1,201 matches
-
ale, al, ai nimănui. Acuzativul se distinge de nominativ prin morfemul pe: „N-a venit nimeni.”/„ N-am văzut pe nimeni.” Niciunul realizează categoriile de gen și caz; opozițiile interne se manifestă în planul expresiei prin dezinențe, la G.D., în flexiune internă: (M) -l/-ui, (F) -a/-ei: N.Ac.: niciunul, niciuna G.D.: niciunuia, niciuneia. Genitivul se diferențiază de dativ prin morfemul a (a niciunuia) sau, indirect, prin intermediul prepozițiilor cu recțiune genitivală: asupra niciunuia, niciuneia. Acuzativul se diferențiază de nominativ prin
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și planul expresiei în funcționarea limbii, deopotrivă ca mijloc de expresie (a subiectivității) și ca instrument de comunicare. CLASE DE VERBETC "CLASE DE VERBE" Clasele de verbe există în mod obiectiv, în realitatea obiectivă a limbii; verbele se comportă, în flexiune ca și în participarea la constituirea structurilor sintactice, în funcție de anumite particularități care le aduc mai aproape sau le îndepărtează pe unele de altele; într-un cuvânt, le grupează în mod „natural”. Existența obiectivă a diferitelor clase de verbe și identitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
interpretarea predicatului complex în structurile în care funcționează ca „ operatori modali” (Ion poate/trebuie să plece.) (p.255 ș.u.). Nici în interpretarea verbelor de aspect, nici în interpretarea verbelor modale, nu se face distincție explicită între verbe semiauxiliare (cu flexiune redusă la maximum în ceeea ce privește categoriile predicativității) și verbe predicative.Exemplele cu care se ilistrează cele două clase de verbe relevă aceeași nediferențiere: structuri cu operator aspectual: Ion în cepe să învețe., Casa stă să cadă. (vol.II
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sunt verbe cerute de verbul-predicat, în funcție de intențiile vorbitorului în procesul de „actualizare”, prin predicat, a unor realități care își au punctul de plecare la „polul” subiectului gramatical. Se apropie de auxiliare, prin caracterul mai mult sau mai puțin redus al flexiunii lor. Se îndepărtează de auxiliare prin strânsa lor dependență de context, prin neatingerea gradului maxim de abstractizare specific auxiliarelor. Sintagme de tipul am cântat, constituite din auxiliarul a avea și tema de participiu a verbului, reprezintă, în orice context ar
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să ningă... În limba vorbită, verbul a muri intră, uneori, în sintagmă cu semiauxiliarul a trage, pentru a exprima împreună starea, condiția particulară în care se află subiectul gramatical: Bătrânul trage să moară... Ca semiauxiliar, verbul a trage are o flexiune limitată, la prezent și imperfect mai ales: Trăgea să moară când am ajuns eu Semiauxiliarele de aspect se construiesc totdeauna cu un verb la conjunctiv prezent. Conținutul lexical fundamental este exprimat de verbul principal. Amândouă verbele își schimbă forma pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
indirect: El și-o amintește pe mama lui. El își amintește de mama lui. Și-a ascultat totdeauna părinții. A ascultat totdeauna de părinți. B. CLASE MORFOLOGICE DE VERBETC " B. CLASE MORFOLOGICE DE VERBE" Gramatica Academiei grupează verbele, din perspectiva flexiunii, în patru conjugări, „după sufixul infinitivului scurt, care se numește caracteristică a conjugării”: • conj. I - verbele care formează infinitivul cu sufixul -a: a aduna, a cânta, a lucra, a tăia etc. • conj. II - verbele care formează infinitivul cu sufixul -ea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
întrucât sufixele i și î (prin care se caracterizează verbele din conjugarea a IV-a:(a iubi, a urâ) reprezintă două foneme distincte: fin/fân, mină/mână, rimă/râmă, in/ân, dori, coborî, la primul nivel, descriptiv, referențial, al sistemului flexiunii verbului românesc, verbele se grupează în cinci clase lexico-morfologice: I. verbele cu sufixul infinitivului -a: a cânta, a lucra etc. II. verbele cu sufixul infinitivului -ea: a părea etc. III. verbele cu sufixul infinitivului -e: a cere etc. IV. verbele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sufixul infinitivului -i: a veni, a dori etc. V. verbele cu sufixul infinitivului -î: a coborî, a urî etc. Cel de-al doilea nivel reflectă variațiile tipice ale structurii morfematice a verbului în interiorul opozițiilor categoriale (timp, mod etc.) implicate de flexiunea verbală în actul de comunicare lingvistică 10. STRUCTURA MORFEMATICĂ A VERBULUITC "STRUCTURA MORFEMATIC| A VERBULUI" Situarea verbului, din punct de vedere semantic (în înțelesul larg al termenului), în două sisteme în același timp - sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
termenului), în două sisteme în același timp - sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii - se reflectă în natura binară a structurii sale morfematice. Orice variantă verbală este constituită din două componente, una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituită din două componente, una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate morfologică și semantică. Rădăcina este „cauza” primă, condiție și marcă a apartenenței verbului la sistemul lexical al limbii. Rădăcina este purtătoare a sensului lexical de bază, sens
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate morfologică și semantică. Rădăcina este „cauza” primă, condiție și marcă a apartenenței verbului la sistemul lexical al limbii. Rădăcina este purtătoare a sensului lexical de bază, sens care se poate modifica
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
poate modifica și clasa morfematică: a cânta, verb; cântăreață, substantiv etc. În cazul termenilor lexicali derivați, structura morfematică a verbului cuprinde Tema (lexicală) + flectivul: descântasem, încânt-am etc. Din perspectiva sistemului gramatical, rădăcina (tema lexicală) asigură verbului stabilitate lexical-semantică, indispensabilă flexiunii. O formă gramaticală poate funcționa ca unul din elementele de opoziție specifice unei categorii gramaticale, numai dacă își păstrează identitatea lexicală cu celălalt (celelalte) element(e) de opoziție. Orice modificare de natură semantic-lexicală, intervenită în procesul flexiunii, este un semn
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
stabilitate lexical-semantică, indispensabilă flexiunii. O formă gramaticală poate funcționa ca unul din elementele de opoziție specifice unei categorii gramaticale, numai dacă își păstrează identitatea lexicală cu celălalt (celelalte) element(e) de opoziție. Orice modificare de natură semantic-lexicală, intervenită în procesul flexiunii, este un semn că forma verbală s-a deplasat din sistemul gramatical în sistemul lexical. În perechea de verbe uit-mă uit nu s-a trecut, prin pronumele reflexiv mă, de la un sens gramatical la alt sens gramatical, în interiorul categoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
corp comun, sub aspect fonetic, cu rădăcina (cânt+asem) sau (2) poate avea autonomie fonetică (am cânt-at). Structura internă a flectivului reflectă o realitate de natură semantică (în înțelesul larg al termenului), și anume, faptul că sistemul categoriilor gramaticale ale flexiunii verbale este, în limba română (și, în general, în toate limbile indoeuropene), un sistem concentric; categoriile cele mai largi (diateza, timpul) le includ pe cele mai restrânse (persoana, numărul). Același caracter concentric se manifestă în chiar interiorul unei categorii gramaticale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu sens gramatical, dezinențe, morfeme libere - verbele auxiliare etc.) se constituie, direct sau indirect, în criteriu de constituire și identificare a unor clase și subclase de verbe. Rădăcinatc "R\d\cina" În funcție de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii în cursul flexiunii, verbele se grupează în două mari clase: a. verbe regulate b. verbe neregulate Verbe regulatetc "Verbe regulate" Verbele regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
d\cina" În funcție de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii în cursul flexiunii, verbele se grupează în două mari clase: a. verbe regulate b. verbe neregulate Verbe regulatetc "Verbe regulate" Verbele regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a, înaintea unei silabe accentuate se închide, de obicei, la ă: bat/băteam, bătând etc. Aceste alternanțe nu sunt, în limba literară, un instrument morfologic, o cale de realizare, în planul expresiei, a unor opoziții semantice interne categoriilor gramaticale ale flexiunii verbului, ci sunt doar consecințe fonetice (condiționate de structura morfologică a verbelor), care însoțesc opozițiile morfologice, realizate prin sufixe și dezinențe. Verbe neregulatetc "Verbe neregulate" Rădăcina verbelor neregulate prezintă variații fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale, păstrând nealterată
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unui singur fonem. Aceste neregularități sunt, în marea lor majoritate, moștenite. În funcție de tipul și de gradul de neregularitate a rădăcinii, se disting, între verbele neregulate: • verbe cu neregularitate absolută • verbe cu neregularitate relativă Verbele din prima subclasă au în cursul flexiunii, pentru diferite categorii gramaticale, forme supletive: a fi, sunt, ești, eram etc. În constituirea temelor specifice unor sensuri gramaticale, aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de exemplu, rădăcina verbului a fi este er-, în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau grup consonantic, urmate de o vocală sau un diftong: da, sta, bea, vrea), ceea ce face ca rădăcina lor să nu depășească, în structura multor teme verbale, dimensiunea unui singur fonem. Totuși, nu condiția „monofonemică” a rădăcinii acordă caracter neregulat flexiunii acestor verbe. Neregularitatea lor stă, pe de o parte, în apariția unei rădăcini dezvoltate în structura unor teme verbale (dăd-u, dădusem, dădeam etc față de d-a, d-înd, d-at, d-au etc., mănânc, mănânc-ă etc., față de mâncăm, mânc-înd, mâncasem, mânc-at
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
d-înd, d-at, d-au etc., mănânc, mănânc-ă etc., față de mâncăm, mânc-înd, mâncasem, mânc-at etc.), pe de alta, în modificarea sferei de cuprindere a unor teme. Cel mai neregulat dintre aceste verbe este a avea, verb care prezintă în cursul flexiunii patru rădăcini diferite: (1) - rădăcina a(în structura temei de singular a prezentului: a-m, a-i, să a-m etc.), (2) - rădăcina av(la tema de plural a prezentului: avem, av-eți etc., în structura temei de imperfect: aveam, aveai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conjunctivului, persoana a III-a: să aib-ă) și (4) - rădăcina ar-: (o a patra temă a prezentului, pentru persoana a III-a indicativ singular: ar-e). Verbele a da și a sta merg împreună prin „regularitatea” neregularităților care le caracterizează în flexiune. Ele prezintă tot patru forme de realizare a rădăcinii, care sunt, însă, reductibile la trei, dacă sunt privite dintr-o altă perspectivă. Considerând rădăcina elementul morfologic rămas după înlăturarea flectivului din structura unei forme verbale, cele patru rădăcini ale verbelor
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a conceperii rădăcinii (ceea ce rămâne după înlăturarea flectivului), rădăcina bar caracteriza și tema de plural a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbe întrucât ele determină, prin temele flexionare pe care la construiesc, variațiile tipice ale structurii morfematice a verbelor în desfășurarea opozițiilor categoriale. În relație sintagmatică cu rădăcina, sufixele gramaticale formează diferite teme verbale, mai mult sau mai puțin variabile în timpul flexiunii. În funcție de rolul pe care îl au în exprimarea unui sens gramatical, în constituirea structurii corespunzătoare unui anumit sens gramatical, se dezvoltă: • teme libere și teme legate • teme primare și teme secundare (derivate) • teme distincte (monovalente) și teme omonime (polivalente) Sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în mod necesar, identificarea unor clase de verbe tocmai din această perspectivă, a expresiei diferitelor categorii gramaticale. Structuri verbale sintetice și analiticetc "Structuri verbale sintetice [i analitice" Cele două categorii de teme flexionare: legate și libere asigură realizarea specifică a flexiunii verbului românesc prin complementaritatea modalităților sintetică și analitică de organizare a planului expresiei în desfășurarea opozițiilor interne ale categoriilor gramaticale. Temele legate dezvoltă în structuri sintetice sintagmele finite ale timpurilor simple, prin intrarea în relație sintagmatică directă cu dezinențe de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbului la diferite clase semantice (tranzitive/intranzitive) ca în celelalte limbi romanice. Verbe auxiliaretc "Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]