3,162 matches
-
iar ceva mai Încolo, Ioan, cuviosul păstor cu al său câine, Kitmir. Sub pleoapele plumbuite, Îngreunate de oda somnului, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsam și cucuta visului, nu se Întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriți, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veșnică a grotei. De pe ziduri și din bolta peșterii se prelingea apa veșniciei, susurând lin pe vâna stâncii, precum sângele În venele adormiților, iar uneori stropii cădeau pe trupurile lor trudite, pe chipurile lor Încremenite, râurind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
se În arcada pleoapelor, după care se scurgeau precum lacrimile În găvanele străvezii ale ochilor, ca apoi să fie zăgăzuite de genele ochilor hieratici. Dar ei tot nu se trezeau. Surzi, cu auzul pecetluit de plumbul somnului și de catranul beznei, zăceau neclintiți, privind În bezna lăuntrică, În bezna vremii veșnice care le Împietrise inimile adormite, care le oprise respirația și contracția plămânilor, care le Înghețase susurul sângelui În vene. Numai că, dăinuind În jilăveala grotei și În tihneala trupului, Înfundați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
care se scurgeau precum lacrimile În găvanele străvezii ale ochilor, ca apoi să fie zăgăzuite de genele ochilor hieratici. Dar ei tot nu se trezeau. Surzi, cu auzul pecetluit de plumbul somnului și de catranul beznei, zăceau neclintiți, privind În bezna lăuntrică, În bezna vremii veșnice care le Împietrise inimile adormite, care le oprise respirația și contracția plămânilor, care le Înghețase susurul sângelui În vene. Numai că, dăinuind În jilăveala grotei și În tihneala trupului, Înfundați În cenușa uitării și În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
precum lacrimile În găvanele străvezii ale ochilor, ca apoi să fie zăgăzuite de genele ochilor hieratici. Dar ei tot nu se trezeau. Surzi, cu auzul pecetluit de plumbul somnului și de catranul beznei, zăceau neclintiți, privind În bezna lăuntrică, În bezna vremii veșnice care le Împietrise inimile adormite, care le oprise respirația și contracția plămânilor, care le Înghețase susurul sângelui În vene. Numai că, dăinuind În jilăveala grotei și În tihneala trupului, Înfundați În cenușa uitării și În vâltoarea vedeniilor, lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
primul, dintr‑odată, ca pălit de adierea timpului și a cugetului. Mai Întâi va auzi susurul apei din bolta grotei, mai Întâi va simți ghimpele din inima sa. Scăldat În tihnă, cugetul său de adormit trudnic, cugetul său cufundat În bezna jilavă a grotei nu se putea dezmetici numaidecât, căci trupul i se vlăguise de atâta tihneală, iar sufletul Îi era bântuit de vedenii. Chemă În sinea sa numele Domnului și chemă În sinea sa și dulcele nume al Priskăi, retrăind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
și pântecele avea să se Însuflețească, apoi plămânii și chiar ochii ferecați de plumbul somnului, ca și mădularul său adormit și rece, Înstrăinat precum se Înstrăinase păcatul de el. Apoi reveni cu cugetul În inima peșterii, În catranul vârtos al beznei, deslușind clepsidra veșniciei timpului, pentru că vroia să‑și strămute vremelnicia pământeană În timp, să‑și statornicească trupul și cugetul În miezul timpului, ca să se Întoarcă În vremea dinaintea somnului și a peșterii. Mai Întâi Își aminti de dulcele nume al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
și cu ajutorul Domnului căruia i se rugase, să‑și poată veni În simțiri. Numai că În sinele său nu află altceva decât năluca visului și a deșteptării, a aceluia de dinainte și de după, În sinea sa nu află nimic decât bezna aceea bălmăjită care, de bună seamă, fusese Înaintea creației, Înaintea facerii, când Domnul Încă nu despreunase somnul de trezie și veghea de vis. Și de n‑ar fi fost trandafirul din inima sa, de n‑ar fi fost dulcele nume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
trezi din vraja lunatică, Încât toți s‑ar fi prăvălit În adâncurile neguroase pe deasupra cărora bâjbâiau acum purtătorii săi cu tălpile goale În grota jilavă, luminată de scânteieri vâscoase; glasul său -, deșteptarea sa -, i‑ar fi tras pe toți În bezna hăului pe deasupra cărora Îl purtau ei pe umeri, tot mai pieziș și mai sus, așa că toți ar fi pierit la grozăvia trezirii, În abisul care se căsca sub ei, În negura de nepătruns a peșterii, unde nu biruia lumina torțelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
amețindu‑l cu o blândă desfătare care venea din trecutele trăiri ale sufletului său, vise depărtate ce‑i biciuiau ochii ca o văpaie, ca aripile pârlite ale Îngerilor, Încât el va Închide ochii strâns, dureros de strâns, iată, nu de beznă și năluciri, ci de preaplinul luminii; dar le desluși felurimea de după pleoapele temeinic trase, căci În cuget, la frunte, de după țeastă, chiar Între ochi, chiar În miezul văzului, pâlpâiau rotocoale roșiatice, roșiatice și sinelii, și vineții, și gălbui și verzulii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Dumnezeu, lumina soarelui, care oricum răzbate prin pleoapele oblonite, lumina care, aidoma unei rumene văpăi, se strecoară prin Împletitura deasă a genelor, care se vâră sub porii trupului, lumina zilei care se simte cu fiece părticică a trupului ivit din bezna rece a grotei, lumina caldă și blândă, lumina dătătoare de viață a zilei lui Dumnezeu! Dar vai, dacă era tot vis? Oare rumeneala ce‑i intrase deodată În sânge, invadându‑i trupul și inima care acum tresăltau, oare sângele cald
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
nu se Încumeta să deschidă ochii, pentru că‑l pălea În frunte cu atâta silnicie, Încât văzul i se Înnegura În rumeniu și gălbui, În sineliu și rumeniu și verzui, Încât trebuia să țină ochii bine Închiși, căci de după pleoape stăruia bezna rumenie și caldă, de parcă și‑ar și Înfundat capul În sângele clocotitor al unei jertfe. 12. Precum pruncul În leagăn ori În brațele mamei, așa se legăna el acum pe umerii purtătorilor săi, un prunc picotind În brațele mamei, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
și alte voci, de larma mulțimii, de bocete și plânsete, de blesteme și rugi, purtat pe aripile a mereu alte izuri, de izul gloatei nădușite care‑i năpădise deodată nările, chiar În clipa În care, Îmbălsămat de amorțeală și mucezeala beznei, va fi străbătut de sângele purpuriu al soarelui cald, așadar, atunci simți duhoarea purtătorilor săi, sudoarea capetelor lor rase și ale subsuorilor, ca și mirosul de vite, În clipa În care fură așezați toți trei În carul tras de boi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
fără urmă de nor, de un albastru mistuitor, de un albastru tămăduitor, de un albastru albastru - o minune a cerului? Oare și ăsta era tot vis? Și atunci simți bucuria trupului său care se despuiase de Învelișul muced, vâscos al beznei, era o desfătare copilărească a pielii, a măruntaielor și a oaselor, o bucurie a oaselor, o bucurie animalică, o bucurie de amfibie, de reptilă, când trupul, În durerile facerii, se slobozește de pielea zoioasă, de Învelișul muced, de pojghița vârtoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
iese prin pori, jilavă și nepieritoare, era o sângerare epidermică, precum veninul șarpelui când intră În trup, În carne, până la oase, până la măduvă, pătrunzând aievea ca lumina caldă a soarelui. Oare și ăsta era vis? Îmbăierea la soare, care stârnise bezna din măduva oaselor, sudația trupului prin care eliminau, prin pori, veninul verzuliu al șarpelui, pentru ca trupurile să se primenească la lumina vieții de seva dătătoare de viață, pentru ca sângele iarăși să se Împurpureze. Oare și ăsta era vis, clipa În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
totul, dureros de clar, pentru că trupul Înghețat Își putea Închipui căldura, pentru că sângele Își putea Închipui lumina, pentru că ochiul Își putea Închipui albastrul cerului, pentru că auzul Își putea Închipui cântările și sunetele muzicii. Numai că acum era iarăși liniște, iarăși beznă, iarăși Încremenire, contenise orice mișcare, dispăruse lumina și totuși el Își Închipuia lumina, Își Închipuia frisonul frigului și dorea cu Înfiorare să mai fie tulburat de lumina soarelui, ca atunci când i se aninase pe umeri, când Îi apăruse cruciș, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
negura grotei, În mormântul veșnic, se trezi În el o fericire tulbure și Îndepărtată, o suflare Înduioșătoare care Îi umezea trupul cu o lumină caldă și Îndepărtată, ca apoi totul să devină un calvar În negura vremii. 19. Zăcea În bezna grotei și zadarnic Încerca să‑și forțeze ochii, zadarnic Îi tot striga pe Malhus, copărtașul său, pe Ioan, cuviosul păstor, pe Kitmir cu ochii verzui, zadarnic Îl striga pe Domnul său: negura era deplină, păcurie, liniștea era de mormânt. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
care și‑au atribuit cu insolență prerogativele divinului anonim, care În cele din urmă să putem demonstra dezastrul provocat de un atare gest. 2. Serghei Aleksandrovici Nilus, autorul Antichristului, pentru inițiați părintele Serghei, va intra pe scena istoriei direct din bezna feudalismului rus. Pierzându‑și domeniile, va peregrina mănăstirile, aprinzând lungi lumânări galbene de ceară Întru odihnirea sufletelor păcătoase, lovindu‑și fruntea de piatra rece a chiliilor. Adâncindu‑se În biografiile sfinților și ale blajinilor, va da de unele potriveli cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
lui Eduard Drimon sau Leo Teksil, care la vremea lor derutaseră Întreaga lume catolică. În timp ce neîncrezătorul discipol al pozitiviștilor Își exprima Îndoiala, părintele Serghei se va scula brusc și va stinge lumina, Înșfăcând flacăra lumânării cu mâna goală. Se așternu bezna, deși În odaie se Întrezărea o lumină: de la licărul zăpezii de afară și de la luciul samovarului, aidoma unui lampion. Nilus Îi făcu semn oaspetelui său să vină până la fereastră. În albul imaculat al zăpezii se deslușea silueta unuia care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
aplicare?“ Fondul bibliotecii În care se păstrează această supremă dovadă ascunde În colbul rafturilor multe taine amenințătoare. Când Întâmplarea, destinul și timpul se vor afla Într‑o constelație prielnică, atunci aceste trei elemente se vor intersecta și vor răzbi din bezna Bibliotecii Muzeului Britanic. 8. Acțiunea acestui roman Încâlcit ne va duce la un hotel de mâna a treia din preajma unei piețe. În prim‑plan se Înalță un lăcaș de cult, catedrală sau geamie. Judecând după timbrele de un verde pal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
azi și care, Într‑un fel, nu vor fi niciodată clarificate; așadar, când s‑a pus În mișcare „acea trebuință barocă a intelighenției de a umple golurile“ (Cortazar) și când m‑am decis să Însuflețesc și acele personaje rămase În beznă, În primul rând pe misteriosul emigrant rus care În povestire se numește Belogorcev - ca și pe misteriosul X - al cărui rol a fost, după cum Însuși cititorul s‑a Încredințat, de o importanță vitală În rezolvarea misterului Protocolului. Eseul Își va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
ale țărușilor, făcuți din lemnul foarte dur de aito, începură să-i perforeze intestinele, introducându-i în sânge veninul de Nohú, se scutură tot și, cu o violență zvâcnire a cozii, se scufundă în apele întunecate, pierzându-se imediat în beznele adâncimilor. Doar atunci Vahíne Tiaré își dădu frâu liber lacrimilor. Faptul că, pentru moment, Teatea Maó dispăruse în adâncimi nu însemnă nicidecum că nu se putea întoarce în orice clipă, căciveninul de Nohú, oricât de puternic arfi fostel, nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
barieră de corali, oprindu-se în fața insuliței care se ridică în extremitatea nordică, așteptând, fără îndoială, răsăritul, pentru a-și putea face o idee mai clară despre ceea ce-i aștepta pe uscat. După câteva minute, întregul peisaj se cufunda în beznă, iar Octar își convoca locotenenții pentru un nou schimb de impresii. Se află din nou în fața aceleiași dileme: să rămână unde era, sperând că de data aceasta cei din Bora Bora vor debarca, sau să profite de cele două ore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
distanță, poate la mile întregi. Unde o să dea de el, însă n-o să-i conducă înapoi la ușa asta de oțel zidită în beton și întuneric. Noua noastră casă. Insula noastră pustie. Cu toții înghesuiți în clipa aia între autobuz și beznă. În clipa aia când am ieșit, Agentul Ciripel ne spune: — Zâmbiți. Ceea ce domnul Whittier ar numi camera din spatele camerei din spatele camerei. În prima clipă a noii noastre vieți secrete, lumina ne izbește atât de repede și cu atâta strălucire încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
Agentul Ciripel ne spune: — Zâmbiți. Ceea ce domnul Whittier ar numi camera din spatele camerei din spatele camerei. În prima clipă a noii noastre vieți secrete, lumina ne izbește atât de repede și cu atâta strălucire încât întunericul e și mai întunecat decât bezna. Momentul ne găsește agățându-ne unii de alții, clipind orbi, dar încrezători, în vreme ce vocea doamnei Clark ne conduce prin ușa de oțel. Momentul acela video: adevărul despre adevăr. — Simțul mirosului e foarte important, spune Mama Natură. Purtându-și cutia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
strigăt. Sora Justițiară urlă: — Hei, Whittier! Sora Justițiară strigă: Ai întârziat cu nenorocitul de răsărit...! Apoi se aude pumnul care bubuie. Holul în care dau camerele noastre din culise e întunecat. Mai încolo, scena și amfiteatrul sunt scufundate în întuneric. Beznă, cu excepția lămpii pentru stafii. Ne trezim cu toții, punem ceva pe noi, nu știm dacă am dormit o oră sau o noapte întreagă. Așezată în mijlocul scenei, lampa de stafii are un picior lung și un singur bec. Tradiția spune că ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]