KorAP: Find »[drukola/base=flexiune & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...18 19 20 ...49 >

1,215 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

domeniul lexical vP, proiecția din domeniul flexionar IP la care se deplasează verbul nu este aceeași în toate limbile romanice. Mai mult, Schifano (2015a) arată că distribuția diferită a formelor verbale nu este accidentală, ci rezultă din interacțiunea dintre morfologie/flexiune (realizare prin morfeme discrete nonsincretice) și sintaxă (deplasarea verbului). În continuare, prezentăm pe scurt rezultatele din Schifano (2015a), preluând, de asemenea și o parte din materialul prezentat spre exemplificare pentru alte limbi decât româna; limbile romanice discutate în Schifano (2015a

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
în domeniul flexionar în limbile romanice, după cum a arătat discuția precedentă. Altfel spus, de ce verbul nu se deplasează în mod sistematic în aceeași poziție în toate limbile romanice? Schifano (2015a) arată că deplasarea verbului este dictată de interacțiunea dintre morfologie / flexiune și sintaxă în următorul mod: instanțierea paradigmatică bogată asociată cu lipsa deplasării vs deplasare a verbului pentru a suplini absența instanțierii paradigmatice. O categorie verbală se instanțiază paradigmatic dacă valorile sale principale se exprimă prin paradigme sintetice și nonsincretice. Absența

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
subiectului, [Spec, vP], sau o poziție marcată pragmatic din periferia internă propozițională, periferia domeniului vP); cuantificatorul flotant(de altfel, nici adverbele probabil, deja, mereu) nu poate disloca structura auxiliar (+ auxiliar) + verb, fapt care arată că deplasarea verbului lexical în domeniul flexiune este independentă de prezența auxiliarului în structură. (86) a. Copiii au (*toți) plecat toți. b. Copiii vor (*toți) pleca toți. c. Copiii vor (*toți) fi (*toți) plecat toți. d. Copiii ar (*toți) fi (*toți) plecat toți. O comparație a românei

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
În literatura asupra cliticelor pronominale din limbile europene (v. Rivero 1997; Roberts 2010a și bibliografia) se insistă asupra existenței a două sisteme de cliticizare, distinse în funcție de "orientarea" pronumelui clitic: clitice orientate spre C(omplementizator)51 vs clitice orientate spre I52 (flexiune). În limbile romanice (moderne), cliticele pronominale sunt în general orientate spre I (dar v. spaniola veche, care - în propozițiile subordonate - amalgamează cele două sisteme, Rivero 1997; v. și nota 54 infra); unele limbi slave prezintă clitice orientate spre C (sârbo-croata

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Decháine și Wiltschko 2002)56. Ca opțiune parametrică, româna ordonează proiecția de persoană pentru cliticele dativ înainte de cliticele acuzativ (spre deosebire de franceză, unde ordonarea este acuzativ > dativ). Soluția propusă de Săvescu-Ciucivara (2011) și adoptată și aici este în acord cu Parametrul flexiunii scindate (engl. The Split IP-parameter) formulat de Thráinsson (1996) (v. Ștefănescu 1997; Cornilescu 2000; Alboiu 2002 pentru română), conform căruia unele limbi permit proiectarea de grupuri specificate ca [+N] în proiecția verbală extinsă. În conformitate cu condițiile minimaliste de proiectare a grupurilor

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
acomodează clitice este așadar cea din (111): (111) CP > [IP PERSP > MOODP > TP > ASPP Predicția acestei linii de analiză este că diviziunea procliză / encliză se corelează cu opțiuni diferite de deplasare a verbului 57: procliza pronominală indică deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când encliza pronominală indică deplasarea verbului în domeniul complementizator (V-la-C). Relația dintre encliza pronominală și deplasarea verbului la C a fost subliniată în repetate rânduri (Rizzi și Roberts 1989; Dobrovie-Sorin 1994; Alboiu, Hill și Sitaridou 2014; Nicolae și Niculescu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-le (vs mi le dă) b. dându-mi-le În §3.5 infra vom aduce argumente pentru a susține ideea că proiecția vizată în deplasarea verbului în domeniul C este FINP. Rezultate de reținut • pronumele clitice românești sunt orientate spre flexiune (I-oriented clitics) • cu excepția situațiilor în care encliticizarea este determinată fonologic (v. (103) supra), diviziunea procliză/encliză se corelează cu opțiuni diferite de deplasare a verbului (V-la-I pentru procliză, respectiv V-la-C pentru encliză) Putem astfel revedea reprezentarea din (99), înlocuind una

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
engleză și franceză. Pollock (1989) este primul autor care atribuie negației propoziționale statutul de proiecție sintactică independentă, Grup al Negației (NEGP); Zanuttini (1997) insistă asupra faptului că, în limbile romanice, negația propozițională selectează IP (i.e. MOODP > TP > ASPP, sub ipoteza flexiunii scindate adoptate în această lucrare), care include proiecțiile verbale și proiecția/proiecțiile în care sunt găzduite cliticele pronominale (PERSP). Concluzia a fost extinsă și la analiza românei (Avram 1999; Isac și Jakab 2004; Hill și Alboiu 2016 i.a.). Structura

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
elegant capacitatea gerunziului de a avea subiect propriu, diferit de subiectul din principală, și de a îl marca nonambiguu cu cazul nominativ (124c). O sugestie teoretică din Chomsky (2007, 2008); Richards (2007) privind "moștenirea" trăsăturilor de temporalitate (Feature Inheritance) de către flexiune de la C, combinată cu intuiția lui Ouali (2008) conform căreia C poate dona / păstra / împărți 69 trăsăturile de temporalitate cu flexiunea, poate da seamă de trăsăturile paradoxale ale gerunziului: domeniul complementizator al acestei forme păstrează trăsăturile de temporalitate; astfel, forma

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
nominativ (124c). O sugestie teoretică din Chomsky (2007, 2008); Richards (2007) privind "moștenirea" trăsăturilor de temporalitate (Feature Inheritance) de către flexiune de la C, combinată cu intuiția lui Ouali (2008) conform căreia C poate dona / păstra / împărți 69 trăsăturile de temporalitate cu flexiunea, poate da seamă de trăsăturile paradoxale ale gerunziului: domeniul complementizator al acestei forme păstrează trăsăturile de temporalitate; astfel, forma de gerunziu prezintă trăsături de temporalitate, însă acestea sunt instanțiate în domeniul C, nu în domeniul flexionar; TP nu se proiectează

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
doar centrul. (iii) Domeniul flexionar este scindat într-o serie de proiecții funcționale verbale (MOODP > TP > ASPP), dominate de proiecții de persoană (PERSP) care găzduiesc cliticele pronominale. Din punct de vedere tipologic (Rivero 1997), pronumele clitice românești sunt orientate spre flexiune, nu spre complementizator. (iv) Negația propozițională ocupă cea mai înaltă poziție în ierarhia domeniului flexionar, reprezintând limita dintre domeniul flexionar IP și domeniul complementizator CP. Poziția față de adverbul de negație nu (și față de clitice, v. (iii)) este un diagnostic sintactic

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
servi ca argument pentru justificarea unei analize teoretice; cel mai clar exemplu în această direcție este lipsa atestărilor secvențelor [pronume clitic - negație propozițională (nu)], fapt distribuțional care servește la calificarea pronumelor clitice ale românei vechi drept clitice orientate spre I (flexiune), conform testelor sintactice propuse de Rivero (1997); Roberts (2010a) și aplicate în §III.3.2. 2. Trăsături comune cu româna modernă și caracteristici tipologice constante Obiectivul secțiunilor următoare este de a arăta că analiza propusă în capitolul precedent (§III) pentru

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
sintactică, vom reține ideea că auxiliarele din aceste structuri se generează în MOOD, ca în româna modernă (v. §III.3.1.3) (ii) structuri atestate în limba veche, însă dispărute în trecerea la româna modernă; în aceste structuri, auxiliarul prezintă flexiune după mod și timp, fiind astfel implicat în valorizarea acestor trăsături; auxiliarele din aceste structuri se generează în proiecții funcționale inferioare proiecției MOODP (i.e. TP, ASPP) • româna modernă (§III.3.1.3) prezintă doar structuri de tipul (i), deci gramaticalizarea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
viitor), însă fi acordat este de asemenea disponibil (la perifrazele subjonctivale, v. nota 5 supra) 2.1.2 Cliticele pronominale În discuția privitoare la statutul pronumelor clitice în limba română veche se împletesc două probleme: orientarea pronumelor clitice (orientare spre flexiune vs orientare spre complementizator) și, în legătură cu această primă problemă, statutul encliticizării (encliticizare determinată sintactic vs encliticizare determinată fonologic, ca efect al legii Wackernagel/Tobler-Mussafia7, v. Tobler 1875; Mussafia 1886; Wackernagel 1892). Studii recente (Alboiu și Hill 2012; Nicolae și Niculescu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
1886; Wackernagel 1892). Studii recente (Alboiu și Hill 2012; Nicolae și Niculescu 2015, 2016; Hill și Alboiu 2016) au scos în relief următoarele rezultate: (i) la fel ca în româna modernă, în româna veche pronumele clitice obiect sunt orientate către flexiune, nu către complementizator 8; (ii) cu puține excepții (cauzate de intolerența românei față de hiat9), poziția cliticului pronominal prin raportare la verb are cauze sintactice, nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae și Niculescu 2015, 2016, altele noi), în sprijinul acestor idei. Unul dintre cele mai importante diagnostice sintactice pentru categorizarea cliticelor pronominale ca fiind orientate spre flexiune vs complementizator este poziția față de negația propozițională (Rivero 1997). În urma analizei cvasiexhaustive a textelor de secol 16 (analiză exhaustivă a textelor originale) și a unui număr mare de texte din secolele următoare, în Nicolae și Niculescu (2016) se face constatarea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
asupră de noi (DDL.1679: 122) (22) Ferecați flămânzii acmu că săturai-se-vor ti (CT.1560-1: 126r-v) Poziția față de negatorul propozițional nu și adiacența la nucleul verbal arată neechivoc că, în româna veche, orientarea pronumelor clitice este tot către flexiune, la fel ca în româna modernă. Rezultă deci că raportul procliză / encliză derivă din deplasarea verbului în poziții diferite în structura propoziției (V-la-I / V-la-C). A doua chestiune anunțată mai sus (problema efectelor Wackernagel / Tobler-Mussafia) își găsește parțial rezolvarea tot în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
nu pot fi analizate din perspectiva regulilor sintactice ale românei vechi și vom examina relevanța prezenței lor în faza veche a românei. Rezultate de reținut • la fel ca în româna modernă, și în româna veche pronumele clitice sunt orientate către flexiune, astfel că analiza propusă în §III.3.2 poate fi extinsă la româna veche • ca regulă generală, procliza pronominală diagnostichează deplasarea verbală de tip V-la-I, iar encliza pronominală, deplasare verbală de tip V-la-C • rarele cazuri în care encliza pronominală este

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
adoptată și pentru româna veche. (ii) Româna veche prezintă două tipuri de structuri cu auxiliar (nonpasiv): (a) structuri în care auxiliarul/auxiliarele marchează modul și/sau modalitatea, păstrate în trecerea la româna modernă; (b) structuri perifrastice în care auxiliarul prezintă flexiune după categoria modului și a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăți romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
după categoria modului și a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăți romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune; în ciuda ponderii mai reprezentative a enclizei pronominale, româna veche nu prezintă efecte stricte de tip Wackernagel sau Tobler-Mussafia. (v) În lumina acestor rezultate, diviziunea procliză/encliză a auxiliarelor și/sau a cliticelor rezultă din activarea de opțiuni diferite în deplasarea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Există două contexte în care testele sintactice arată cu destulă claritate că avem a face cu deplasarea auxiliarului din domeniul flexionar în domeniul complementizator, nu cu un fenomen de dislocare a nucleului verbal (interpolare / scrambling) în care auxiliarul rămâne în flexiune, iar verbul nu se ridică din domeniul lexical vP (v. analiza românei vechi în §4 infra): (i) structuri cu encliză pronominală la auxiliar; (ii) structuri în care diagnosticele de deplasare a verbului indică faptul că verbul lexical și subiectul au

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Roberts 1993; Roberts 2007), fiind compatibile cu două analize sintactice: fie o analiză cu AUX-la-C de tipul celei discutate mai sus cu subiectul în [Spec, IP/TP] (76a), fie o analiză cu dislocarea nucleului verbal, în care auxilarul rămâne în flexiune și verbul în vP, iar subiectul apare în [Spec,vP] sau într-o poziție din periferia joasă propozițională (76b) (v. §4 infra). Următorul exemplu ilustrează această situație: (76) quant a aus est li rois venus când la ei fi.PREZ.

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de dislocare din spaniola veche (cel puțin în propozițiile subordonate) este posibil să rezulte și din faptul că pronumele clitice în spaniola veche au o gramatică dublă: în propozițiile subordonate, sunt atestate clitice și la dreapta negației (clitice orientate spre flexiune), și la stânga negației (clitice orientate spre complementizator) (Rivero 1997) (v. și §III.3.2, text și note); astfel, unele forme de interpolare sunt efectul orientării pronumelor clitice înspre complementizator (cliticele deci nestabilind o relație de adiacență cu verbul). În concluzie

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de deplasare a verbului în toate fazele românei este deplasarea grupului verbal (VP-movement) (v. §2.4 supra). De altfel, dislocarea este atestată și în structuri doar cu clitic și verb lexical; întrucât cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune (v. §2.1.2 supra), o analiză în care pronumele clitic se deplasează la stânga (în domeniul C) nu este disponibilă. Atestarea, mai rară, a dislocării în structuri cu complementizatorii să (FIN0) și a (FORCE0-FIN0) trimite spre aceeași concluzie mai generală

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de acest fel nu explică în mod satisfăcător posibilitatea dislocării prin constituenți multipli, precum și lipsa de specializare a constituenților dislocați. Următoarele caracteristici distribuționale ale dislocărilor din româna veche ne conduc către o analiză în care verbul nu se ridică la flexiune, ci rămâne în domeniul vP și satisface prin ACORD la distanță trăsăturile neinterpretabile ale centrelor funcționale din domeniul flexionar: - dislocarea structurilor prin cuantificatorul flotant toți (158); cuantificatorii flotanți diagnostichează poziții argumentale (Sportiche 1988); în structurile cu dislocare, toți cu funcție

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]