7,752 matches
-
și să ajungă "dincolo". În prima noapte spre dimineață cerul a căzut într-o lumină arzătoare și rece de metal. Femeia cerboaică s-a trezit tremurând goală în tufele de salcie și-n malurile râpoase de dincolo de pădure, zărind în depărtare ultimul salt în cascadă al lupilor de stepă goniți ca de diavol. Poate chiar de diavol judecând după salturile lăsate în urmă îngroșate de cadavre. În a treia noapte Cerboaica și-a spus: "E îngrozitor! Trebuie făcut ceva! Așa nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
că-și auzea nervii trosnind și-ntinzându-se-n el. Ca și cum ar fi primit un pumn în stomac, sughiță, apoi icni în gol. Nici vorbă, era Tom. Tom în carne și oase. Mai slab, dar Tom. Îmbătrânise și poate din cauza luminii sau a depărtării avea obrazul alb, ca dat cu talc, dar era Tom, îmbrăcat militar. Fuma fuma încă din liceu împrăștiind fumul cu mâna, și, când ofițerii se dădură în lături, să-i facă loc, Tom, parcă știind că-i în sală, strigă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
dovadă că bănuielile ei erau întemeiate. Numai o minune și îndurarea Maicii Domnului, la rugăciunile ei, îi mai puteau salva băiatul. Ziua, când i se uita în ochi, amețea. Flăcările iadului fierbeau acolo. Surâdea mereu dusă pe gânduri, privind în depărtare, de parcă ar fi întrezărit umbra Necuratului gonind spre ea pe-un cal negru sau cine știe ce altă fantasmă. Asta se-ntâmpla înainte de război. La-nceputul războiului, Toma plecase și i-o dăduse în primire, nici ibovnică, nici nevastă cu frica soacrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
în sân, și bătrâna era speriată și uluită de schimbările petrecute. Surâdea mereu, pierdută.. Ce visa ea sau la ce se gândea! După ce-i trecea, se-ntorcea la viața măruntă, de toate zilele, săltăreață și buiacă, cu puterile sorbite din depărtările acelea, cu căutătura limpede și deschisă, apoi se apuca să cânte încetișor, abia auzit, și ochii ei priveau atunci lumea cu o neascunsă curiozitate copilărească. Ei, ce-i puteai face unei asemenea ființe? Decât s-o iubești sau s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
-o. Îl simți cum îl simțea și atunci cuprins de freamăt, iradiind prin toată fața mirarea și bucuria regăsirii. Hotărî să-și arunce toate armele-n joc. Schiță un gest ușor ca de chemare o reminiscență care venea din acea depărtare ireversibilă și concentră toată căldura și toată frumusețea în zâmbetul acela trufaș și inaccesibil de care lui îi era atât de frică la mare și pe care-l dorea atât de mult. Îi știa timiditatea. Rămăsese la fel. O roșeață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
locuitorii din Oprișani de pe Cnejd și din alte părți, erau scutiți de dări, dar aveau obligația de a ține straja “precum a fost obiceiul de demult”. Pe cele mai înalte dealuri, pe coline și movile, de unde se putea vedea în depărtare, începând de la hotarele țării către capitală erau puse străji, care rând pe rând, dând foc căpițelor de fân, unse cu păcură, vesteau prin fumul ce se înălța în văzduh, năvălirea dușmanilor. De asemenea, în toate locurile obligatorii de trecere spre
Poşta şi telecomunicaţiile în zona Fălticenilor : (1780-2000) by Dumitru Neculăeasa () [Corola-publishinghouse/Administrative/91562_a_93226]
-
nu au dispărut, dimpotrivă s-au intensificat. Medicul Ignaz Stephan, primul consul al Austriei în Țara Românească (1782), întro lucrare, descrie astfel situația poștelor înainte de 1784, din ambele țări: “Releurile de poștă sunt stabilite, în cele două Principate, la o depărtare de patru leghe. Poștele trebuie întotdeauna să țină gata un număr mare de cai pentru serviciul poștei și funcționarilor săi, care nu plătesc nimic, dar cari încă, pentru cea mai mică întârziere, și după toane, bate pe căpitanii de poștă
Poşta şi telecomunicaţiile în zona Fălticenilor : (1780-2000) by Dumitru Neculăeasa () [Corola-publishinghouse/Administrative/91562_a_93226]
-
tot ce însemna pentru ea acasă, a o rupe de părintele ei, chiar în condițiile în care între noi doi nu mai era nimic, îmi apărea ca un act de egoism. Și n-am putut face asta, oricât mă durea depărtarea de Mihu. - Ar fi trebuit să înțeleagă... - Da, ar fi trebuit. Dar se pare că n-a putut. Posesia fizică a femeii iubite plana deasupra acestor amănunte. Acesta a fost începutul sfârșitului. Convorbirile noastre au devenit tot mai reci, adesea
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
întâlnirea cu flăcăul cu boi din poiană, numai că flăcăul nu a uitat, ba mai mult, s-a aprins în el flacăra și dorința de răzbunare. Ciolac era căsătorit și avea și o fetiță. Dar cum familia lui era la depărtare de doisprezece kilometri, tinerețea cu dorințele de aventură și patima iubirii își spuneau cuvântul. Ciolac și-a găsit o văduvioară tânără și frumoasă în Tansa, deci mult mai aproape de pădure. Într-o zi mohorâtă de toamnă, Ciolac s-a dus
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
pe aici, printre dealuri, poartă denumirea de „Durăceasa”, nume ce cred eu că vine de la acel rege dac „Duras Durpaneu”. Cel mai mult vânat în acest timp se află aici, căci locul este răcoros vara. La câteva zvârlituri de băț depărtare de brigadă, se află un stejar falnic și o poiană cu o suprafață de câteva hectare. La umbra copacului se puteau adăposti câteva sute de persoane. Aici, sub el, se aflau mese și scaune bătute pe țăruși în pământ unde
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
dar de obicei se adunau în curtea bisericii, cu prilejul ieșirii de la slujbă. Locul de întâlnire devenea o problemă serioasă când se aflau în conflict cu organele de stat sau cu proprietarul locului, și atunci se întâlneau noaptea, la mare depărtare de sat, în pădure. Nici modalitatea de convocare nu era reglementată. La adunările generale ale sătenilor, prezența unui organ al statului era necesară doar atunci când se dorea încheierea unor acte oficiale cu valoare în justiție. Adunarea avea un caracter neformalist
Satele devălmaşe româneşti – o analiză instituţională a proprietăţii în comun. In: Acţiune colectivă şi bunuri comune în societatea românească by Mirela Cerkez () [Corola-publishinghouse/Administrative/793_a_1819]
-
la starea dintâi idealul tot mai îndepărtat Pe Zeus Hera l-a iertat?! Când e noapte, e frumos să crezi în lumină. (Edmond Rostand) Ce bine, ce bine, să mai revin, în timp, lângă tine. O iluzie mare crește din depărtare, se așează lângă ceasul meu cu rama de aramă. Tot roșie și gălbuie a rămas, de parcă nu a trecut decât o clipă nebună, care demult nu mai sună; nici nu mai bate în singurătate. Eu stau și aștept cu mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
și pământ. O notă deșteptată din somn părea un domn echilibrat, tânăr și viu; știu că va alege frumoasa cu părul argintiu, i se potrivea rochia neagră de catifea. Și povești mărunte înlănțuiau mărgele de pietre scumpe. Erau tristețile marilor depărtări peste mări de Marmara; te chemau femeile voluptoase cărora nu le mai păsa că timpul trecea. Iele și îngeri, șerpi și vipere, cetăți în ruine, zâne albastre, cu flori de astre în păr, arta se stingea, căzută ca o stea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
era în buzele mele și ce bucurie să găsești un sprijin patimilor pământești! Timpul a fost puțin, zilele numărate tâmplele fierbinți de-ntristare, nu le mai simt ocrotirea, poate să cadă oricând, să zboare ca un gând, să plece în depărtare. N-am înțeles nici eu că m-am înșelat, nici el nu mai stă drept, măsurând pașii mari, peste podul larg vocile se limpezesc și se sparg. S-a lăsat beznă și urâtul m-a cuprins peste gleznă și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
nu primim sponsorizarea de la asociație, să-i spunem și el va încerca s-o primească de la administrația orașului Linz. Fantastic! Nici nu-ți vine să crezi, dacă nu trăiești astfel de evenimente, că niște oameni necunoscuți, de la peste 1000 km depărtare sunt OAMENI și vor să te ajute. Între timp, aici, nu s-a stat degeaba. Toată lumea a ajutat cu ceva, a făcut ceva. Mama a fost verificată și analizată până în cel mai mic amănunt. Doctorul G.I. ia dat numărul de
Povestea unei reîntrupări by LEOCADIA GEORGETA CARP () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1268_a_1896]
-
că e bolnavă; era îmbrăcată într-o rochie albastru intens, model robă romană și stăteam toți, ca la comandă, aranjați de ea în felul următor: mama; cam la un metru de ea pe același rând T. și la alt metru depărtare eu - toți trei pe același rând. În fața noastră, cam la aceeași distanță, între mama și T, stătea P. Iar în spatele lui P., ceva mai departe, ascunsă după un perete, de după care i se ițea doar capul și o mână cu
Povestea unei reîntrupări by LEOCADIA GEORGETA CARP () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1268_a_1896]
-
nici un pericol, nici de faptul că era singură în fața celor cinci vrăjmași, care-i răpiseră puiul, căprioara porni ca o săgeată spre ei... Copiii îi urmăreau înfiorați salturile repezi fără să vorbească, fără să respire. Cînd căprioara ajunse la o depărtare de cîțiva metri de grupul copiilor, scoase din nou acel strigăt, privind țintă spre pui, făcu un ocol și intră în niște tufișuri. Iedul întoarse capul după ea, icnind încet. Toți copiii deveniseră, în același timp, niște iezi rătăciți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Avea o voce înceată Bărzăunul, cu modelări stranii, de parcă atunci l-ar fi operat de amigdalită. După ce mi-a prezentat hotărîrea lui, a oftat prelung, și-a rezemat capul în palme și a privit cu multă nostalgie către munții din depărtare. Nu se poate să aibă totul un final așa de trist, m-am împotrivit eu. Odată ce ați făcut o descoperire așa de însemnată pentru știință, nu vă puteți retrage din acțiune! Trebuie să continuați. E singura cale ce vă poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
pînă acolo. Treceau de-a dreptul prin mlaștină. Toți se umplură de noroiul acela negru și puturos din cap pînă-n picioare. Cînd ajunseră la marginea pădurii și zăriră iar satul scăldat în soare, mașini și oameni trecînd pe șoseaua din depărtare, tractoare pe cîmp, crezură că se află în paradis. Nu se mai gîndiră nici la canistră, nici la alte lucruri care i-ar fi putut reține și se îndreptară spre sat. Se feriră însă cît putură mai bine să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
bine de la acest schimb de vorbe întregul grup se pomeni, sfîrșind un urcuș cumplit de greu și de întortocheat, pe vîrful Pietrei Domniței. În acea sălbăticie totală, unde se părea că nu mai călcase picior de om de la începutul lumii, depărtările se deschiseră deodată ca niște oglinzi fantastice în care puteai privi măreția, singurătatea și tăcerea cea mai blîndă în tot ce au ele mai profund legat de sentimentele omenești... O pasăre neagră făcu ocolul unui țanc bătînd leneș din aripile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
de el știută, spre minunata și zbuciumata lume a căutărilor îmbrăcate în curcubeul speranțelor... Dar Ilinca nu avea nici un licăr de privire pentru el... Părea și ea un fel de umbră, abia atunci descoperită cu adevărat în luminișul nefiresc al depărtărilor, răsărită însă din ochii lui Virgil... Și Bărzăunul înțelese în clipa aceea, mai bine ca niciodată, că degeaba o mai așteaptă în poiana lui de mult pustie... Ilinca nu putea fi niciodată aidoma celei din visele lui. Dar totodată își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
precum și rima vibrantă, cu silabă neaccentuată, să sugereze nemărginirea spațiilor parcurse de lumina astrului. În strofa următoare, alternarea silabei finale accentuate cu una neaccentuată, ca un ecou pierdut în spații, evocă alternanța dintre elan și fuga infinită a luminii prin "depărtările albastre". Aceeași cadență antinomică în strofa a treia între versurile 1 și 3 pe de o parte, semnând determinarea, și versurile 2 și 4 conținând fiecare câte o mișcare cu sensuri opuse: "Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
stele-n valuri"; vorbind despre cânturile iubirii apuse, poetul scrie: Atâta murmur de izvor/ Și-atât senin de stele/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele.../ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine..."; iar mai apoi, depărtarea spațială și temporală dă stării de suflet adâncime, o adâncime care răzbate de dincolo de moarte: Că nu mai poți să te arați/ Lumină din departe/ Cu ochii tăi întunecați / Renăscători din moarte". Definirea stărilor poetice prin spațialitatea dinamică în desfășurare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este pentru el certitudine. La Arghezi însă, de la capătul zării, pentru a evita rătăcirea în genunea care nu poate fi istovită, drumul cunoașterii se întoarce mereu în jurul lucrurilor, a celor mai umile. Lauda realității imediate impune poetului restrângerea repetată a depărtărilor ca o mereu reluată conturare, ca o imperioasă necesitate a unei mai mari certitudini, ca o teamă ca infinitul să nu dizolve tiparele și să nu risipească intimitatea. Renunțarea la necuprins în favoarea măruntelor cuprinsuri este consecința unei atitudini filozofice, definitorie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de înaltă lumină/ s-ascunde-n semințe când dorm"; "Curge timpul prin înalturi,/ astru poartă lângă astru/ răzbunându-mă-n albastru"; dimensiunea adâncului: "Coboară-n lut părinții rând pe rând... ei vor să fie rădăcinile/ prin care ne prelungim pe sub pământ"; infinita depărtare: "A iubi aceasta vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul "cu stea în frunte" nu "crângul cu ciutele" nici "cărarea cu iezerul" îl cheamă, ci "depărtările... erele, sferele". Ca și la Eminescu, nemărginirea dă proporții de eveniment cosmic iubirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]