884 matches
-
după aceea a luptat în și mai disperata Bătălie de la Wagram, la sfârșitul căreia austriecii au fost învinși, dar nu alungați. I-au cauzat lui Napoleon pierderi de aproape 50.000 de oameni în cele două bătălii. La finalul campaniei, arhiducele a cedat toate atribuțiile sale militare. Atunci când Austria s-a alăturat aliaților în timpul Războiului celei de-a Șasea Coaliții, lui Carol nu i s-a acordat vreun post, astfel că funcția de comandant suprem al Marii Armate aliate din Boemia
Carol, duce de Teschen () [Corola-website/Science/304380_a_305709]
-
murit la Viena pe 30 aprilie 1847. Trupul său este depus în mormântul 122 din Noul Seif al Criptei Imperiale din Viena. O statuie ecvestră a fost ridicată în memoria sa în Heldenplatz, la Viena, în 1860. Prudența pe care arhiducele a adoptat-o ca subiect în lucrările sale strategice a fost pusă în practică numai când situația părea să o ceară, deși educația sa a favorizat defensiva cu orice preț. Era în același timp capabil să formeze și să execute
Carol, duce de Teschen () [Corola-website/Science/304380_a_305709]
-
Punctele strategice, spune el, nu înfrângerea armatei inamice, decid soarta țării cuiva, și trebuie să rămână în mod constant grija principală a generalului, un maxim a cărui invaliditate a fost atât de clar dovedită în războiul din 1809. Editorul lucrărilor arhiducelui nu poate opune decât o slabă apărare împotriva reproșului lui Clausewitz, care afirma că Carol acorda mai multă atenție teritoriului decât anihilării inamicului. În scrierile sale tactice, același spirit este evident. Rezerva pe care o păstra întotdeauna în bătălii avea
Carol, duce de Teschen () [Corola-website/Science/304380_a_305709]
-
Königgratz-Josefstadt în 1866 drept punct strategic, care a fost preferată în defavoarea înfrângerii armatelor prusace separate, și în planurile ciudate elaborate la Viena pentru campania din 1859 și, de asemenea, în neinteligibila Bătălie de la Montebello din același an. Teoria și practica arhiducelui Carol formează unul dintre cele mai curioase contraste din istoria militară. În prima are o atitudine ireală, în cealaltă a depus, împreună cu mari abilități, o activitate plină de viață, ceea ce l-a transformat un timp îndelungat în cel mai formidabil
Carol, duce de Teschen () [Corola-website/Science/304380_a_305709]
-
proiect al arhitectului curții de la Viena Nikolaus von Pacassi. El este flancat de statuile din plumb ale Sf. Francisc de Assisi și Sf. Tereza de Avila, care au fost executate în 1768 de sculptorul Balthasar Ferdinand Moll, originar din Innsbruck. Arhiducele Ferdinand al II-lea a înzestrat din nou Hofkirche și a construit ulterior, între 1577 și 1578, "Capela de Argint" ca o capelă mortuară. La 3 noiembrie 1655 a intrat în această biserică, după abdicarea ei, fosta regină suedeză Cristina
Hofkirche (Innsbruck) () [Corola-website/Science/328093_a_329422]
-
mormânt gol (cenotaf). Cenotaful și coloanele sunt confecționate din marmură de Adnet, un calcar austriac. În jurul acestui mormânt au fost grupate în cele din urmă 28 de figuri turnate în bronz. Mormântul în sine a fost finalizat în 1584 de arhiducele Ferdinand al II-lea. Contrar denumirii colocviale "Schwarze Mander" (Bărbați negri) printre persoanele reprezentate se află și femei. Cele 28 de figuri îi reprezintă pe următorii: În Hofkirche este înmormântat din 1823 luptătorul pentru libertate Andreas Hofer; mormântul se află
Hofkirche (Innsbruck) () [Corola-website/Science/328093_a_329422]
-
culoarul din stânga. Aici sunt înmormântați și colegii lui Hofer, Joachim Haspinger și Kajethan Sweth, precum și Georg Hauger (din 1935), cel care a transportat în 1823 rămășițele pământești ale lui Hofer de la Mantova în Tirol. „Silberne Kapelle” este adosată bisericii Hofkirche. Arhiducele Ferdinand al II-lea i-a cerut meșterului curții Hans Lucchese să construiască în anii 1577 și 1578 o capelă mortuară pentru el și soția sa, Philippine Welser; capela a fost extinsă în 1587. Capela, numită după altarul de argint
Hofkirche (Innsbruck) () [Corola-website/Science/328093_a_329422]
-
(1701-1714) s-a dat între mai multe puteri europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat de
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
puțin periculos decât cei provenind direct din familiile Bourbon sau Habsburg, în pofida disponibilității lui Leopold I și Ludovic al XIV-lea de a delega la tron un membru al altei ramuri a dinastiilor lor: Leopold pe fiul său mai mic, Arhiducele Carol, iar Ludovic pe fiul mai mic al Delfinului său, Filip, duce de Anjou. Astfel, Iosif Ferdinand a devenit alegerea preferată a Angliei și a Țărilor de Jos pentru a preveni dominarea Europei de Bourboni sau de Habsburgi. Când a
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
Problema a devenit și mai gravă după ce Iosif Ferdinand a murit de variolă în 1699 la șase ani, redeschizând chestiunea succesiunii spaniole. Anglia și Franța au ratificat la scurt timp tratatul de la Londra, prin care tronul Spaniei era lăsat moștenire arhiducelui Carol. Teritoriile italiene aveau să fie anexate de Franța, în vreme ce arhiducele avea să primească restul imperiului Spaniol. Austriecii, care nu erau parte a tratatului, au fost nemulțumiți, în primul rând deoarece doreau să obțină întreaga Spanie și posesiunile ei, și
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
de variolă în 1699 la șase ani, redeschizând chestiunea succesiunii spaniole. Anglia și Franța au ratificat la scurt timp tratatul de la Londra, prin care tronul Spaniei era lăsat moștenire arhiducelui Carol. Teritoriile italiene aveau să fie anexate de Franța, în vreme ce arhiducele avea să primească restul imperiului Spaniol. Austriecii, care nu erau parte a tratatului, au fost nemulțumiți, în primul rând deoarece doreau să obțină întreaga Spanie și posesiunile ei, și în al doilea rând erau interesați mai ales de teritoriile italiene
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
Delfinului Franței, ducele de Anjou. Carol a luat măsuri de a împiedica o unire a Spaniei cu Franța; dacă Anjou ar fi moștenit cumva tronul francez, Spania ar fi trecut la fratele lui mai mic, ducele de Berri, și astfel arhiducele Carol ar fi fost următorul în linia de succesiune. Când curtea Franței a aflat pentru prima oară de testament, în pofida victoriei pe hârtie a Bourbonilor, consilierii lui Ludovic al XIV-lea au susținut că este mai sigur să se accepte
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
termenii testamentului lui Carol stipulau că lui Anjou i se va oferi de ales între întreg Imperiul Spaniol și nimic; dacă refuza, întreaga moștenire ar fi mers la fratele mai mic al lui Anjou, Carol, duce de Berry sau la arhiducelui Carol al Austriei. Știind că puterile maritime (Anglia și Provinciile Unite) nu vor fi de partea Franței într-o luptă pentru a impune tratatul de împărțire austriecilor și spaniolilor, Ludovic s-a hotărât să accepte moștenirea nepotului său. Carol al
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
și Kölnului au fost de partea Franței și a Spaniei. Portugalia, inițial aliată cu Franța, a întors armele de la început, semând tratatul de la Methuen. În Spania, cortesurile Aragonului, Valenciei și Cataloniei (regiuni ale Coroanei de Aragon) s-au declarat în favoarea arhiducelui austriac. Deși William al III-lea a murit în 1702, succesoarea sa în Anglia, regina Ana, a continuat cu hotărâre războiul, sub îndrumarea miniștrilor ei Godolphin și Marlborough. În 1702, Eugen a luptat în Italia, unde francezii erau conduși de
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
trecerii de partea cealaltă ale Portugaliei și Savoiei. Între timp, englezii, care erau la până atunci de părere că Filip poate rămâne pe tronul Spaniei în anumite condiții, au hotărât că interesele lor comerciale vor fi mai sigure în mâinile arhiducelui Carol. În 1704, planul francez era de a utiliza armata lui Villeroi în Țările de Jos pentru a-l ține în șah pe Marlborough, în vreme ce Tallard și armata franco-bavareză condusă de Max Emanuel și de Ferdinand de Marsin, înlocuitorul lui
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
victorie răsunătoare pentru Marlborough și Eugen, care a avut efectul de a scoate Bavaria din război. În acel an, Anglia a obținut un alt succes important, cucerind Gibraltarul din Spania, cu ajutorul forțelor olandeze conduse de prințul George de Hessa-Darmstadt, în numele arhiducelui Carol. În urma bătăliei de la Blenheim, Marlborough și Eugen s-au despărțit din nou, primul plecând în Țările de Jos, iar al doilea în Italia. În 1705, nici francezii și nici aliații nu au făcut vreun progres pe niciun teatru de
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
al războiului; deși victorioși, aliații nu au putut finaliza invazia, suferind prea multe pierderi. În 1710, aliații au lansat o ultimă campanie în Spania, dar nu au avansat deloc. O armată condusă de James Stanhope a ajuns la Madrid împreună cu arhiducele Carol, dar a fost obligată să capituleze la Brihuega când francezii au primit întăriri din țară. Alianța începuse, între timp, să slăbească. În Marea Britanie Marlborough și-a pierdut influența politică: sursa acesteia era prietenia dintre soția lui și regina Ana
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
și regina Ana, iar aceasta din urmă a demis-o pe ducesa de Marlborough din toate funcțiile și a izgonit-o de la curte. În plus, guvernul Whig care susținuse războiul a căzut, iar noul guvern Tory dorea pacea. În 1711, arhiducele Carol a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman, în urma morții subite a fratelui său mai mare, Iosif. În acel moment, o victorie decisivă pentru Austria, cu unirea Sfântului Imperiu Roman cu coroana spaniolă ar fi creat un dezechilibru la fel de mare
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
a continuat apoi cu succes ofensiva. În același timp, trupele franceze ieșeau câștigătoare în Spania, cucerind Barcelona. Marea Britanie și Țările de Jos au încetat lupta împotriva Franței după ce s-a semnat tratatul de la Utrecht în 1713. Barcelona, care susținuse revendicarea arhiducelui și a aliaților în 1705, a capitulat în fața armatei Bourbonilor la 11 septembrie 1714 în urma unui lung asediu, punând capăt prezenței aliaților în Spania. Ostilitățile între Franța și Austria au continuat până în 1714, când au fost ratificate tratatele de la Rastatt
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
așa numitul "asiento". În ce privește organizarea politică a regatelor, Filip a emis "decretele Nueva Planta", urmând abordarea centralizatoare a Bourbonilor în Franța, punând capăt autonomiei politice a regatelor care alcătuiseră Coroana Aragonului; acestea erau teritoriile din Spania care îl susținuseră pe arhiducele Carol și care până atunci își păstraseră propriile instituții într-un context de autonomie largă, separate de restul pământurilor spaniole. Pe de altă parte, Navarra și Țara Bascilor, ambele susținătoare ale regelui împotriva pretendentului Habsburg, nu și-au pierdut autonomia
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
pe 13 mai, dar Împăratul austriac Francisc I continuă războiul și ofensiva franceză este respinsă la sfârșitul lui mai, la Aspern-Essling. Cu toate acestea, Împăratul Napoleon își organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea și învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistițiu și apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Tratatul de la Schönbrunn. Ofensiva britanică tardivă de la sfârșitul lui iulie se încheie dezastruos la Walcheren. În urma războiului celei
Războiul celei de-a Cincea Coaliții () [Corola-website/Science/315615_a_316944]
-
pe teatre de operațiuni secundare în Italia și Polonia, administrată de un guvernator francez și aparținând de Regatul Westfaliei, condus de regele Jérôme. Urmau să aibă loc ofensive rapide, neașteptate, menite să nu lase francezilor timp să își concentreze forțele: arhiducele Ioan de Austria urma să conducă o armată de 60 000 de oameni, denumită „Armata Austriei Interioare”, ce avea să atace în nordul Italiei; armata Galiției urma să cuprindă 30 000 de soldați, 10 000 de oameni urmau să fie
Războiul celei de-a Cincea Coaliții () [Corola-website/Science/315615_a_316944]
-
Dalmația contra generalului francez Marmont, iar 8 000 de oameni erau masați la granița cu Regatul Saxoniei, pentru a susține eventuale revolte antifranceze. Armata principală austriacă, cuprinzând peste 200 000 de oameni, puși sub comanda celui mai capabil comandant austriac, arhiducele Carol, urma să lanseze ofensiva în sudul Germaniei și să învingă aici armata principală franceză. Este de notat totuși că arhiducele împărtășea viziunea tuturor militarilor din înalta aristocrație habsburgică, conform căreia armata era un liant care trebuia să asigure unitatea
Războiul celei de-a Cincea Coaliții () [Corola-website/Science/315615_a_316944]
-
revolte antifranceze. Armata principală austriacă, cuprinzând peste 200 000 de oameni, puși sub comanda celui mai capabil comandant austriac, arhiducele Carol, urma să lanseze ofensiva în sudul Germaniei și să învingă aici armata principală franceză. Este de notat totuși că arhiducele împărtășea viziunea tuturor militarilor din înalta aristocrație habsburgică, conform căreia armata era un liant care trebuia să asigure unitatea imperiului multinațional. Din această cauză, pierderea armatei într-o bătălie decisivă ar fi fost o catastrofă ce ar fi putut amenința
Războiul celei de-a Cincea Coaliții () [Corola-website/Science/315615_a_316944]
-
aristocrație habsburgică, conform căreia armata era un liant care trebuia să asigure unitatea imperiului multinațional. Din această cauză, pierderea armatei într-o bătălie decisivă ar fi fost o catastrofă ce ar fi putut amenința chiar existența monarhiei, motiv pentru care arhiducele, un strateg oricum destul de precaut, era mai degrabă preocupat să nu fie învins decât să câștige. Totuși, deși ofensiva nu era în firea sa, arhiducele Carol părea să fie singura opțiune viabilă pentru o comandă atât de importantă. Ambele părți
Războiul celei de-a Cincea Coaliții () [Corola-website/Science/315615_a_316944]