881 matches
-
multe motive. Anticristul se află deja (<¬<) în lume, subzistând în forma numeroșilor anticriști. Ioan se adresează unei comunități creștine afectate de curând de o schismă. Schismaticii sunt identificați cu anticriștii, semn neîndoielnic al „ceasului de pe urmă”. Există deci un Anticrist eshatologic, ce va veni într‑un moment bine determinat, și o mulțime de anticriști „ieșiți dintre noi”, care s‑au arătat deja. Aceștia au fost odinioară parte a comunității creștinilor, dar la judecată ei s‑au vădit pe ei înșiși, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
intra pe orbita normală, naturală, îi amăgește printr‑o pseudocredință pe cei din jurul său. Așadar, în epistolele ioanice apare pentru prima dată, cu formele de singular și de plural, denumirea „Anticrist”. Folosit la singular, termenul desemnează un personaj metafizic și eshatologic deopotrivă, similar celui din scrierile pauline. La plural, el desemnează schismaticii care se situează în opoziție dogmatică cu membrii „dreptcredincioși” ai comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el desemnează schismaticii care se situează în opoziție dogmatică cu membrii „dreptcredincioși” ai comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice nu sunt caracterizate de o atmosferă de angoasă eshatologică, ci vădesc o vie preocupare de ordin dogmatic. Autorul admite că proliferarea anticriștilor constituie un semn neîndoielnic al „ceasului de pe urmă”. El insistă asupra așteptării parusiei - chiar dacă nu se exprimă lămurit în acest sens - tocmai pentru a sădi în spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și pierde mântuirea chiar în ultima clipă. Apocalipsa lui Ioan Asemenea Cărții lui Daniel, din care se și inspiră în bună măsură, Apocalipsa lui Ioan este textul cel mai frecvent invocat sau comentat de Părinții Bisericii, în legătură cu evenimentele sau personajele eshatologice. Ne vom opri în lucrarea de față asupra următoarelor capitole, analizate și de Lietaert Peerbolte: 11, „cei doi martori eshatologici”; 12-13, „balaurul, cele două fiare”; 17, „judecarea cetății Babilonului”; 19,11‑20 (este curios faptul că Fausto Sbaffoni reproduce și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
bună măsură, Apocalipsa lui Ioan este textul cel mai frecvent invocat sau comentat de Părinții Bisericii, în legătură cu evenimentele sau personajele eshatologice. Ne vom opri în lucrarea de față asupra următoarelor capitole, analizate și de Lietaert Peerbolte: 11, „cei doi martori eshatologici”; 12-13, „balaurul, cele două fiare”; 17, „judecarea cetății Babilonului”; 19,11‑20 (este curios faptul că Fausto Sbaffoni reproduce și comentează succint doar capitolul 13). Din punct de vedere formal, Apocalipsa lui Ioan se prezintă ca o epistolă adresată câtorva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
formal, de altfel destul de arbitrar, dar eficace, obținem următoarea structură a Apocalipsei: - 1,1‑8: Prolog; - 1,9-3,22: Cele șapte epistole către cele șapte Biserici; - 4,1-11,19: Cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe; - 12,1-16,21:Războiul eshatologic; - 17,1-21,8: Babilon și Noul Ierusalim; - 21,9-22,20: Ierusalimul ceresc, Mireasa Mielului; - 22,21: Epilog. În privința datării scrierii, suntem de acord cu perioada ultimilor ani de domnie a lui Domițian, urmând părerii lui Irineu de Lyon (Adu. Haer
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
critică, uneori sângeroasă, evocată de autor este în perfectă concordanță cu perioada lui Domițian. Unii comentatori, ca de exemplu Prigent sau Corsini, au pus accentul fie pe mesajul pastoral (Corsini), fie pe caracterul liturgic (Prigent) al Apocalipsei, diminuând semnificația sa eshatologică pe care o consideră de dată târzie. Este adevărat că Părinții, începând cu Irineu, au în vedere capitole diferite din text atunci când vorbesc despre a doua venire a lui Cristos, la sfârșitul veacurilor. Cartea lui Daniel, Epistola a doua către
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doua venire a lui Cristos, la sfârșitul veacurilor. Cartea lui Daniel, Epistola a doua către Tesaloniceni, Apocalipsa lui Ioan constituie principalele surse de inspirație pentru scriitorii din primele veacuri, în privința temei Anticristului. Am îndrăzni chiar să vorbim despre un „canon eshatologic”, alcătuit în principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul pastoral sau dogmatic, dar și de cultura teologică a autorilor respectivi, s‑au „adăugat” acestui canon minimal și alte fragmente cu caracter eshatologic. Capitolul 11 Unul dintre motivele mitului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chiar să vorbim despre un „canon eshatologic”, alcătuit în principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul pastoral sau dogmatic, dar și de cultura teologică a autorilor respectivi, s‑au „adăugat” acestui canon minimal și alte fragmente cu caracter eshatologic. Capitolul 11 Unul dintre motivele mitului creștin al Anticristului, motivul „celor doi martori”, își are, fără îndoială, originea în capitolul 11 (vv. 3‑13) al Apocalipsei. Un înger coborât din cer îi aduce lui Ioan o trestie, dându‑i poruncă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ultimă caracteristică supraomenească este o aluzie la figura lui Moise. Aceleași puteri acordate conducătorului poporului evreu la ieșirea din Egipt - prefacerea apei în sânge (Ex. 7,17‑19) și abaterea celor zece plăgi asupra dușmanilor - vor fi acordate, în contextul eshatologic, celor doi martori. Există, așadar, un cadru alcătuit din două tradiții bine cunoscute: cea a lui Ilie și cea a lui Moise. Cele două modele se îmbină, se contopesc practic unul în celălalt; martorii nu sunt unul Ilie, iar altul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este, pentru moment, parțială. El se bucură încă de o oarecare libertate de mișcare. Timp de trei ani și jumătate, pământul va rămâne sub stăpânirea sa. Confruntarea dintre diavol și arhanghelul Mihail este inspirată de tradiția confruntării dintre adversarul cosmic/eshatologic (Satan, Beliar, Mastema) și Dumnezeu. Autorul introduce anumite etape în victoria lui Dumnezeu. În acest fel, justifică mai întâi persecutarea creștinilor (pentru o perioadă limitată) și apoi importanța parusiei. El reia în egală măsură tradiția potrivit căreia, prin întruparea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de autorul Apocalipsei în descrierea caracterului celei de‑a doua fiare este, în mod evident, cea a pseudoprofetului. Apocalipsa 14-17 și 19-22 Ne propunem să oferim în acest subcapitol un tablou sistematic al principalelor mărturii, anterioare lui Irineu, despre adversarul eshatologic. Apocalipsa lui Ioan constituie o inepuizabilă sursă de inspirație pentru aproape toți Părinții Bisericii, cu excepția lui Chiril al Ierusalimului, despre care vom vorbi mai târziu. Cele trei capitole analizate anterior furnizează principalele motive eshatologice. Cu toate acestea, există în capitolele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mărturii, anterioare lui Irineu, despre adversarul eshatologic. Apocalipsa lui Ioan constituie o inepuizabilă sursă de inspirație pentru aproape toți Părinții Bisericii, cu excepția lui Chiril al Ierusalimului, despre care vom vorbi mai târziu. Cele trei capitole analizate anterior furnizează principalele motive eshatologice. Cu toate acestea, există în capitolele următoare o altă serie de motive la fel de importante. Vom începe cu cel al confruntării dintre oștirile îngerești și cele ale diavolului (cap. 16), motiv devenit celebru sub numele de „lupta de la Armaghedon”. Văzându‑se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personajului mitic sau, în consonanță cu terminologia noastră, istoricizarea lui. Fiara este încadrată, ca un al optulea membru, în seria împăraților a căror domnie dă ritm cursului istoriei. Apocalipsa reprezintă, fără îndoială, un moment de răscruce în evoluția ideii adversarului eshatologic. Didahia Ultimul capitol al Didahiei începe, într‑o manieră foarte directă, printr‑un îndemn la vigilență. „Privegheați pentru viața voastră; candelele voastre să nu se stingă, coapsele voastre să nu le descingeți, ci fiți gata, că nu știți ceasul în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru viața voastră; candelele voastre să nu se stingă, coapsele voastre să nu le descingeți, ci fiți gata, că nu știți ceasul în care Domnul nostru va veni”* (16,1). Acest îndemn este urmat de un scurt, dar tulburător scenariu eshatologic, alcătuit din mai multe episoade, unul dintre ele consacrat special „înșelătorul lumii” (16,4): 5∀ℜ ϑϑγ ν∀<ΖΦγϑ∀4 ® 6≅Φ:≅Β8∀<←Η 〉Η Λ⊇∈Η 2γ≅¬ 6∀ℜ Β≅4ΖΦγ4 Φ0:γ ℘∀ 6∀ℜ ϑΞΔ∀ϑ∀ 6
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
normelor de disciplină”. Principala temă a ultimei părți este cea a „prorocului mincinos”. Fragmentul referitor la „înșelătorul lumii” nu face decât să reia această temă într‑un registru diferit, hiperbolic. Peerbolte face o analiză aprofundată a etapelor care compun scenariul eshatologic, dar nu corelează imaginea „înșelătorului” din capitolul 16 cu tema principală din capitolele anterioare. Credem totuși că tipul de lectură intertextual oferă o mai adâncă înțelegere a fragmentului nostru. Capitolele 11-13 formează un scurt manual de identificare și de neutralizare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Jenks și Peerbolte. Pentru prima dată înainte de Irineu, „înșelătorul lumii” (® 6≅Φ:≅ Β8∀<←Η) este caracterizat ca un pseudo‑fiu al lui Dumnezeu (〉Η Λ⊇∈Η 2γ≅¬), altfel spus, un pseudo sau anti‑Crist. Autorul sugerează cititorilor că atmosfera eshatologică nu va fi esențial diferită de cea a momentului prezent, cu o singură excepție: falsa profeție, frecventă și în epoca sa, va ajunge atunci la apogeu. În semnele prezentului putem vedea germenii viitorului. În opinia lui Peerbolte, „înșelătorul lumii” de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
căruia putem reconstitui o latură inedită a istoriei creștinismului sirian. Urcarea la cer... reprezintă un document esențial, inclusiv pentru subiectul lucrării noastre. Cele patru tradiții precreștine, care, în viziunea lui Jenks, au contribuit la formarea mitului anticristic - kaoskampf‑ul, tiranul eshatologic, Beliar/Satan și prorocul mincinos - , se întâlnesc în această scriere. Din punct de vedere sociologic, grupul profeților creștini prezintă numeroase analogii cu faimoasa comunitate eseniană de la malul Mării Moarte. Unii cercetători au mers până la a propune gruparea religioasă de la Qumran
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
realității transcendentale; cu toate astea, revanșa iluzorie este trăită cu un acut sentiment al eliberării și al satisfacției, în lumina faptului că termenul‑limită, în viziunea minoritarilor, deși incert, este apropiat. Așadar, înscrierea viziunilor amintite într‑un scenariu al așteptării eshatologice nu este fortuită. Grupul persecutat al harismaticilor sirieni se identifică psihologic cu profetul Isaia, apreciat de regele Iezechia, dar respins de fiul și succesorul acestuia, Manase. Din pricină că profetul a descoperit înțeleptului rege „judecățile acestei lumi, chinurile gheenei, ale prințului acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înmulți cei care, lipsiți de înțelepciune, vor fi iubitori de argint. Și vor fi mulți prezbiteri nevrednici și păstori care își vor asupri oile lor, iar acestea vor fi lacome, căci nu vor avea păstori sfinți” (3, 24). Principalul semn eshatologic va fi însă retragerea Duhului din sufletele credincioșilor și mai ales din ale prezbiterilor. Aceștia vor fi cuprinși de patru duhuri rele: „duhul rătăcirii, al desfrânării, al slavei deșarte și al iubirii de argint” (3, 28). Biserica se va îndepărta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lumi; și va asupri floarea pe care au sădit‑o cei doisprezece apostoli ai Celui Iubit” (4, 2‑4). După cum am spus mai devreme, în capitolul 4 se regăsesc cele patru tradiții anticristologice: Beliar, „războiul cosmic”, prorocul mincinos și tiranul eshatologic. Capitolul nu trebuie plasat și analizat în afara contextului, așa cum se întâmplă la Peerbolte. Faptul că întâlnim cele patru tradiții fundamentale nu ni se pare foarte semnificativ. Esențială este înțelegerea semnificației reale - teologice și istorice - a personajului în discuție. Isaia profețește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și ucis (martiriul lui Petru); îi sunt ridicate statui în toate orașele; durata persecuțiilor este de trei ani, șapte luni și douăzeci și opt de zile, în total 1332 de zile, cifră ce reprezintă dublul lui 666, numărul tiranului din Apocalipsă. Tiranul eshatologic apare deci sub chipul unui Nero rediuiuus, credința respectivă având, așadar, adepți în Siria, la începutul secolului al II‑lea. În același timp, el constituie și o trimitere la regele Manase, stăpânit de același Beliar. Autorul denunță astfel orice formă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se prezintă sub forma unei ființe umane, înzestrată cu o harismă negativă, manipulată de diavol, fără însă a se confunda cu acesta. Pentru autorul Urcării la cer..., ca și pentru autorul de mai târziu al scrierii De consummatione mundi, tiranul eshatologic este un avatar al lui Beliar însuși, care coboară in persona pe pământ, pentru a‑și pune în aplicare lucrarea malefică. Lupta finală se va da între cele două principii absolute, Bine și Rău, reprezentate de Cel Iubit și de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primele două și ultimele două capitole. În primele capitole, Isus descoperă lui Petru și altor ucenici mai apropiați semnele parusiei și ale sfârșitului lumii. Scena se petrece pe Muntele Măslinilor, după Înviere. Descoperirea reia, dezvoltă și mai ales interpretează discursul eshatologic de la Mt. 24, accentul fiind pus pe caracterul imprevizibil și indubitabil creștin al parusiei: „Mulți vor zice că în numele meu vin, că sunt cristoși. Să nu îi credeți pe aceștia, nici să vă apropiați de ei, căci de venirea Domnului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Eusebiu nu ar fi pierdut ocazia să menționeze un asemenea fapt. Drept urmare, ipoteza situării textului nostru sub domnia lui Traian este mult mai puțin convingătoare decât precedenta. În concluzie, primele două capitole din AP ne înfățișează o situație de persecuție eshatologică. Pasajul reprezintă o interpretare, din perspectiva contextului istoric contemporan, a capitolului 24 din Evanghelia după Matei. Temele centrale sunt: falsul mesia (falșii profeți sunt lăsați deoparte în mod intenționat); adevăratul Mesia; martirul. Este foarte posibil ca falsul mesia să se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]