KorAP: Find »[drukola/base=hermeneutic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...18 19 20 ...38 >

949 matches

Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323

filiație ontologică față de Tatăl, și cea de paternitate duhovnicească față de umanitate 1. Fără a intra în detalii (cum ar fi relația între decizia de recunoaștere a Vechiului Testament ca epifanie a Cuvântului și dogma de la Niceea), să reținem aici aspectul hermeneutic al problemei. În confruntarea cu imensa sarcină de a articula în chip responsabil problema unității revelației lui Dumnezeu în Scripturi, teologia a trebuit să găsească un limbaj nou, gata pentru autocorecție. În fond, exercițiul teologic al Bisericii primare s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
necesitate în dezbaterile teologice curente. Creativitatea teologică n-are nici un sens atunci când nu răspunde unor întrebări reale - așa cum au fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum spuneam, în propovăduirea lui Hristos Cel „după Scripturi”, dezbaterea dogmatică revine la problema conflictului hermeneutic. Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident, limbajul în care a fost exprimată unitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
și euristic al tradiției este indispensabil. Tradiția apostolică este responsabilă pentru articularea hermeneuticii unitare a Scripturii, care, în diversitatea sa textuală, ascunde din fața privirii grăbite și viclene adevărata icoană a lui Hristos. Formularea limbajului Ortodoxiei ține de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu înseamnă astăzi nimic atunci când nu dispunem de o înțelegere la fel de clară a relației dintre Biserică, tradiție și Scripturi. Propovăduirea Ortodoxiei dogmatice în absența unui legământ

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
pe alții, cu toate armele duhurilor răutății, burdușindu-și ranița cu rechizitorii, antrenându-și camarazii prin teste grilă, oferindu-și maniacal certitudini printr-un debit excesiv de răspunsuri la orice întrebări. Dimpotrivă, depășind nivelul relatării doxografice și pătrunzând în sfera problematizării hermeneutice care definește condițiile de posibilitate ale întrebărilor teologice, un student doritor să descopere geniul Ortodoxiei se va racorda la dinamica invizibilă a predaniei apostolice. A înota în marele fluviu al tradiției Bisericii este mai important decât repetiția năucă a unor

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
important decât repetiția năucă a unor formule de credință, a unor scheme exegetice sau a unor cronologii patristice. Pentru a înțelege sensul binefăcător și terapeutic al răspunsurilor oferite de Crezul Bisericii, învățăceii teologiei ortodoxe vor sesiza fără pripeală, complexitatea planului hermeneutic de conversație cu Verbul Scripturii. Totul, doar pentru a duce la lumină adevăratul chip al lui Hristos. Confesiunea apostolică n-a degenerat niciodată în confesionalism, ci a rămas o dreaptă mărturie: „mărturia Domnului este credincioasă și înțelepțește pruncii” (Ps. 18

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
a-și înțelege trecutul. Vico dizolvă orice model de reconstrucție mecanicistă a lumii, uzând de „un concept metodologic cu totul nou și revoluționar”2, care exprimă principiul de coerență internă a unei epoci istorice: sensus communis. Cu un asemenea operator hermeneutic, Vico încearcă să obiectiveze istoria. Este o sarcină pentru care G.W.F. Hegel (1770-1831), în răspăr față de Kant, s-a simțit îndatorat. „Pentru noi - spune el - trebuie să fie o preocupare serioasă aceea de a cunoaște planul Providenței, mijloacele

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
în esența sa și drumul către sine6, nu e greu de înțeles cum anume Hegel salvează prin conceptul de „Spirit” unitatea istoriei în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului coincid - modelul hermeneutic hegelian, în care conceptul de înălțare (Aufhebung) dozează dialectic o memorie a trecutului, a influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G. Droysen (1808-1884) și W. Dilthey (1833-1911

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
Sensul este structura formală a deschiderii existențiale în orizontul lumii. Doar omul percepe afectiv nonsensul, ca pe-un afront personal. În orice întâlnire, cu o lume, un om sau o operă, Dasein-ul se mișcă totuși pe traiectoria fragilă a cercului hermeneutic. Intim legat de temporalizările conștiinței, cercul hermeneutic nu coincide cu un regres al cunoașterii într-o sferă neguvernată de logică. Heidegger nu acceptă definiția adevărului-corespondență („adecvarea subiectului la obiectul cunoscător”), ci preferă să prezinte dinamic adevărul, înțeles ca survenire. Accentul

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
în orizontul lumii. Doar omul percepe afectiv nonsensul, ca pe-un afront personal. În orice întâlnire, cu o lume, un om sau o operă, Dasein-ul se mișcă totuși pe traiectoria fragilă a cercului hermeneutic. Intim legat de temporalizările conștiinței, cercul hermeneutic nu coincide cu un regres al cunoașterii într-o sferă neguvernată de logică. Heidegger nu acceptă definiția adevărului-corespondență („adecvarea subiectului la obiectul cunoscător”), ci preferă să prezinte dinamic adevărul, înțeles ca survenire. Accentul se deplasează de pe problema exactității pe cea

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
acceptă definiția adevărului-corespondență („adecvarea subiectului la obiectul cunoscător”), ci preferă să prezinte dinamic adevărul, înțeles ca survenire. Accentul se deplasează de pe problema exactității pe cea a sensului ființei 1. Gadamer va conjuga toate acestea cu reflecțiile sale personale asupra evenimentului hermeneutic presupus de întâlnirea cu opera de artă. Astfel, experiența estetică devine arhetipul cunoașterii hermeneutice. Adevărul operei de artă este descoperit în măsura în care este formulat. Nu există recunoaștere fără o atestare existențială, realizată într-un inepuizabil joc hermeneutic, la egală distanță de

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
înțeles ca survenire. Accentul se deplasează de pe problema exactității pe cea a sensului ființei 1. Gadamer va conjuga toate acestea cu reflecțiile sale personale asupra evenimentului hermeneutic presupus de întâlnirea cu opera de artă. Astfel, experiența estetică devine arhetipul cunoașterii hermeneutice. Adevărul operei de artă este descoperit în măsura în care este formulat. Nu există recunoaștere fără o atestare existențială, realizată într-un inepuizabil joc hermeneutic, la egală distanță de subiectul contemplativ, mediul său de reflecție și opera de artă. Și aici se verifică

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
sale personale asupra evenimentului hermeneutic presupus de întâlnirea cu opera de artă. Astfel, experiența estetică devine arhetipul cunoașterii hermeneutice. Adevărul operei de artă este descoperit în măsura în care este formulat. Nu există recunoaștere fără o atestare existențială, realizată într-un inepuizabil joc hermeneutic, la egală distanță de subiectul contemplativ, mediul său de reflecție și opera de artă. Și aici se verifică structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice. Iluzia epistemologiei carteziene ținea de convingerea legată de posibilitatea realizării unei obiectivități absolute. După revoluția hermeneutică, asimptoticul

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
este descoperit în măsura în care este formulat. Nu există recunoaștere fără o atestare existențială, realizată într-un inepuizabil joc hermeneutic, la egală distanță de subiectul contemplativ, mediul său de reflecție și opera de artă. Și aici se verifică structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice. Iluzia epistemologiei carteziene ținea de convingerea legată de posibilitatea realizării unei obiectivități absolute. După revoluția hermeneutică, asimptoticul ia locul exhaustivului, iar tangenta bănuielii excomunică perpendiculara judecății categoriale. Nici un subiect istoric nu-și poate survola în mod real prejudecățile (die Vormeinungen

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
simplă „competență comunicativă” (J. Habermas). Experiența limbii, mai cu seamă perlocuția, presupune o uitare de sine, prin care vorbitorul își apropie auditoriul. Prejudecățile - sau achizițiile „subdoxatice”2 - sunt rectificate sau refondate la fiecare schimb de păreri. Echivalentul afectiv al deschiderii hermeneutice este sinceritatea. Prejudecățile cuantifică natura istorică a cunoașterii, ale cărei limite afectează orice gândire critică. Iluminismul însă s-a transformat într-un cult al prejudecății „împotriva prejudecăților”, conducând în felul acesta la negarea operelor tradiției. Discontinuitatea a devenit, astfel, o

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
pe o trecere de la mythos la logos. Romantismul nu face decât să inverseze polaritatea acestui binom, astfel încât mitul este prezentat ca „vârsta de aur” a conștiinței, neîntinată de păcatul originar al „gândirii”. Gadamer va sprijini o abordare fenomenologică a conștiinței hermeneutice tocmai din dorința de depășire a acestui conflict surd. El urma să arate că, datorită universalității cadrului lingvistic în care au loc interpretările, prejudecățile sunt active și nu pot fi evitate de nici o persoană. În termenii lui Heidegger, plasa de

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
deja. Ideologia revoluționară luase locul unei pronunțate conștiințe istorice. Cum, în timpul comunismului, milioane de oameni au stat sub raza neagră a acestei influențe, imunitatea rațiunii la deciziile uneori absurde ale veacului nu poate fi negată. Asumând acest cod deontologic, filozoful hermeneutic va putea depăși limitele strâmte ale individualismului romantic sau fixațiile pozitivismului istorist. Operele de creație ale umanității nu mai sunt privite ca simple recipiente ale unei inspirații de geniu, impenetrabilă și impredictibilă, dar nici ca victime fagocitate de un Zeitgeist

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
de teme ancestrale, disponibile și fără pretenții, ci mai degrabă mediul survenirii unui sens în orizontul finitudinii și failibilității umane. Efluviile intelectuale ale tradiției au, evident, o puternică componentă comunitară, uneori reflectată instituțional. Tradiția este însă participiul prezent al gândirii hermeneutice. Factor constitutiv al înțelegerii de sine, tradiția mijlocește atât înțelegerea unui text, cât și cunoașterea oricărei alte persoane, susținând diplomatic - la timpul prezent - eforturile de negociere între certitudinile trecutului și ezitările viitorului. Departe de a reprezenta un viciu fatal al

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
al înțelegerii de sine, tradiția mijlocește atât înțelegerea unui text, cât și cunoașterea oricărei alte persoane, susținând diplomatic - la timpul prezent - eforturile de negociere între certitudinile trecutului și ezitările viitorului. Departe de a reprezenta un viciu fatal al înțelegerii, cercul hermeneutic marchează condiția istorică funciară a omului pentru care cunoașterea se transmite printr-o mediere lingvistică și narativă. Textul nu capătă sens decât într-un context marcat de eficacitatea memoriei istorice. Dar memoria istoriei nu este completă. Uitările timpului sunt cele

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
ne interpelează și se lasă interogată - așa cum spune Gadamer - „ca un tu personal”. Acest tu idiomatic trece dincolo de mecanica uneori cuantică a discursivității. Indiferent de particularitățile sale culturale, tradiția se transmite normativ, impunând un cod valoric și reglând un filtru hermeneutic. Tradiția nu este povara unei desuetudini, ci, așa cum ar fi spus C. Noica, o limitare care deschide, în loc să limiteze. Fără tradiție, posibilitatea unei înțelegeri de sine ne-ar fi refuzată. Mai mult decât o „alteritate a trecutului”, tradiția patronează prezentul

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
împietrită, astfel, în labirintul trufiei amnezice a clipei. Dialogul este genul proxim al limbii, care are menirea de a strânge distanța originară dintre text și interpret 2. Limba este mediul oricărei comprehensiuni și conferă suportul viu care oferă universalitate experienței hermeneutice. Pentru Gadamer, „întreaga experiență a lumii este mediată lingvistic”1. Dacă în accepția sa limba are un caracter evenimențial, grație puterii revelatoare a limbii, acest lucru se datorează și unei meditații asupra „hristologiei, ce deschide drumul unei noi antropologii care

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
reflex al finitudinii, dinăuntrul căreia doar putem desluși adevărul. „Ființa care poate fi înțeleasă este limbă” (Sein, das verstanden kann, ist Sprache); acesta rămâne corolarul hermeneuticii ontologice pentru care „moartea subiectului” n-are sens, câtă vreme raționalitatea practică a conștiinței hermeneutice prevalează. Limba ne păstorește 1, iar sintaxa invizibilă a comprehensiunii include bornele tradiției, dincolo de care putem descoperi tăcerea ultimelor noastre mărginiri. Dacă înțelegerii cugetului omenesc nu-i este potrivită o cale unică, cu atât mai puțin această indigență i-ar

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
condus la apariția unor antinomii imposibil de evitat”2, sesizate ulterior de Russell, evidențiind, totodată, câteva lucruri neașteptate. Unul dintre ele, poate printre cele mai importante (și cu atât mai puțin relevante) este transparența netă și ineluctabilă a figurii cercului hermeneutic, devenit o fatalitate în exercițiile deductive ale matematicii axiomatice. Numeroasele paradoxuri și antinomii logico-matematice descoperite în prima jumătate a secolului XX au pus în evidență ireductibilitatea sistemelor formale matematice la o structură logică unică (așa cum spera logicismul fundaționist), dar și

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
1. Bref, cele două teorii ale relativității, alături de exigențele teoretice fundamentale ale mecanicii cuantice, exprimă în mod neașteptat câteva realități apărate de hermeneutica ontologică a lui H.-G. Gadamer: imposibilitatea comprehensiunii obiective și articularea inevitabilă a cunoașterii în perimetrul cercului hermeneutic (ilustrat remarcabil în proiectul unei ontologii a nonseparabilității, sub semnătura lui David Bohm). Aceste evenimente din istoria științei au nutrit într-un mod copios discursul epistemologic relativist al sfârșitului de secol XX. Dacă N.R. Hanson a pledat în favoarea recunoașterii imposibilității

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
creștină aflată într-un divorț polemic cu ideologia iluministă. Conștiința focală versus conștiința subsidiarătc "Conștiința focală versus conștiința subsidiară" Pentru M. Polanyi cunoașterea, practicată atât în clubul științelor empirice, cât și înăuntrul disciplinelor umaniste, confirmă pas cu pas figura cercului hermeneutic. Subiectul cunoscător face întotdeauna câțiva pași înainte și înapoi, învăluind obiectul cunoașterii printr-un act de atenție și o mișcare de retragere, menite să moduleze percepția dinamică a totalității. Întregul și partea se dovedesc a fi două concepte inalienabile. Constituită

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
dieses Übersich-hinaus-Meinen)1. Polanyi discută tema precomprehensiunii într-un mod congenial cu analiza fenomenologică operată de M. Heidegger în Ființă și timp (¬32). Pentru Heidegger înțelegerea este un atribut al Dasein-ului relevat în structura proiectivă a intenționalității, prealabilă oricărei explicitări hermeneutice. Interpretarea este recesivă comprehensiunii, forjată în câmpul revelației unui sens unitar al totalității, fără de care nu am putea înțelege în ce anume „constă inteligența oricărui lucru”2. Dacă Heidegger discută temporalizările conștiinței prin postulatul structurării lingvistice a comprehensiunii, M. Polanyi

[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]