KorAP: Find »[drukola/base=creștinare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...18 19 20 ...23 >

559 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de români, ceea ce înseamnă că, acum, asimilarea era demult încheiată. Asimilarea se încheiase, însă denumirile slave ale formațiunilor politice, cnezate și voievodate, au rămas. În felul acesta putem înțelege mai bine și introducerea, la începutul secolului al X-lea, după creștinarea bulgarilor, în 864, a limbii slave în biserica românească-pătura dominantă la noi, elementul politic (boierii) și bisericesc (clerul) erau de origine slavă. În acel moment, secolul al X-lea, nu se introducea, în biserică și stat (voievodat), o limbă străină

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bulgară și slavă, dar, în 763, un Sabinus, ginere al hanului bulgar, ajunge el însuși han. Jiricek notează: "Numele Sabin sau Savin aparține onomasticei latine și el făcea parte din populația romanizată a regiunii" (apud Panaitescu, p. 188). Slavizarea și creștinarea se împlinesc și se împletesc, în secolul al IX-lea, cu feudalizarea societății bulgare.8 Dominația bulgară în nordul Dunării Avarii erau așezați în pusta panonică, dintre Dunărea mijlocie și Tisa, și primeau dijme (tributuri) de la supușii lor din Panonia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ține un prizonier de război, iar pe o ceașcă se află o inscripție în limba greacă, în care apare numele bulgar "boila" (boier) și numele slav "jupan", nume proto-bulgare, și datează din prima jumătate a secolului al IX-lea.12 Creștinarea bulgarilor Un eveniment însemnat l-a reprezentat creștinarea bulgarilor. În 864-865, hanul Boris (852-889), împreună cu familia sa și nobilimea din jurul său au primit creștinismul și s-au supus botezului. Impunere creștinismului era necesară și pentru integrarea țarului și a statului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceașcă se află o inscripție în limba greacă, în care apare numele bulgar "boila" (boier) și numele slav "jupan", nume proto-bulgare, și datează din prima jumătate a secolului al IX-lea.12 Creștinarea bulgarilor Un eveniment însemnat l-a reprezentat creștinarea bulgarilor. În 864-865, hanul Boris (852-889), împreună cu familia sa și nobilimea din jurul său au primit creștinismul și s-au supus botezului. Impunere creștinismului era necesară și pentru integrarea țarului și a statului bulgar în rândul statelor creștine din Europa. După

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rândul statelor creștine din Europa. După oscilări între Roma și Constantinopol, voind să aibă o biserică independentă, țarul Boris s-a hotărât definitiv pentru acceptarea creștinismului bizantin (870), fapt de cea mai mare importanță în istoria Bulgariei. Urmare însemnată a creștinării pentru societatea bulgară a fost ștergerea deosebirii etnice între bulgari și populația tracă romanizată, condiție necesară pentru alcătuirea unui popor bulgar unit. Creștinismul a coagulat societatea bulgară. În acest fel, protobulgarii au fost asimilați definitiv în masa slavă, iar limba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
puternicului han Krum (803-814), o aristocrație bulgară formată din pătura marilor proprietari, boili, și din aceea a proprietarilor mici, bogaini. Feudalizarea societății slavo-bulgare a fost sprijinită și grăbită de stat, de legislația din timpul primilor hani și de biserică, după creștinarea din secolul al IX-lea. Puterea căpeteniei politice, hanul (kanas), în ceea ce privește autoritatea și prerogativele-legiuitor și judecător suprem, comandant al armatei-era ereditară, ca succesiune la tron și, după creștinare, considerată de origine divină. Hanul își alegea sfatul, alcătuit din marii boieri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de stat, de legislația din timpul primilor hani și de biserică, după creștinarea din secolul al IX-lea. Puterea căpeteniei politice, hanul (kanas), în ceea ce privește autoritatea și prerogativele-legiuitor și judecător suprem, comandant al armatei-era ereditară, ca succesiune la tron și, după creștinare, considerată de origine divină. Hanul își alegea sfatul, alcătuit din marii boieri, bulgari și slavi, după centralizarea administrației și după înfrângerea rezistenței triburilor slave și anularea autonomiei cnezilor acestora. Adunarea poporului, o supraviețuire a regimului "democrației militare", și-a pierdut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reproduce o veche tradiție despre supunerea populației româno-slave din Transilvania de către maghiari. Cronica lui Nestor consemnează și faptul că ungurii, după ce au trecut niște munți înalți (Carpați), "se apucară să lupte cu vlahii și slavii care locuiau țările acestea".25 Creștinarea ungurilor După așezarea lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua jumătate a secolului al X-lea, ducele (principele) Gyula mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, ducele (principele) Gyula mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu sine ca episcop al ungurilor pe călugărul Ierotei, apoi se înființa o mănăstire cu monahi aduși de la Bizanț. Însă, în ciuda acestei creștinări inițiale, adevărata convertire (creștinare), durabilă și masivă, de sus până jos, s-a făcut sub tutela bisericii romane și a papalității. Această a doua (marea) creștinare este opera primului rege, Ștefan cel Sfânt, canonizat de biserică, un adevărat Clovis al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu sine ca episcop al ungurilor pe călugărul Ierotei, apoi se înființa o mănăstire cu monahi aduși de la Bizanț. Însă, în ciuda acestei creștinări inițiale, adevărata convertire (creștinare), durabilă și masivă, de sus până jos, s-a făcut sub tutela bisericii romane și a papalității. Această a doua (marea) creștinare este opera primului rege, Ștefan cel Sfânt, canonizat de biserică, un adevărat Clovis al Ungariei. Trebuie să precizăm

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ierotei, apoi se înființa o mănăstire cu monahi aduși de la Bizanț. Însă, în ciuda acestei creștinări inițiale, adevărata convertire (creștinare), durabilă și masivă, de sus până jos, s-a făcut sub tutela bisericii romane și a papalității. Această a doua (marea) creștinare este opera primului rege, Ștefan cel Sfânt, canonizat de biserică, un adevărat Clovis al Ungariei. Trebuie să precizăm că, încă sub domnia tatălui său, Geza I (970-997), și la îndemnul soției lui, Șarolta, au venit în țara ungurească misionaari și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Tisa, a fost creștinat (botezat). Și în Ungaria (precum în Bulgaria, în secolul al IX-lea), a existat o încercare de împotrivire la creștinism din partea adepților păgânismului, dar acțiunea acestora a fost curmată cu severitate de noul rege apostolic. La creștinarea poporului său, Ștefan a cerut mai întâi papei, titlul și coroana de rege creștin, apoi împuternicirea de a organiza biserica în Ungaria. Papa a satisfăcut prompt și generos solicitarea și a trimis, odată cu coroana și împuternicirea, și o delegație de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Papa a satisfăcut prompt și generos solicitarea și a trimis, odată cu coroana și împuternicirea, și o delegație de prelați pentru a organiza noua biserică ungară. În anul 1001 a avut loc încoronarea lui Ștefan ca rege creștin (apostolic) al Ungariei. Creștinarea din jurul anului 1000 deschidea o nouă eră în istoria Ungariei-prin această mare operă, ungurii au intrat în comunitatea statelor și popoarelor europene civilizate. Altminteri, ungurii ar fi pierit ca popor, precum hunii și avarii ce i-au precedat în Panonia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Dacia, în secolele III-IV, sunt lipsite de interes. Nu se știe cărei nații (populații) aparțineau acești puțini creștini. Este puțin probabil ca Wulfila să-i fi creștinat pe daco-romani, nu există nici un termen gotic religios în limba română. Concluzia: creștinarea lor se produce după secolele III-IV, așadar este mult anterioară venirii slavilor și ungurilor. Nu există nici un fel de cuvinte maghiare în limbajul liturgic românesc". În ceea ce privește toponimia, istoricul francez face alte precizări interesante: "Explicarea toponimiei slave și turcești de pe teritoriul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar pe alții i-au adus în stare de șerbie". Creștinii, "tulburați de năvălire (slavilor), au început să fugă în munți, unde alți locuitori, ferindu-se de moravurile lor păgâne, fugeau zilnic și se uneau cu cei din munți". După creștinarea slavilor, oamenii (romanicii) se întorc în locurile lor, amestecându-se cu slavii.28 Cronica prezintă icoana vieții romanicilor sud-dunăreni din vremea năvălirii slavilor (secolele VII-IX): o parte a populației latine se retrage la munte, iar cei de la câmpie s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
același timp, pe același teritoriu, de ambele părți ale Dunării, se întindea pânza neîntreruptă a slavilor din sudul Poloniei până în nordul Greciei ce conlocuiau cu romanicii. Abia la sfârșitul acestei perioade, când are loc trecerea slavilor la viața sedentară și creștinarea lor, începe o restrângere și o precizare a ariilor fiecăruia din cele două populații: romanicii asimilează pe slavii din nordul Dunării (Dacia), iar slavii asimilează pe romanicii din sud, Moesia, Dardania, Dacia aureliană. În același timp, se produce o concentrare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pătruns brusc în limba română, ci treptat, începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea. Cea mai mare parte a lor au intrat în timpul conviețuirii cu slavii în nordul Dunării (secolele. VI-IX), iar o altă parte după creștinarea bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele XIII-XIV, în legătură cu organizarea și dregătoriile medievale. Elementele vechi slave au pătruns în limba română

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
constituie nuclee culturale bine definite geografic, Dobrogea și Banatul, în care evoluția vieții feudale locale este asociată cu faptul că Dunărea de Jos are legătură cu Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunărea de Jos, fapt caracteristic acestei provincii bizantine. Ca o trăsătură aparte, menționăm că în Dobrogea bizantină erau închegate modeste așezăminte monastice, într-un mediu popular foarte amestecat etnic-aici a acționat călugărul Eftimie, la mijlocul secolului al XI-lea, pentru creștinarea pecenegilor lui Kegenes. În secolul al XII-lea, istoria politică, ca și cea bisericească, a Dobrogei a continuat pe cea din secolul precedent, sub autoritatea mitropoliei de Dristra și oblăduirea patriarhiei de Constantinopol, ea avea cinci episcopii dependente, cum aflăm

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
controlate, confesional și cultural, de biserica romano-catolică, aflată în plină ofensivă odată cu decăderea Bizanțului. Papalitatea a urmărit ca regele Ștefan cel Sfânt să înființeze noi scaune episcopale în regatul "apostolic" al Ungariei, inclusiv Transilvania. Concomitent, biserica apuseană a trecut la creștinarea în masă și la împlantarea unei întregi ierarhii ecleziastice, bine organizateîn 1001, întemeierea arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom) și, în 1008, a arhiepiscopiei de Kalocsa. De acestea depindeau episcopiile de pe teritoriul Transilvaniei, înființate în secolul al XI-lea, la Alba Iulia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o simplă mitropolie așezată sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol.31 Viața bisericească în Transilvania și Banat Am arătat mai sus (cap. VI), cum a avut loc instalarea ungurilor în Panonia, apoi cucerirea primelor formațiuni politice românești din Transilvania și începuturile creștinării lor. În timpul regelui Ștefan cel Sfânt (997-1038), conform tradiției, în Ungaria, au fost înființate două arhiepiscopii, una la Esztergom (Strigonium) și alta la Kalocsa, opt episcopii și cinci abații, punându-se bazele regatului catolic ("apostolic") ungar. Episcopii românești în Transilvania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nomade, pecenegi și cumani. Împotriva acestora, regii unguri au adus în sud-estul Transilvaniei pe cavalerii teutoni (1211-1225). După îndepărtarea acestora, Ungaria, regii Andrei II și Bela IV au urmărit instalarea dominației proprii, la sud și est de Carpați, inclusiv prin creștinarea cumanilor. Episcopia cumanilor După înfrângerea lor la Kalka (1223), de către mongoli, cumanii supraviețuitori, prin haganul Bortz Membrok, au hotărât să primească botezul creștin, datorită și activității misiunilor catolice în teritoriile lor. În 1227, hanul cuman a trimis o solie, condusă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între 1235-1393, în S.T., 1966, nr. 3-4, p. 146-159; Chiril Pistrui, Imperiul vlaho-bulgar și patriarhia de Târnovo, în M.A., 1972, nr. 3-4, p. 201-209; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 208-210. 32. I. Rămureanu, Rolul elementului românesc în creștinarea ungurilor în B.O.R., 1980, nr. 1-2, p. 173-196; Ștefan Lupșa, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la 1556, Cernăuți, 1929; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980; Idem, Istoria B.O.R., vol. I

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teutoni în Țara Bârsei, în 1211, de către regele Andrei II al Ungariei reprezenta un scut față de pericolul cuman, autoritatea regatului în sudul Transilvaniei încă nu era consolidată. În acești ani de la începutul secolului al XIII-lea, politica papală miza pe creștinarea cumanilor și atragerea lor la catolicism. În 1227, papa Grigore IX aprecia că "autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare prețuire în Cumania". În 1228, el constata dorința de sedentarizare a cumanilor. Politica papală își arăta roadele: călugării dominicani

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]