de texte sau elemente paratextuale. Într-un sens apropiat denumirii regim discursiv se folosește cea de mod discursiv, pentru a desemna trecerea modului informativ constitutiv al discursului mediatic spre alte moduri, explicativ sau argumentativ, de exemplu, în discursul științific din media și, în special, în cadrul aceluiași text sau aceluiași document. Prin urmare, prin modul discursiv se relevă mai degrabă o concepere dialogică a discursului și a intertextualității, care nu urmărește determinarea dominantelor textuale, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
gramatica și dialectica. Deși nu a mai fost cultivată spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, retorica nu a fost totuși uitată, fiind reactivată, pe principii noi, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, prin valorificarea ei în teoriile argumentative, în lingvistica discursului și în lingvistica pragmatică, precum și în alte discipline sau direcții de cercetare. În tradiția pledoariilor din perioada clasică a Greciei antice, retorica reprezenta un ghid al alcătuirii discursului cu finalitate persuasivă, făcînd o analiză a mijloacelor ce
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și se urmărește o artă a stilului. Treptat, începînd cu Evul Mediu, trăsăturile ornante, legate de puterea expresivă, au ajuns dominante, încît retorica a fost percepută ca un domeniu al figurilor de stil, printr-o marginalizare a componentei filozofice și argumentative. De aceea, discursul vizat acum este unul figurat, adică un discurs în care ceea ce vrem să spunem nu corespunde cu ceea ce spunem, exprimarea fiind metaforică (x este un urs = x este foarte puternic sau x este un om retras, necomunicativ
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
intervenții apare datorită caracterului negativ al intervenției reactive, rezultînd astfel incompletitudinea interacțională, fapt care atrage după sine negocierea. Un schimb este considerat complet sau încheiat dacă satisface completitudinea interacțională sau contractul dublului acord, adică dacă ultimele două intervenții sînt co-orientate argumentativ. Acest principiu al acordului mutual a fost contestat de către numeroși analiști, care consideră că acordul între protagoniștii schimbului nu este o condiție nici suficientă, nici necesară pentru a fi posibilă încheierea schimbului. V. act de vorbire, dialog, dialogism, dialogal, dialogic
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
absent în limitele unei propoziții, dar este recuperabil din contextul anterior (prin urmare, din cadrul sintactic). În cercetarea pragmatică a enunțului, s-a constatat posibilitatea disocierii între două niveluri de sens: 1) un sens literal, care este produsul instanțelor referențiale și argumentative și 2) diverse efecte de sens sau subînțelesuri, pe care locutorul le lasă a fi înțelese. Dar, spre deosebire de presupusuri care se deduc chiar din discurs, oricare ar fi cotextul și contextul lui, subînțelesurile sînt forme ale implicitului, deductibile din articulația
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
problematizări suplimentare, atunci cînd, de exemplu, textul povestire este considerat mod, iar romanul gen, chiar dacă transgresarea genurilor și modurilor este habituală. În orientările de tip cognitivist, care propun modele de analiză modulară, se consideră îndreptățită identificarea secvențelor prototipice narative, descriptive, argumentative, explicative și dialogice (instructive, procedurale etc.), constituite pe baza unor reguli compoziționale de tip secvențial, demers destul de dificil datorită constatării faptului că, într-o tipologie textuală globală, este aproape imposibil de aplicat o grilă unică secvențelor textuale eterogene; totuși, se
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
patru tipuri permit caracterizarea fiecărui text prin organizarea secvențială ce înșiruie fragmente adesea eterogene: 1) tipul descriptiv (care numește o temă și-i detaliază părțile sau proprietățile), 2) tipul explicativ (care vizează dezlegarea unei probleme efective sau presupuse), 3) tipul argumentativ (care propune o teză și o respinge pe cea adversă), 4) tipul narativ (care reprezintă înlănțuirea temporală și logică a unor acțiuni și ierarhizează rolul protagoniștilor). Tendința științifică (și didactică) de a clasifica textele își are începutul în opera lui
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
că, pe de o parte, textele poetice (autotelice) utilizează un tip secvențial ce traversează mai multe subgenuri (poem versificat, proză poetică, slogan, maximă etc.) și constituie un hipergen al discursului care particularizează una sau mai multe secvențialități (poem narativ, slogan argumentativ etc.) și, pe de altă parte, textele didactice (injonctive), concepute de la început ca dezvoltînd o secvențialitate specifică, sînt rezervate tipului descriptiv, cu specii foarte diverse (descrierea de acțiuni, legi și reglemente, rețete de realizare, note de montare, buletine meteorologice și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
pl. topoi) corespunde expresiei latinești locus (communis) (fr. lieu (commun), rom. loc (comun) ca element al unei topici sau euristici). O topică (fr. topique) este un sistem empiric de organizare și sistematizare a informației în scopuri practice multiple (narative, descriptive, argumentative) care funcționează într-o comunitate relativ omogenă din punctul de vedere al reprezentărilor și al normelor. După P. Charaudeau și D. Maingueneau, topicile exprimă o ontologie populară oscilînd între cognitiv și lingvistic și avînd grade diferite de generalitate. În logică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]