510 matches
-
cu adevărat abia în anii ’90. Cele două volume despre Modernismul românesc semnate de Dumitru Micu conțin numeroase referiri la Urmuz, inclusiv comparații cu poeți români postbelici. Geo Dumitrescu, de pildă, „l-a admirat pînă la idolatrie pe înainte-mergătorul tuturor avangardiștilor din secol, pe Urmuz”, lăsîndu-se însă doar „influențat, nu asimilat”: „Niciunde în versurile lui Geo Dumitrescu parodierea automatismelor limbajului nu este dusă pînă la separarea semnului lingvistic de sens, pînă la articularea de enunțuri ilogice, pînă la practicarea elocinței absurde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „precursor mondial al literaturii absurdului”... Capacitatea inovativă a autorului față de G. Călinescu se vede și din titlul cărții, unde „origini” e înlocuit de „început”, iar „prezent” de „azi”... Antiliteratură, metaliteratură, literatură. Urmuz „romancier” Considerat inițial drept „poet” de către unii avangardiști, Urmuz rămîne autorul unei literaturi greu clasabile generic. Capitolul pe care i-l dedică Ov.S. Crohmălniceanu în volumul I din Literatura română între cele două războaie mondiale (E.P.L., București, 1967, pp. 357-364) e intitulat — elocvent — „Antiproza”. Autorul Paginilor bizare este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
observații mai vechi despre Urmuz (v. capitolul despre avangardă din Dicționar de idei literare): „un text clasic”, „Algazy & Grümmer” „evocă ruina integrală a literaturii”; „precursor prin excelență”, considerat un „Jarry român”, Urmuz, care „n-a fost «scriitor», este elogiat de avangardiști în detrimentul Domnului Poet și al Domnului Prozator, împinși în deriziune”. În volumul III din Istoria poeziei românești (Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1986, pp. 14-17), Mircea Scarlat îl discută pe Urmuz în primul rînd ca „poet”, autor al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
statutul de colonie franceză al celei din urmă, complexele similare ale tînărului Eugen Ionescu și masochismul identitar extremist al „furiosului” Emil Cioran din Schimbarea la față a României fac parte din aceeași serie. La fel - rupturile intervenite după 1925 între avangardiștii de la Contimporanul și grupările mai radicale, încercările de a „evada” spre centrele de validare europene și extraeuropene sau de a aduce Europa în țară prin intermediul unor personalități cu rezonanță, încercările de repliere identitară „alternativă” în raport cu modernizarea occidentală. O abordare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sub presiunea unor contexte culturale și ideologice favorabile: 1) recuperarea estetică și „umanistă” din perioada așa-numitei destinderi poststaliniste pe fondul clasicizării europene a avangardelor și al emergenței europene a literaturii absurdului; 2) recuperarea protocronistă (în anii ’80) a „precursorilor” avangardiști autohtoni ca expresie a priorității unei culturi naționale mici în fața dominației marilor puteri; 3) apariția unei noi paradigme artistice (de tip postmodern) în România deceniului nouă și integrarea estetică a revoluției avangardiste în tradiția internă a acestui model. 4) transformarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și imaginativă - trebuia însă abandonată în favoarea „necesității înțelese” a Revoluției proletare și denunțată ca reminiscență burgheză, „decadentă”. În deceniul șapte, recuperarea estetică a avangardei interbelice s-a produs pe o linie ideologică marxizantă (în virtutea opțiunilor politice de stînga ale majorității avangardiștilor interbelici, dar și ca replică pozitivă la „dezumanizarea”, „alienarea” și „reificarea” artei în societatea capitalistă contemporană). Generația „destinderii” și criticii săi de prim-plan - impresioniști post-călinescieni sau adepți ai metodelor teoretice în vogă (structuralism, tematism, semiotică, tel-quel-ism) - au valorificat, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ori din motive de persecuție politică sau, după caz, etnică - să se expatrieze, unii dintre ei au devenit, retrospectiv, motive de orgoliu național grație succesului extern. Justificată cîtă vreme se exercita împotriva unei burghezii „condamnate de Istorie”, insurgența contestatară a avangardiștilor apărea inutilă și depășită în condițiile regimului comunist, antiburghez prin excelență... Recuperarea estetică a avangardismului interbelic nu a fost lipsită de un coté conservator, cel puțin în prima ei fază. Refuzul „capodoperelor” în favoarea „efemerului”, cultivarea „operei deschise” în detrimentul „operei finite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
căutare a originalității locale, „specific autohtone”, iar avangardele istorice au părut să ofere argumente „extreme” pentru ambele opțiuni: sincronizare deplină cu cele mai novatoare tendințe europene, cosmopolite și emancipatoare, dar și precursorat absolut, modernism „de export” ș.cl. În perioada interbelică, avangardiștii au fost apreciați - atunci cînd au fost! - mai ales pe latura tradiționalismului/clasicismului/lirismului lor rezidual, pentru latura „cuminte” a scrierilor, pentru virtuozitatea formală, bref: pentru neconformarea de facto la programul iconoclast afișat (v. cazurile „clasicizantului” Ion Vinea, ale „tradiționaliștilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Criticul evidențiază, de asemenea, „literaturocentrismul” receptării avangardei autohtone, lipsa monografiilor și a edițiilor critice dedicate scriitorilor și artiștilor avangardiști (este taxată, pripit, și recurența cuvîntului „român/românesc” în titlurile principalelor lucrări dedicate fenomenului), pudoarea/inhibiția postdecembristă în discutarea relațiilor dintre avangardiștii români și politică (v. în special adeziunea lor din anii ’30 la extrema-stîngă) purismul estetic și locurile comune cu privire la caracterul „moderat”, „cuminte”, „slab”: „din nou se constată obsesia raportării avangardismului românesc la un model canonic față de care el ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fi, ineluctabil, inferior” (op. cit., p. 24). Pentru Ion Pop, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu ș.a., fenomenul avangardist ar fi relevant prin „contribuțiile” sale și prin „lărgirea conștiinței estetice”. Pe un alt palier al receptării, mai importantă va deveni „reprezentativitatea” internațională a avangardiștilor români în interiorul unor curente precum abstracționismul, Dadaismul, Suprarealismul, literatura absurdului, lettrismul ș.a.m.d. (de ex.: dacă Brâncuși, Urmuz, Tzara, Ionesco sau Isidore Isou sînt prezentați drept precursori/inițiatori ai diferitelor „isme” europene, Gellu Naum va fi valorizat, după 1990
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vulgului și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial” (G. Călinescu) cu accente realiste și naturaliste al literaturii „dezrădăcinaților”, „inadaptaților” și „învinșilor”; pe alte coordonate îl vom regăsi, după Primul Război Mondial, la avangardiști cosmopoliți și la unii ortodoxiști din cercul revistei Gîndirea, la reprezentanți ai „tinerei generații” și la post-maiorescieni atipici precum G. Călinescu, la apărători ai tradiției bizantine (N. Iorga) și la apologeți ai substratului arhaic traco-get sau neolitic (Dan Botta, Lucian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urma să pună în umbră - ca precursor „optimist” și „constructiv”, victimă a societății burgheze - absurdul alienant din piesele dramaturgului franco-român (un absurd înțeles ca produs al Occidentului putred, dezumanizant, lipsit de ideal etc.). Valoarea sculpturii lui Brâncuși (elogiată deopotrivă de avangardiștii de la Contimporanul, Integral, unu și de spiritualiștii autohtoniști de la Gîndirea) fusese cu adevărat recunoscută în România abia la două decenii după impunerea ei în afară. În fine, atît recuperarea „umanist-socialistă” a avangardei istorice (petrecută parțial și tardiv, în anii ’60-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
antipopulistă, neangajată social explicit, ceilalți vor fi - pe durata anilor ’30 - mult mai agresiv-antiburghezi. Cazurile unor Geo Bogza (convertit la proza-reportaj), Gherasim Luca (autorul unor texte literare provocatoare, în care anarhismul erotizant se contaminează de realismul socialist), Gheorghe Dinu (fostul avangardist Stephan Roll, devenit publicist de orientare comunistă) sau Miron Radu Paraschivescu (autor de poeme „revoluționare” whitmaniene, cu mesaj comunizant) sînt ilustrative. Prezentul demers propune un alt tip de decupaj decît cel istorico-literar tradițional. El cantonează, mai întîi, în anumite zone
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin prisma influenței Futurismului, practic neluată în considerare pînă acum de istoricii literari. (Sub acest aspect, mărturiile memorialistice ale lui Constantin Beldie, fostul secretar general de redacție al Noii Reviste Române, rămîn documente subiective deosebit de prețioase.) În fapt, primii noștri avangardiști au preluat din Futurismul italian doar componenta estetică, radical novatoare și „mașinistă”, în vreme ce revoluționarii de dreapta ai „tinerei generații” interbelice vor recupera din el mai ales atitudinea ideologică - războinică, aventuristă și energetistă. Antisentimentalismul, antipaseismul, mitologia „biologistă” a tinereții agresive și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
țara pe cale oficială, sfîrșind prin a se exila, odată cu instaurarea comunismului. Conștiința acută a marginalității și a minoratului, voința afirmării internaționale și a depășirii „provincialismului cultural” îi unesc însă pe toți. Nu am intenționat, bineînțeles, ca prin discutarea primului „val” avangardist autohton (și) din unghiul „complexului periferiei” să îl subsumez, în vreun fel, unei agende identitare. Dimpotrivă. Însă o astfel de reexaminare nu poate exclude relația cu discursurile de legitimare culturală pe care feluritele agende politice de acest tip le-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al adolescenților de la revista ieșeană Fronda (emuli ai lui Tudor Arghezi) și artistul plastic Marcel Iancu (elev al postimpresionistului Iosif Iser). În aceeași perioadă, sculptorul franco-român Constantin Brâncuși amorsează arta abstract-primitivistă, iar Demetru Demetrescu-Buzău își elaborează „paginile bizare”. Primul „val” avangardist autohton cuprinde, apoi, independenți postestetizanți, prinși între spiritul Belle Époque și mentalitatea modernă a „anilor nebuni”. După război, acest val se va îmbogăți cu nume noi: B. Fundoianu (mai mult simpatizant, animator și comentator avizat al avangardei decît avangardist propriu-zis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
val” avangardist autohton cuprinde, apoi, independenți postestetizanți, prinși între spiritul Belle Époque și mentalitatea modernă a „anilor nebuni”. După război, acest val se va îmbogăți cu nume noi: B. Fundoianu (mai mult simpatizant, animator și comentator avizat al avangardei decît avangardist propriu-zis, cel puțin în perioada sa românească), iar din zona artiștilor plastici - Max Hermann Maxy, Corneliu Mihăilescu, Hans Mattis-Teutsch, Milița Petrașcu, H. Gad. Prozatori precum F. Brunea și Ion Călugăru sau poeți ca Ilarie Voronca, Stephan Roll, Mihail Cosma (viitorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
morbidețe Îi stârnesc pe dandy-i din epocă, deși operele lor au mult prea puține lucruri În comun, iar până să intre În arenă ceea ce s-ar numi oficial „avangarda istorică” vor trece măcar câțiva ani. Ceva mai târziu, alți avangardiști se identifică spiritului dandy nu doar prin forța negativității din operă, ci și prin stilul În care trăiesc (sau mor), se Îmbracă, vorbesc. Iată-l, de pildă, pe Tristan Tzara, echipat mereu ca pentru o mare recepție, În costumele sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
nu contează cantitatea vârstei, ci calitatea uimirii. Artiștii debutanți așteaptă verdictul criticii cu fatalismul cu care pândim noi cutremurele de pământ. Arta poate contura silueta viitorului, dar nu cu intuiții de Mafaldă. Artistul își răstoarnă viața lui în a celorlalți. Avangardiștii cuceresc lumea bruscând - o. Inefabilul încorporat în iubire și în artă le face pe amândouă incomensurabile. Ajuns în artă, nudul poate deveni sanctuar. Și în artă poți să rămâi cu râma în undiță. Marii scriitori rescriu filosofia cu fiecare personaj
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
eradicat ca lumea căscatul. Arta țâșnește din impactul adevărului cu talentul. Când există cu adevărat, poezia se depune în oase. Precum calciul. Ca poet poți fi apreciat pentru o imagine pe care nu ai înțeles - o nici tu. La debut, avangardiștii sunt considerați un soi de teroriști ai esteticii. Să prinzi în artă un mister similar cu primul zvâcnet al pruncului în mamă. Arta și metafizica sunt cei doi lobi ai respirației celeste. Creatorul de artă are nevoie chiar și de
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
neantului. Artistul are, de multe ori, soarta lui Femios. Obligat sau nu, cântă pețitorilor. Muzica autentică este acompaniamentul major spre absolut. Fără puțină obrăznicie, talentul nu - și poate croi drum spre consacrare. În artă, excrementele nu au statut de îngrășăminte. Avangardiștii sunt artiștii suciți care vor să mănânce mere din cireș. Arta are în atenție, mai ales maladiile eului. Fără Shakespeare, Dostoievski și Eminescu, literatura universală ar fi avut dealuri, nu munți. Scriitorii prolifici nu se lasă până nu compromit un
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
Se pare că în spirit se cuibăresc mai mulți viruși decât în corp. Criticii care se ocupă de scriitorii perisabili dispar odată cu ei. Scriitorii mediocri nu pot supraviețui decât în parodiile altora. Timpul este marele avocat al artei autentice. Uneori, avangardiștii vor să facă vin nou din oțet vechi. Clasamentele din artă se bazează pe simplificări vulgarizatoare. Când scrii, înjugă la obsesiile tale și disperările eterne. Horațiu i - a îndemnat pe poeți să desconsidere apa. Evident că o așa autoritate nu
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
încearcă să recompună corola. Poeții contemporani își afișează creațiile prin metrouri. Deși cele mai duioase clipe și le petrece omul la W.C. Capodoperele se sincronizează cu sensibilitatea mai multor veacuri. Unele capodopere au alonjă de evanghelie. Pentru cei din jurul lor, avangardiștii nu au fost decât niște aurolaci spirituali. Există creatori de artă care nu s - au mai putut ridica de sub lespedea primului succes. Abstractul în artă înseamnă ori mai multă subtilitate, ori aer rarefiat. Caligula îi obliga pe poeții mediocri să
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
și critici de artă vegetarieni. Arta poate fi vulgarizată și interactiv. Speranțele noastre rămân ancorate în visul blindat de lectură. Marii artiști sunt ca apa. Adică știu să potolească setea semenilor. Și artiștii trebuie să discute cu pacienții lor. Misiunea avangardiștilor e să calce, nu în străchini, ci în ridicol. De regulă, caricatura este mai expresivă decât portretul. Puțini artiști nu suferă de complexul ignorării. Arta este o redută facultativă. Căutați bronzul în opera, nu în biografia autorului. A fi poet
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
cu iluzii, oblojind răni, ca un felcer de serviciu al speranței. Mi se întâmplă chiar să cred că strămoșii mei abia au evadat din peșteră, dacă-mi las spiritul să mă judece obiectiv. Zilele trecute am expus, împreună cu alți zece avangardiști așa ne place nouă să credem că suntem... la Bruxelles. În dulcele stil... artistic, după expoziție a urmat un cocteil. Știi cum e: uneori aceasta este cea mai importantă parte a manifestării, pentru că aici sunt moșite viitoarele reuniuni și expoziții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]