1,293 matches
-
parcă în gât, Hippolita ajunse în fața redutei. Găsi acolo curtea invadată de o mulțime îngrozită, care, la lumina torțelor, se învălmășea să pătrundă prin poarta strâmtă, dar solidă. Intrarea era destul de joasă, gândită astfel pentru a-i obliga pe eventualii atacatori să se încline puțin, lăsând capul în bătaia loviturilor pe care le-ar fi aplicat cu hotărâre apărătorii; zidurile construcției masive erau din piatră, de două ori mai groase decât de obicei, și nu aveau în mod real ferestre, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
focuri îl ajutau pe Sebastianus să intuiască poziționarea detașamentelor hune ce vegheau podul, închizând accesul în cetate dinspre miazăzi. De undeva, de foarte departe, la intervale regulate și însoțite de un vacarm nedeslușit, răsunau sumbru bubuiturile loviturilor de berbec ale atacatorilor în zidurile de apărare ale cetății; era vorba de un atac nocturn, probabil pe latura opusă a zidului de apărare, cea dinspre miazănoapte. I se părea că e pe râu de o eternitate și putea citi semne de nerăbdare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
alan care îi venea în întâmpinare, în timp ce ordonanța sa arunca prima javelină, doborând un alt adversar. Printre puținii romani ce încă rezistau, Sebastianus îl recunoscu pe Marcentius, care, sângerând dintr-o rană în coastă, se apăra cu greu de doi atacatori. Prefectul îl ucise pe unul dintre ei cu o lovitură de sabie, pe când celălalt dădea înapoi, protejându-se cu scutul și căutând ajutorul tovarășilor. Cu toate acestea, o clipă mai târziu, decurionul scăpă sabia și căzu în genunchi, apăsându-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
aruncau reflexe mișcătoare pe armurile lor și le luminau cu cruzime chipurile strâmbate de pofta nestăvilită de sânge și jaf. Maliban îl zgâlțâi de-un braț. Haide, Prefectule! îi strigă. Aici nu mai e nimic de făcut. Hai să plecăm! Atacatorii intraseră deja pe punte, tropăind asurzitor pe bârnele vechi de lemn, iar bagauzii îi primeau încântați, încurajându-i cu gesturi largi ale brațelor. Puținii soldați încă în viață părăsiseră deja locul bătăliei. Rămași deci singuri în fața hoardei, Sebastianus și tovarășii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în vreme ce mingan-ul își oprea galopul în spatele său, cu vacarmul luptei se amestecară în urechile sale tunetele asurzitoare ale unei adevărate ruperi de nori. Nu-i trebui mult să-și facă o idee asupra situației: izbiți cu o incredibilă vehemență de atacatorii lor, gepizii se luptau cu vitejia din totdeauna și strângeau rândurile, însă, cu toate acestea, pierdeau teren, astfel că, în mai multe puncte, lupta, ce trebuia să fi început mult dincolo de câmpie, se desfășura acum pe malul râului ori chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
arme, împrăștiate ori înfipte în pământ. După forma scuturilor și după armamentul adversarilor pe care-i avea în față. Balamber constată că se pregătea să-i înfrunte pe alanii lui Sangiban. Aceștia, văzând că se apropia un nou val de atacatori, strânseră rândurile, formând o falangă țepoasă, înțesată de sulițe lungi, din mijlocul căreia se ridică un nor de săgeți, pentru a cădea apoi asupra războinicilor hiung-nu ca o grindină aducătoare de moarte. Imediat după aceea, sutele de săgeți hune, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
acum era pătată de sângele unui trădător. Așadar, așa își găsise Taciturnul sfârșitul: în mica poiană, alături de fiul pentru care făcuse totul, sacrificând până și onoarea sa de războinic. încrețindu-și fruntea, privi întunecat împrejur, scormonind cu ochi scrutători desișul. Atacatorii lui Reinwalt puteau fi încă în preajmă și, chiar dacă nu erau, probabil, foarte numeroși, o confruntare între copaci i-ar fi dezavantajat foarte mult pe războinicii hiung-nu. Se întoarse repede la calul său. — Pe cai! îi ordonă lui Mandzuk. Patrule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
car! îi strigă Balamber lui Go-Bindan și, imediat după aceea, dădu același ordin războinicilor săi. Pregătiți arcurile! Toți în spatele carelor! Mandzuk! Ține-i uniți! Cât despre el, slobozi deja prima săgeată, doborându-l din șa pe cel mai apropiat dintre atacatori. Și atunci, căutându-și următoarea țintă, o recunoscu. înainte de a-i vedea trăsăturile feței, îi recunoscu atitudinea, unduirea părului castaniu. Nu avea scut și nu purta armură, ci doar o bluză și pantaloni bărbătești, și călărea un minunat cal alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Go-Bindan: dacă burgunzii ar fi ajuns la care, i-ar fi ucis pe toți, fără excepție. Astfel că, dimpotrivă, strigă în urechile animalului și, împungându-l sălbatic cu pintenii, se aruncă înainte, tocmai când o salvă de javeline pornea dinspre atacatori, încrucișându-se cu primele săgeți slobozite de hiung-nu de la adăpostul carelor. Aplecându-se, se feri de unul din acele proiectile și o porni direct către Frediana. înainte de ciocnire, avu timp să-i vadă ochii plini de ură și de triumf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
propuneau să blocheze, astfel, trenurile dintre Chișinău și Kiev-Moscova. Ajunși la destinație, adică la clădirea "sovietului suprem" din Tiraspol, peisajul era parcă coborât din filmele revoluției din octombrie 1917: saci de nisip, la intrare, de protecție, pentru a împiedica eventuali atacatori, muncitori, militari, matrozi, femei, toți înarmați până în dinți, atât la intrare, cât și pe holurile clădirii. Am fost conduși într-o sală mare, unde urma să ne vedem cu conducerea de la Tiraspol: Igor Smirnov, Alexandru Caraman (vice-președinte) și Grigore Mărăcuță
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
Poruncește-le să se îndepărteze până în satul vecin! Câteva minute mai târziu, pe drumul acela de munte nu mai erau deât un cal nerăbdător, doi bărbați nemișcați și un jungher cu tăișul curb. Încet, foarte încet, începură să se miște. Atacatorul de pe drum îl ajută pe Zeruali să se ridice, apoi îl duse pe jos, departe de drum, între stânci, așa cum o fiară își cară prada în colți, și se făcu nevăzut împreună cu el. Abia atunci agresorul se înfățișă victimei sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
acelor ceasuri grele. În realitate, papa a fost silit să accepte toate pretențiile lui Colonna. A semnat un angajament prin care făgăduia să se retragă din Liga împotriva împăratului și să renunțe la orice sancțiune împotriva cardinalului vinovat. Bineînțeles, de îndată ce atacatorii s-au îndepărtat, le-a dat la toți de înțeles că nu se punea problema pentru el să respecte un tratat impus prin constrângere, teroare și sacrilegiu. A doua zi după această agresiune, în vreme ce Clement al VII-lea nu ostenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Vaticanului, gărzile elvețiene au rezistat cu o admirabilă vitejie, jertfindu-se cu zecile, cu sutele, pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, și întârziind astfel cu câteva ceasuri înaintarea imperialilor. În cele din urmă, însă, au cedat sub numărul covârșitor al atacatorilor, iar pdestrașii germani au dat năvală în Piața Sfântul Petru, zbierând: — Luther papă! Luther papă! Clement al VII-lea ae afla în capela sa, nerealizând încă pericolul. Un episcop a venit să-l tragă de mânecă fără menajamente: — Sanctitate! Sanctitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Încercă să înghită - gâtul îl durea acolo unde se afundaseră degetele ucigașe ale lui Valerius. — Antonius Primus, înțelegi că nu-l putem ierta pe fratele tău... Nu-l putem lăsa liber. Chiar dacă admitem că Vitellius este guvernator, și nu imperator, atacatorul trebuie pedepsit. E vinovat. Cel care vorbise era bărbatul cu păr alb; se numea Vinicius Crulpus, și Antonius îl văzuse cu ani în urmă la Roma, pe când nu era încă senator. — De ce imperator-ul nostru ar trebui să dea dovadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înconjurară pe Antonius și ai săi. Erau înarmați cu pumnale și sicae și era limpede că veniseră să-l ucidă pe Antonius. Cu spatele sprijinit de trunchiul unui fag, ca să se poată apăra mai bine, legatul se lupta cu trei atacatori. Titus sărise repede de pe cal și îi respinsese pe cei care îl atacaseră. Ținând câte un pumnal în fiecare mână, îi înjunghie pe cei doi agresori ai lui Errius. Când îl văzu pe acesta ridicându-se teafăr, se întoarse spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de pumnal. Nu se auzea nici un strigăt. Lupta începuse în liniște și continua la fel; se auzea doar răsuflarea grea a luptătorilor. Înainte ca Titus să-i sară în ajutor, Antonius fu rănit la umărul drept și se prăbuși, dar atacatorii nu izbutiră să-l ucidă. Căzură, înjunghiați în spate de Titus și Errius, în timp ce Antnoius se ridica palid, cu pumnalul în mâna stângă, și alerga în ajutorul celorlalți centurioni, care luptau la câțiva pași de ei. Furibunzi, Antonius, Titus și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și alerga în ajutorul celorlalți centurioni, care luptau la câțiva pași de ei. Furibunzi, Antonius, Titus și Errius se năpustiră asupra agresorilor și-i uciseră. Unul singur reuși să fugă. Antonius se întoarse brusc și îl văzu pe unul dintre atacatorii săi ridicându-se și târându-se spre tufișuri. Errius se năpusti asupra lui și-l lovi cu pumnul, amețindu-l. — Pe ăsta îl ținem prizonier. S-a terminat, șopti Antonius. Titus își rupsese o bucată din tunică și îi bandaja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
răului. Au trăit așa cum ne cere zeul nostru, se auzi glasul grav al lui Antonius. Îi așteaptă viața veșnică. Potrivit obiceiului, Titus și Errius smulseră câteva frunze pe care le puseră pe pieptul centurionilor morți. Nu aruncară nici o privire spre atacatorii uciși. Titus aduse caii. Pe unul dintre ei, Errius îl puse de-a curmezișul pe prizonier, legându-l bine. Se întoarse apoi spre Antonius. — Ți-am spus că mi-e teamă de spioni... Cine putea ști că vom veni pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
am cunoscut la Capua, la târgul negustorilor de pomade... E foarte tânăr, și totuși, foarte priceput în arta noastră. Antonius nu-l băgă în seamă. Se uita încruntat la Cornelius. — Am auzit că l-ați interogat pe prizonier și că atacatorii erau din Rhetia. Nu puteți să vă supravegheați ținuturile... Cum se face că oamenii voștri nu i-au văzut și nu i-au prins pe cei care mi-au întins capcana? Cum de nu v-ați dat seama că permisele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
uitase - cu care, într-o zi de decembrie din același an, barbarul acela tăiase fața unui soldat roman, sub privirile lui Valerius, ascuns după un stejar. Mirosul sângelui îl ameți. Cu ochii injectați de furie, se întoarse spre al doilea atacator și îi tăie brațul pe care acesta îl ridicase, gata să-l ucidă. Dintr-o singură lovitură, își înfipse sabia în șoldul unui gladiator care îl atacase pe Socrates, apoi se avântă înainte nebunește, stropit de sângele celor pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
În retragere, distrugeau casele, templele, capelele votive și altarele și ucideau pe oricine le ieșea în cale. Reușiră să-i prindă în capcană pe Antonius Primus și pe Arrius Varus, pe Câmpul lui Marte. Errius Sartorius își deschise drum printre atacatori. — Du-te, Errius! strigă Antonius înfigând sabia în pieptul unui dușman. Du-te... Găsește-l pe Vitellius! Se întoarse spre doi soldați care se năpusteau asupra lui. Nu-l lăsa să-ți scape! Se apără cu furie. În jurul lui erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i oprească. Dădură buzna în magaziile unde se păstrau armele și luară săbii, pumnale, tridente și scuturi. Ieșiră în fugă pe porțile de la Ludus, cu armele în mână. Se alăturară trupelor flaviene și înaintară împreună cu ele, înfigând tridentele în trupurile atacatorilor, sfârtecându-i cu săbiile și pumnalele, zdrobindu-le capetele cu scuturile. Cu neputință de oprit, dădeau frâu liber furiei care îi ajuta să învingă în arenă. Printre ei se afla și Valerius. 43 — Ausper! continua să strige Vitellius. Glasul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
alcoolului; apoi bețivi și scandalagii revărsându-se din cluburile de noapte de pe Strip; apoi un jaf armat chiar în față la Dave’s Blue Room, victimele doi țărani din Iowa veniți în oraș pentru meciul de fotbal de la Rose Bowl, atacatorii doi negrotei care au fugit într-un Mercury ’47 cu bare de protecție violete. Când ploaia s-a mai rărit, la puțin timp după 3:00, detectivul Danny Upshaw, ofițerul de serviciu din acea noapte a stației de poliție, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
a spart fereastra care dădea spre veranda din spate, călcând în picioare petuniile proprietăresei, cu care femeia se mândrea atât de mult. Când polițiștii au reușit să spargă ușa, Buzz le-a spus că era polițist la LAPD și că atacatorul fusese un drogat pe care îl băgase în pușcăria din San Quentin, Davis Haskins, care în realitate fusese victima recentă a unei supradoze în Billings, Montana - reținuse datele tipului în timp ce lucra la o extrădare. Polițaii au mușcat, au chemat întăriri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
pocni slab, iar limba de foc lumină un tip uriaș, într-un palton întunecat. Audrey țipă. Buzz simți cum salteaua e ciuruită la doi centimetri de picioarele lui. Înșfăcă dintr-o singură mișcare bastonul de pe noptieră și îl pocni pe atacator peste genunchi. Lemnul placat cu metal sfărâmă niște oase. Individul se prăvăli pe pat. Audrey țipă: — Meeks! O împușcătură sfârtecă peretele opus. O altă jumătate de secundă de lumină înflorită pe țeava pistolului îi dezvălui lui Buzz conturul celuilalt. Apucă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]