487 matches
-
decât piese învechite, piese cu canevas de un gen de proastă calitate, de genul acela pe care îl reformasem în Italia. "Eu aș da, îmi spuneam vorbind cu mine însumi, aș da caractere, sentiment, mers, conduită, stil." Îmi comunicam ideile comedianților mei. Unii mă încurajau să-mi continui planul, ceilalți nu-mi cereau decât farse; primii erau îndrăgostiții care doreau piese scrise; ultimii erau actorii comici, care, obișnuiți să nu învețe nimic pe de rost, aveau ambiția să strălucească fără să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sancționează. Goldoni face o distincție foarte clară între "ridicolul onest", pe care se străduiește să-l găsească, și "ridicolul bufon", pentru care nu simte decât dispreț. "Nu-mi plăceau arlechinadele", declară el în Memorii, pronunțându-se împotriva comicului grosolan al comedianților dell'arte. Om de gust, sedus de rafinamentul Iluminismului, nu ar fi putut aproba glumele și clovneriile lor, uneori obscene. Lucrul cel mai esențial al Comediei, scrie un talentat francez 65, este ridicolul. Există un ridicol al cuvintelor și un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cum spune Antoine în Convorbiri despre regie (Causeries sur la mise en scène, 1903), este destinat să reproducă exact un fragment din lumea reală. Zola deplânge mediocritatea actorilor din vremea lui, incapabili de autenticitate. El critică conformismul conservatorului care formează comedianți fără caracter, având cu toții același tip de joc convențional, moștenit din emfaza Marilor Comedianți. Cum învățământul care este predat acolo se bazează pe postulatul că teatrul nu are nimic în comun cu viața reală, el a dat naștere unor generații
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este destinat să reproducă exact un fragment din lumea reală. Zola deplânge mediocritatea actorilor din vremea lui, incapabili de autenticitate. El critică conformismul conservatorului care formează comedianți fără caracter, având cu toții același tip de joc convențional, moștenit din emfaza Marilor Comedianți. Cum învățământul care este predat acolo se bazează pe postulatul că teatrul nu are nimic în comun cu viața reală, el a dat naștere unor generații de actori afectați. Gesturile lor stereotipe, declamația lor emfatică, căutarea lor constantă de a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a dat naștere unor generații de actori afectați. Gesturile lor stereotipe, declamația lor emfatică, căutarea lor constantă de a produce efect, interzic să se creadă în adevărul personajelor pe care le incarnează. "De aici, această poză continuă, această umflare a comediantului care are o nevoie irezistibilă de a ieși în față. Dacă vorbește, dacă ascultă, aruncă ocheade publicului; dacă vrea să scoată în evidență o bucată, se apropie de rampă și o debitează ca pe un compliment. Intrările, ieșirile sunt măsurate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
generații de actori capabili să joace cu naturalețe. Există o lege, scrie el în Naturalismul în teatru: și anume că orice perioadă literară, în teatru, trebuie să-și aducă cu ea interpreții, ca să nu dispară. Tragedia și-a avut iluștrii comedianți timp de două secole; romantismul a dat naștere unei întregi generații de artiști de mare talent. Astăzi, naturalismul nu poate conta pe niciun actor de geniu. Asta se datorează fără îndoială faptului că operele, și ele, nu sunt încă decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
special în raport cu romanul care s-a transformat profund. El atribuie impasul acesta în care se găsește atunci teatrul faptului că acesta evoluează totdeauna mai greu decât celelalte genuri literare, căci se lovește de obiceiurile publicului și de educația artistică a comedianților. El este convins că acesta va muri dacă nu se va schimba. Teatrul va fi naturalist sau nu va fi deloc", proclamă el. Zola, a cărui clarviziune este uneori imensă, s-a înșelat magistral în acest caz. Teatrul, cu generația
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
păstrând totuși cât mai multă practicabilitate posibilă, pentru că este punctul de contact cu coregrafia." Întâlnirea sa din 1906 cu Jaques-Dalcroze11, care este în același timp muzician și regizor, este hotărâtoare. Acesta îi revelă secretele gimnasticii sale ritmice, esențială în formarea comediantului, dacă vrea să stăpânească spațiul scenic, muzica ritmând locul corpului în spațiu. Ei concep împreună o scenă nouă, Institutul Jaques-Dalcroze, realizat la Hellerau în 1911. Această "catedrală a viitorului" este un loc unic în care sală și scenă nu sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scenic al acestei frumoase schițări. Dacă simboliștii reduc decorul la minimum, ar vrea și să se lipsească, în cadrul unui vis nebunesc, de prezența fizică a actorului. În manieră categorică, Maeterlinck declară că ea îl jenează, stricându-i orice plăcere, căci comediantul dă formă unui personaj mitic care, pentru a nu-și pierde "aura", ar trebui să rămână strict imaginar. "Majoritatea marilor poeme ale umanității nu sunt scenice. Lear, Hamlet, Othello, Macbeth, Antoniu și Cleopatra nu pot fi reprezentate, este periculos să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ce se degajă din el, cu, numai, în depărtare, în plus, jena surdă pe care o procură "nu-i posibil"-ul devenit normal. Să iei lucrurile din interior, înseamnă tocmai să dai această impresie de realitate a visului, iar pentru comediant, să se introducă acolo pe el însuși." 1.5. Craig și supramarioneta Pentru Gordon Craig (1872-1966) care, în Arta teatrului (1905)19, retrasează istoria artei de la origini până în secolul al XX-lea, realismul reprezintă o cădere. Arta, investită în Antichitate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a Forțelor invizibile care domină orice acțiune, și mai este cererea formulată de autor către oamenii de teatru de a-și da frâu liber imaginației, și de a lăsa înțeleapta logică să somnoleze."20 Fiu al unei comediene, el însuși comediant foarte de tânăr, cunoaște bine arta actoriei, asupra căreia a reflectat întreaga viață, atât în practica personală, cât și în predarea ei, și căreia îi consacră o revistă, The Mask, pe care o fondează în 1908. Teoria sa exercită o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să compare mișcările cele mai diverse, cele ale corpului uman, ale arborilor, ale vântului, apei, peștilor, păsărilor etc. Plecând de la aceste exerciții, elevii trebuie să găsească principii și să improvizeze. Craig este primul din Europa care pune în centrul formării comediantului mimarea și tehnica improvizației pe care Copeau, la școala din Vieux-Colombier, apoi Dullin, le vor lua de la el. Craig acordă multă importanță și regiei scenice a mișcărilor mulțimii. Ei creează niște schițe ce figurează, pe scenă, sentimentele, atât la nivelul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Pentru Constantin Stanislavski (1863-1938), care cumulează tripla experiență de actor, regizor și profesor de artă dramatică, problema majoră a teatrului este să împace creația cu repetiția. Pentru a o rezolva, el elaborează "sistemul", adică o nouă metodă de formare a comediantului. El vrea să-l învețe pe actor "psihotehnica", tehnică interioară și exterioară totodată, care îi permite să exploateze fenomenele fizice și psihice "firești". Fondator al Teatrului de Artă de la Moscova în 1898, el s-a explicat îndelung asupra concepției sale
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Doilea Război Mondial, apoi Tania Balașova (1903-1973) în perioada imediat următoare războiului, și mai recent, pe Antoine Vitez (1930-1990), au cunoscut o largă răspândire, prin intermediul lor, printre teoreticienii francezi. Nu poate exista, după părerea lui Stanislavski, interpretare originală, decât atunci când comediantul folosește bogățiile vieții sale interioare. Pe scenă, actorul trebuie să simtă ceea ce joacă. Arta sa este cu atât mai mare, cu cât el încearcă emoțiile personajului pe care îl încarnează, stăpânindu-le în același timp. Pentru acest lucru, el trebuie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
drept descoperirea, în joc, a unei analogii foarte puternice între situația dramatică conținută de text și trecutul emoțional personal. Pentru a-l ajuta într-un asemenea demers, Stanislavski recurge uneori la ceea ce el numește "atât de magicul", întrebându-l pe comediant care i-ar fi fost reacția dacă s-ar fi găsit în situația personajului pe care îl încarnează. Comediantul trebuie să caute în memoria lui afectivă, dacă vrea să creeze un personaj convingător, și să manifeste emoția pe care să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Pentru a-l ajuta într-un asemenea demers, Stanislavski recurge uneori la ceea ce el numește "atât de magicul", întrebându-l pe comediant care i-ar fi fost reacția dacă s-ar fi găsit în situația personajului pe care îl încarnează. Comediantul trebuie să caute în memoria lui afectivă, dacă vrea să creeze un personaj convingător, și să manifeste emoția pe care să o comunice partenerului său și publicului totodată. Arta sa rezidă în capacitatea de a retrăi afectele trecute sau de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai afectat decât actorul, iar acesta își va păstra întreaga-i forță pentru ca s-o îndrepte acolo unde este mai multă nevoie de ea în reproducerea vieții interioare a personajului pe care îl reprezintă." Ca și Diderot în Paradoxul despre comediant, Stanislavski așteaptă din partea actorului o dedublare constantă. În timp ce Diderot cere ca el să joace emoția, dar să nu o simtă, Stanislavski îi cere să o simtă fără a înceta să o stăpânească. Deja, când a apărut în Rusia, la sfârșitul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de evoluția interioară, ea nu este decât mijlocul tehnic de exteriorizare a "retrăirii" cât mai corect posibil. În capitolele despre Munca de actor privitor la mișcare (gimnastică, dans, scrimă, acrobație etc.), Stanislavski insistă asupra senzațiilor pe care le încearcă un comediant sub forma unei "energii", care îi va permite să manipuleze emoția. Munca actorului pleacă deci totdeauna din interior, unde se declanșează procesul de "retrăire", spre exterior, unde corpul său desenează imaginea personajului. Personajul este pentru el masca în spatele căreia se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel îl atribuie tragediei: catharsisul, curățirea spectatorului de teamă și de milă prin imitarea unor acțiuni suscitând teama și mila. Această curățire se bazează pe un act psihologic foarte special: identificarea spectatorului cu personajele în acțiune pe care le imită comedianții. Numim aristotelică orice dramaturgie care provoacă această identificare, fără a ne interesa să știm dacă ea obține acest lucru făcând sau nu apel la regulile enunțate de Aristotel. De-a lungul secolelor, acest act psihologic foarte special, identificarea, s-a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
le opun, întâmplarea în care sunt cuprinse. Individul și-a pierdut rolul de epicentru. Acel gestus, adică conduita personajelor unele față de altele, a devenit unitatea de bază a teatrului epic. Brecht îl definește chiar el astfel, în Despre meseria de comediant (1935-1941): "Prin termenul de gestus, trebuie să înțelegem un ansamblu de gesturi, de jocuri de fizionomie și cel mai adesea de declarații făcute de una sau mai multe persoane (la adresa) uneia sau mai multora." Pe când acțiunea progresează în mod permanent
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui un rol diferit, nu trebuie să se identifice cu personajul său, ci să-și amintească neîncetat, în timpul reprezentației, că povestește evenimente trecute. Brecht multiplică sfaturile cu privire la el și îi sugerează diferite mijloace pentru a rămâne stăpân pe jocul său. "Comediantul care renunță la metamorfoza integrală, scrie el în Noua tehnică de artă dramatică, dispune de trei procedee care îl vor ajuta să se distanțeze de cuvintele și acțiunile personajului de reprezentat: 1. transpunerea la persoana a treia; 2. transpunerea la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ajuta să se distanțeze de cuvintele și acțiunile personajului de reprezentat: 1. transpunerea la persoana a treia; 2. transpunerea la trecut; 3. enunțarea de indicații scenice și a unor comentarii. Transpunerea la persoana a treia și la trecut îi permite comediantului să se plaseze la o distanță justă față de personajul său. El caută în afară de asta indicații de regie și le spune în timp ce repetă. Introducându-și replica printr-o indicație de regie scenică spusă la persoana a treia, comediantul provoacă ciocnirea a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trecut îi permite comediantului să se plaseze la o distanță justă față de personajul său. El caută în afară de asta indicații de regie și le spune în timp ce repetă. Introducându-și replica printr-o indicație de regie scenică spusă la persoana a treia, comediantul provoacă ciocnirea a două cadențe, a doua (cea a textului propriu-zis) găsindu-se începând cu acel moment distanțată." Aceste mijloace îi permit actorului să ia rolul naratorului în raport cu personajul pe care îl încarnează. Diderot, în Paradoxul despre comediant, insistă și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a treia, comediantul provoacă ciocnirea a două cadențe, a doua (cea a textului propriu-zis) găsindu-se începând cu acel moment distanțată." Aceste mijloace îi permit actorului să ia rolul naratorului în raport cu personajul pe care îl încarnează. Diderot, în Paradoxul despre comediant, insistă și el asupra faptului ca actorul, care-și împrumută trupul personajului său, nu trebuie să simtă niciuna din emoțiile lui, pentru a analiza situația din exterior. Totuși, dacă îl sfătuiește pe comediant să nu se identifice cu personajul său
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care îl încarnează. Diderot, în Paradoxul despre comediant, insistă și el asupra faptului ca actorul, care-și împrumută trupul personajului său, nu trebuie să simtă niciuna din emoțiile lui, pentru a analiza situația din exterior. Totuși, dacă îl sfătuiește pe comediant să nu se identifice cu personajul său, o face pentru a crea la spectator iluzia realității celei mai perfecte posibil, făcându-l să creadă în existența personajului pe care îl încarnează. Brecht, în schimb, le interzice actorilor orice identificare pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]