714 matches
-
ei senzuale; aceasta cu șase veacuri înainte de Hristos. Sigur este că norme sociale stricte, interzicând femeilor etalarea sentimentelor intime, au făcut ca poezia erotică să fie inițiativa bărbaților. Secolul trecut a fost însă unul al emancipării, de unde voci poetice feminine clamând și glosând, nuanțând și participând patetic la orchestrarea globală. Cu ale sale 13 Poeme (duble) de dragoste "duble" în sensul că același motiv e structurat în două ipostaze -, Carolina Ilica demonstrează, la început de nou mileniu, după Eminescu, după Blaga
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și schițează aluziv o filozofie; se pronunță sistematic în spiritul unui umanism raționalist. "Al șaselea glas" țintește clar instalarea în "Centrul Lumii"; din vechea gândire sapiențială se preia esențialul: "A te concentra, a găsi propriul / tău centru". Sentențios, solemn, Corul clamează lapidar: "În prezent culoarele labirintului se înmulțesc". În Antistrofa intră în joc "marele Inconștient", "Trecutul", "Puterea", "Gelozia", "Umbra" și celelalte; Epoda recomandă echilibrul, pacea interioară, liniștea aceea "binecuvântată", "trandafirul împăcării cu sine". Tenacele peregrin, devenit în final "o emanație a
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tragic: viitorul poet aproape nu și-a cunoscut părintele, mort în vijelia războiului, de unde canalizarea integrală a sentimentelor filiale în direcție maternă. Reacții analoage erau de găsit la Ibrăileanu și Sadoveanu, la Albert Camus și Montherlant. "Ai două inimi, mamă" clamează Grigore Vieru, într-o elegie cu acest titlu, propulsând-o într-un timp cosmic, undeva deasupra limitelor planetare: Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ți stea. / Te uitași la ea atât / Încât semeni azi cu ea" (Steaua mamei). Accente imnice
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
în cvasi-temple, în noi locuri de cult ale unei religii civile. Memorialul Shoah-ului din 2005, cu zidul său de nume, aceleași nume care sunt citite ritualic la comemorări, ilustrează perfect această evoluție. În mod ciudat, în Franța, țară care-și clamează sus și tare laicitatea, un loc de cult ca acesta nu face notă discordantă în peisaj. Dimpotrivă, el permite indirect unei țări care are dificultăți în a admite paginile întunecate ale istoriei sale să amâne recunoașterea prejudiciilor pe care le-
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
Ea îl așează pe un piedestal pe cel care suferă și comunitatea celor care suferă. Ceea ce declanșează, pentru a exista, o cursă a suferinței. Ca și cum dreptul la o cetățenie deplină s-ar măsura după suferința îndurată. Tuturor celor care-și clamează suferințele pentru a obține drepturi, societățile dezvoltate le răspund prin gesturi de căință. Obligația memoriei generează căință, datorie plătită memoriei, dar nu un act de responsabilitate pentru viitor. O dorință de non-istorie îi animă și pe unii, și pe ceilalți
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
generală în fața resurgenței antisemitismului în Franța în anii 2000-20027. Nu este aici locul pentru a discuta despre realitatea și amploarea apatiei și resurgenței, dar e limpede că această "oboseală" pe care o denunță el pândește și alte memorii de suferință, clamate în mod regulat în spațiul public. Istoria suferinței evreiești pe termen lung dezvăluie cât de prezentă și solicitată a fost această suferință pentru a se consolida unitatea grupului și adeziunea lui la iudaism de-a lungul secolului. Dar ea arată
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
puterii și plăcerii, noii viței de aur la care se închină adepții acestui economism, care în fond nu reprezintă altceva, decît o formă alterată de viciere a gîndirii. De ce să producem propriile idei, dacă le putem prelua pe ale altora, clamînd apoi sus și tare cum că o formă mai înaltă de știință nici nu poate ca să existe? Dacă băgăm și o notă ideologică, devenim subit și mai prestigioși, se cheamă că aparținem unei familii de spirite care deține chiar monopolul
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
turcă. Invocând filiera ortodoxă și căsătoria Sofiei Palaiologhina, nepoata ultimului basileu, cu Ivan al III lea, Rusia a revendicat moștenirea bizantină. Nu s-a sfiit să proclame ceva mai târziu Moscova ca fiind cea de a treia Romă. Otomanii au clamat, la rândul lor, argumentul cuceririi Constantinopolului. Mahomed al II lea, învingându-l pe Constantin al XI lea, a pretins și titlul de autocrat al Imperiului Roman de Răsărit. Revendicând moștenirea bizantină, rușii și turcii nu au vrut decât să-și
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
dictată de cumpătare. Pentru orice individ, a fi patriot nu ar trebui să presupună ca acesta să urle din toți bojocii că își iubește țara. Sunt destule birouri cu funcționari frustrați și plictisiți, mai rotofei sau mai sfrijiți, care își clamează patriotismul, dar care în voracitatea și stupizenia lor, se lasă cumpărați ușor ori se vând aproape gratis. Actele de civism înseamnă ceva foarte simplu care țin de o anumită normalitate și chiar discreție: un cetățean responsabil față de lege, un profesionist
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
este mai mult decît un conflict militar. Este războiul ideologic decisiv al vremurilor noastre. De o par-te a baricadei se află cei ce cred în libertate și moderație, de cealaltă, sunt extremiștii care îi măcelăresc pe nevinovați și își clamează intenția de a ne distruge felul nostru de viață". Așadar, este vorba despre un război ideologic între "cei buni" și "cei răi", o viziune maniheistă pe care am mai întîlnit-o în discursurile lui Bush și care nu anunța nimic bun
[Corola-publishinghouse/Science/1490_a_2788]
-
ordine. Fără ea, libertatea devine periculoasă. Iar problema principală cu care se confruntă statele slab dezvoltate nu este absența democrației, ci cea a unei bune guvernări, din Nigeria și pînă în Haiti. Se vede că e mult mai ușor să clamăm democrația liberală decît să o realizăm. Fiecare popor își dorește libertatea, potrivit culturii sale specifice, dar edificarea unei democrații reale și sustenabile este o problemă mult mai complexă. În Iordania, de pildă, monarhul neales este mai liberal și mai progresist
[Corola-publishinghouse/Science/1490_a_2788]
-
politice; febra confortului a luat locul pasiunilor naționaliste, iar divertismentul - revoluției. Circumscris noii religii a ameliorării continue a condițiilor de viață, gustul pentru un trai mai bun a devenit o pasiune de masă, scopul suprem al societăților democratice, un ideal clamat la orice colț de stradă. Rare sunt fenomenele care au reușit să modifice atât de substanțial modul de viață și gusturile, aspirațiile și comportamentele majorității oamenilor într-un timp atât de scurt. Nu vom evidenția niciodată îndeajuns tot ceea ce omul
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
de hiperconsum trece în mod curios sub tăcere presiunea asupra prețurilor, formidabila expansiune a mărcilor distribuitorilor, a produselor fără marcă, lipsite de valori imateriale 18. Până unde merge marketingul de imagine atunci când se dezlănțuie concurența bazată pe prețuri, când publicitatea clamează pe toate prospectele: „De ce să plătești atât de scump?”. Ascensiunea în forță a mărcilor de distribuție și de low-cost nu contrazice, ba chiar, dimpotrivă, marchează momentul hiperconsumului experiențial. Întrucât neocumpărătorul nu vrea să consume mai puțin, el vrea să obțină
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
supramarioneta și nu va mai tolera slăbiciunile unui trup făcut din carne, sânge și nervi, trupul actorului viu. Superioritatea inanimatului În 1915, într-un text intitulat „Repoziționări”1, Craig se include în mod explicit în filiația tuturor celor care au clamat inferioritatea teatrului - altfel spus, a tuturor adversarilor înverșunați ai acestuia, demni urmași ai Sfântului Augustin și ai lui Tertulian. Numai că, ne asigură el, după ce și-a luat răgazul să reflecteze mai profund, ba chiar a și părăsit teatrul tocmai
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ca atare. De fapt, cum stau lucrurile? Sistemul de învățământ este atât de prost dimensionat (prin conținuturile predate, prin țintele avute în vedere, prin practicile evaluative), încât nu poate să răspundă propriilor exigențe în virtutea cărora funcționează și pe care le clamează. Elevul vine la școală și „învață”, dar nu tot, îi mai rămâne un „rest” ce trebuie deprins cu altcineva. Exigențele la unele examene sunt mari, peste puterea sistemului de a le activa direct, în școală, la nivelul abilităților și competențelor
Teoria și metodologia evaluării by Constantin Cucoș () [Corola-publishinghouse/Science/2256_a_3581]
-
mecanismului reflexului condiționat decât de o completă persuasiune coercitivă”10. Experimentul Pitești este traumatic, dar trauma poate fi depășită În timp. Inițial, reeducarea a fost susținută din două puncte de vedere opuse, atât de „Cain”, cât și de „Abel”: unul clama reeducarea prin violență (Eugen Țurcanu), altul prin nonviolență și propagandă (Alexandru Bogdanovici, care ar fi ajuns, poate, la o metodă apropiată de cea chinezească dacă autoritățile ar fi avut răbdare). Testată la Suceava prin nonviolență (Într-o formulă numită autoreeducare
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
Din păcate, învinsul, dacă învingea el, ar fi avut aceeași expresie ca rivalul său mai norocos. Nu e nimic de făcut: în orice succes există ceva înjositor” (II, 208). Continuă Cioran: „Sper să nu am vreodată prilejul de a-mi clama victoria. Un zeu veghează asupra mea” (idem). Dar nu cumva acest zeu este un demon?! După ce ai ratat victoria, ce-ți rămâne decât să transformi eșecul în șansă și să explorezi fenomenologia eșecului? Șiretlicul la care Cioran apelează ține de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fără gând/ Picioarele se-ndeamnă blând". Trist ca un zeu, cu zilele și nopțile prea mici pentru trupul în amurg, uimit în fața viilor și-a morților, el rămâne însă însingurat să caute marea Câmpie pierdută. În "Tristul edict" nu-și clamează ca altădată nemurirea prin operă: "Scriind mă înfrățesc cu morții/ deși nici unul nu e vrednic să-l ador." Moartea are o față clară ca o icoană de foc. Persistă și în acest volum iconografia, elemente de univers grațios; astfel, toamna
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
trebuie să vină cu înțelesuri adânci și cu largi semnificații, cu certitudini și vastă experiență, să fie radical critică în consemnarea anomaliilor sociale, precum și, așa cum am văzut, un permanent, dialog cu timpul. Patriotismul lui A. Păunescu este patetic și vizionar, clamat în versuri clasice sau libere, după cum impulsul energetic al muzicii lui interioare o cere, dar întotdeauna vital și răscolitor: "Mi-e dor, mărite doamne, acum de fiecare,/ întâi de tine, Ștefan, că te-ai numit cel Mare,/ Visez acele râuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
înseamnă, ca și Alephul, infinitul, în sensul că alephul este ultimul cardinal infinit, în timp ce litera "A" marchează începutul creației. Cu litera "e" începe starea de inefabil, ea nu mai poate fi reprezentată, atingând universul "Necuvintelor" sau împotriva cuvintelor, în care clamează ideea de a fi liber de vorbire; din nou revine la sunetul "a", el reprezentând geneza, fără el omenirea ar fi liberă de vorbirea atât de imperfectă: "Cu tine mă culc, numai pe tine te vreau/ târfă fermecătoare/ disperată zeiță
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și ne urmați pe noi care n-avem de spus cuvinte". Invocă primul: "nu mai am limbaj, numai imagini, analogii, simboluri", scrie cel de-al doilea, alții vorbesc de limbă fără cuvânt, și de cuvânt fără limbă, iar autorul "Necuvintelor" clamează el însuși obsesia de a fi liber de vorbire 2". În ciclul "Necuvintelor", arta poetică descoperă din nou muzica simbolistă și culoarea parnasienilor, într-o nouă vibrație, pentru că necuvintele topesc sunetul de corn și culoarea luminii. Tot ciclul "Necuvintelor" pare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
tot ce-i pregătisem; apoi ni s-au cerut noi muzici, ni s-a cerut să mai producem câte ceva Aurelian a cântat fără urmă de oboseală. În finalul filmului "Ana" reverberează finalul muzicii filmului Înghițitorul de săbii același clarinet ce clamează și conchide. Muzica filmului a fost nominalizată la Premiile Gopo. Ana nu e un film comod; se așează, cumva, pe o cale deschisă de Tarkovski, e un film introspectiv, e mult mai mult decât un testament artistic. E un film
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
care au spart ferestrele de la Președinția Consiliului, au molestat pe ostașii de gardă, au distrus bunuri de preț, fără să poată articula, totuși, în fața reporterilor, a lumii, nimic coerent, nimic care să-i absolve. Între voința neînfricată a celor care clamau la 22 Decembrie contra violenței și cei care se pretează acum la violență, cine știe sub ce îndemnuri ascunse, e o prăpastie. Cei care au supraviețuit după primul act al Revoluției doresc acum să fie numai studioși, în amfiteatre și
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
a împins la radicalizare pe tineri și că ceea ce i-ar fi mulțumit poate cu ani în urmă, în cadrul unei disidențe reformiste, nu-i mai putea satisface acum, după evenimentele din Decembrie. La scurt timp după fuga dictatorilor, se și clama în capitală, cu glas înalt, contra comunismului. Nici nu se putea altfel, dată fiind direcția în care se mișca de la un timp lumea, o lume avidă să încheie tragica paranteză totalitară și să reintre în normalitate. Ceaușescu fusese numai un
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
ca unii să regrete deja, după ce au constatat că primul pas al "ordinii de drept" a fost să dezbine și mai mult societatea (ca și cum pulverizarea produsă de vechiul regim nu era suficientă), opunând-i pe mineri studențimii și făcând să clameze pe străzi: Noi muncim, nu gândim!" Gândul (și cine era să-l întruchipeze mai deplin, mai simbolic, decât studenții?) devenea primejdios pentru un regim care conta mai mult pe vechile reflexe totalitare decât pe promisa uvertură liberalizantă. Să fi înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]