833 matches
-
cognitive, deoarece nu putem vorbi în aceste cazuri despre agenți, ci despre obiecte din natură care nu interacționează unul cu altul, sau cel puțin nu este necesar să interacționeze în vreun fel pentru a putea spune că sunt perfect sau imperfect asemenea. Așadar, rămâne posibilitatea ca cea de-a treia categorie să poată circumscrie și cazuri cognitive, deoarece aici relația de asemănare are loc între agenți și efectele lor. Pentru a putea înțelege mai clar diferența dintre asemănarea implicată în procesul
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
căci peste tot pare să se pună pecetea tristeții și a morții, iar ironia stârnește doar un zâmbet crispat, amar. Întoarcerea către sine, chiar raportarea la realitate, se face, în volumul Plantații, prin distanțare și proiectare în trecutul nedefinit al imperfectului. E, în cazul lui Constant Tonegaru, o modalitate de îndepărtare de realitate, de trecere într-un univers fictiv, imaterial. Călătoria imaginară rămâne una dintre marile obsesii ale acestui volum. "Eram cerșetori de la Nord, de la Sud,/ laponi și creoli întomnați" (Grădina
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
o dată moartea se asociază cu simboluri acvatice (titlurile subliniind adesea explicit acest fapt: Apele morții, Corabia de plumb, Mormântul apelor). Textele creează impresia preexistenței unui nucleu narativ prin verbele de mișcare, prin conectorii temporali, prin elementele de suspans. Totuși utilizarea imperfectului, suspendarea gesturilor, a acțiunilor caracterizează deseori astfel de poeme, în care încremenirea potențează sugestia unei suferințe pe care eul liric nu o poate împiedica, dar și închiderea într-un univers plat, în rama unei amintiri, a unui vis sau poate
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
prin ceață neplânși./ Rătăceau prin cetăți/ Cu buzele arse de foamea stelelor.../ În obrajii crispați am citit deznădejde -/ Deznădejdea celor ce nu mai cred în nimic", Îngerii). Procesiunea lor reflectă o reacție a mentalului colectiv înfiorat de dispariția idealului. Repetiția imperfectului verbului "a fi" devine și aici ca și în alte texte o tehnică prin care se accentuează caracterul definitiv al afirmațiilor, caracterul iterativ și nelimitat al experienței, al fenomenului descris ("Erau mai mulți decât roua,/ Erau mulți pentru un drum
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
în descoperirea drumului, o oscilare între exprimarea sentimentelor și teama de ridicol, implicare afectivă, trăire puternică și refuzare a ei, totul se succede de la o structură la alta. Steaua magilor e una care îi marghează existența, e probabil însemnul creației. Imperfectul din incidentă sugerează și el aceeași detașare, privirea de la o distanță ironică a propriilor zbateri sufletești. Lirismul lui Tonegaru se constituie tocmai din aceste ruperi de ritm, din aceste schimbări de tonalitate. De aceea se multiplică și elementele care sugerează
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
se situează pe același plan, numai că viața înseamna diferențiere, moartea acționează unitar. Omul poartă în el ceva din divinitate, mâna care l-a creat din lut, dar poartă în el și însemnul morții, mâna care-i va răpi viața. Imperfectul duce și el la închiderea universului acestuia între propriile limite. Nimic nu lasă loc evadării, totul e știut de dinainte, toate amintirile, toate imaginile sunt prinse într-un trecut din care nu există cale de desprindere, dar care se prelungește
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
meu sub balcon/ am trecut un fluviu ce-și adună solzii în galop arbitrar/ ducând în alte sfere ca pe un călăreț fantastic/ armătura mea de var". În textele în care predomină registrul incertitudinilor, Musca Tse-Tse, se recurge iarăși la imperfect și la modalizatori, "credeam că negrii plâng cerneală". Descrierea se realizează ca-n tablourile moderne, tabloul se răsucește, e distorsionat, imaginația refuză liniile drepte ale realității, "atunci boala somnului se întindea pe ecuator cu ondulări de omidă/ și calea ferată
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
aruncă oamenii în anonimat, la fel și moartea ("la căpătâi pe câte-un lemn scria: "un oarecare""). Finalul marchează resemantizarea textului, completarea lui. Nu e nimic din arghezianismul Florilor de mucigai, pentru că lipsește de aici legătura cu sacrul. Și rolul imperfectului în text se modifică, dacă la început starea se prelungea în trecut, era constatare, spre final, pierderea speranței duce la transformarea textului într-unul aforistic, care acoperă și prezentul lecturii. Filosofia materiei îl anticipează pe Nichita Stănescu, "Parcă pasul meu
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
construi un univers al plictiselii, în care viața e redusă la minimum. Notațiile sunt sumare, surprind banalul vieții, elementul pitoresc este și el prezentat ca unul care nu depășește limitele cotidianului, nimeni nu mai pare mirat, impresionat de tabloul prezentat. Imperfectul impune și de această dată senzația de lume încremenită în starea respectivă și de încetinire a mișcărilor, de reducere a lor la minimum. Imaginii aparent angelice de la început, "Tramvaiul vechi era tras pe linia moartă,/ la o casă o fereastră
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
a spus ceva nou/ au scris pe platformă c-un cui/ un cuvânt de ocară: BOU". Încetinirea pe care o remarcam și în alte cazuri (dată de insistența pe oboseală, pe căldură, ca-n După-amiază, sau de folosirea constantă a imperfectului pentru a surprinde o anumită încremenire în timp a imaginii) apare și aici, totul este cuprins de moleșeală, plictiseala este una dintre coordonatele lumii descrise. Tentația pozei, atitudinea sfidătoare este atribuită de astă dată sufletului, imagine boemă a propriului eu
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
285-287; Regman, Explorări, 239-243; Grigurcu, Poeți, 477-484; Alboiu, Un poet, 199-201; Lit. rom. cont., I, 748-749; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 362-366; Grigurcu, Între critici, 293-297; Tartler, Melopoetica, 156-159; Nicolae Manolescu, Critica poetului, RL, 1985, 37; Mincu, Eseu, II, 131-134; Regman, De la imperfect, 219-221; Piru, Critici, 230-233; Coșovei, Pornind, 9-13; Papahagi, Cumpănă, 212-218; Negoițescu, Scriitori contemporani, 175-178; Papahagi, Fragmente, 199-203; Ulici, Lit. rom., I, 86-89; Pop, Pagini, 191-196; Mircea A. Diaconu, Dinu Flămând. Poezia cetății umane, CL, 1999, 2; Cistelecan, Top ten, 145-147
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287016_a_288345]
-
îndoială, asaltată de logica gramaticală grecească), aceste verbe vrea-voi au fost antrenate în realizarea timpului viitor și a modului condițional, pentru viitor fiind preluată ca auxiliar paradigma cu originea în prezent (voi), iar pentru condițional cea cu originea în imperfect (vrea). Aceasta reflectă și un paralelism cu situațiile din celelalte limbi romanice, unde s-a folosit verbul a avea, la prezent pentru viitor și la imperfect pentru condițional. Un astfel de paralelism se poate extinde însă și în legătură cu unele limbi
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
auxiliar paradigma cu originea în prezent (voi), iar pentru condițional cea cu originea în imperfect (vrea). Aceasta reflectă și un paralelism cu situațiile din celelalte limbi romanice, unde s-a folosit verbul a avea, la prezent pentru viitor și la imperfect pentru condițional. Un astfel de paralelism se poate extinde însă și în legătură cu unele limbi germanice, situația cea mai interesantă reprezentînd-o aici limba engleză, în care se folosesc două auxiliare pentru viitor și pentru condițional, unul pentru persoana întîi și altul
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
perifrastice fiind alcătuite dintr-un auxiliar și dintr-o formă nominală a verbului de conjugat (infinitivul la prezent și participiul trecut la perfect). Auxiliarul este "a avea" în majoritatea limbilor romanice și "a vrea" în limba română și stă la imperfect. Astfel, de exemplu, fr. (je) chanterias, (tu) chanterais etc. sînt alcătuite din infinitivul chanter și -ais, care provin din lat. habebam, habebas etc. Această formație este similară cu a viitorului ale cărui pseudodesinențe (fr. -ai, -as etc.) sînt for-mele de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
mult perfectului indicativ l-a luat forma corespunzătoare a conjunctivului (cîntasem, văzusem etc., continuatoare ale formelor latinești în -esemus), dar în franceză și în italiană a luat naștere o formă nouă, compusă, după modelul perfectului compus, dar cu auxiliarul la imperfect. Ca atare, din perspectiva mai mult ca perfectului, limbile romanice rele-vă trei tipuri, dintre care spaniola și portugheza îl reprezintă pe cel mai apropiat latinei, iar franceza și italiana pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
trei declinări se realizează în funcție de desinențele de la genitiv singular și de la nominativ plural, unele dintre substantivele de declinare tare cunoscînd la plural și fenomenul umlaut. La verb, repartizarea la conjugarea tare sau slabă are drept criteriu modul în care realizează imperfectul și participiul trecut, verbele tari caracte-rizîndu-se prin ablaut. Pe lîngă aceasta, verbele tari cu vocala radicală a, o sau au cunosc la persoanele a II-a și a III-a indicativ singular prezent și umlautul: ich fahre "eu merg", du
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
spaniolă, portugheză și română, căci nu se poate pune proble-ma existenței vreunei influențe între limbile iberice și română. În mod similar, se constată că franceza și italiana construiesc mai mult ca perfectul în mod perifrastic, cu ajutorul a două auxiliare la imperfect, după modelul perfectului compus, în vreme ce spaniola și portugheza, pe de o parte, care continuă mai mult ca perfectul indicativ latin, și româna, pe de altă parte, care a adus la indicativ mai mult ca perfectul conjunctiv, exprimă acest timp în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
care nu are în sistemul gramatical propriu această categorie, prin elemente lexicale sau sintagmatice care s-o suplinească. Din altă perspectivă, a categoriei timpului, se poate constata că, în română, în spaniolă, în italiană și, în general, în limbile romanice, imperfectul și perfectul simplu sînt unități funcționale diferite, adică sînt conținuturi de limbă diferite, dar, în engleză și în germană, această distincție nu este operantă, fiindcă aceste limbi nu au două forme deosebite de trecut pen-tru a exprima aceste conținuturi, distincția
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de la care au pornit experimentele sale: „Extirparea totală a pancreasului este imediat urmată de un diabet intens și foarte grav. Acest diabet constă într-o acumulare considerabilă în sânge de glucoză (hiperglicemie), cât și a unor produși proteici și lipidici imperfect asimilați. El dă naștere la glucozurie, azoturie și cetonurie, și se manifestă prin polifagie, polidipsie și poliurie.” Urmează 15 pagini dedicate „cercetărilor personale”. Ca și în alte ocazii, fiecare din punctele esențiale ale demonstrațiilor sale este exemplificat cu un experiment
Tratat de diabet Paulescu by Constantin Ionescu-Tîrgovişte () [Corola-publishinghouse/Science/92244_a_92739]
-
Mariana Vartic, Constantin Țoiu și conștiința ca însoțitor, RITL, 1985, 4; Constantin Coroiu, Dialog în actualitate, Iași, 1985, 112-117; Ungureanu, Proza rom., 699-719; Holban, Profiluri, 170-183; Al. Piru, Discursul critic, București, 1987, 215-218; Rotaru, O ist., III, 808-817; Regman, De la imperfect, 6-29; Ștefănescu, Prim-plan, 128-134; Cosma, Romanul, I, 153-157; Pecie, Romancierul, 222-268; Constantin Țoiu, RRI, IV, partea I, 335-375; Papahagi, Cumpănă, 85-92; Steinhardt, Monologul, 261-264; Vlad, Lect. prozei, 240-244; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 173-179; Marian Barbu, Aspecte
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290210_a_291539]
-
Un poet, 116-118; Grigurcu, Poeți, 440-447; Cristea, Faptul, 83-87; Iorgulescu, Critică, 58-61; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 52-57; Bucur, Poezie, 271-287; Tuchilă, Cetățile, 16-43; Gheorghiu, Reflexe, 72-81; Simion, Scriitori, III, 265-297; Cristea, Modestie, 47-50; Pop, Jocul, 345-363; Grigurcu, Existența, 136-142; Regman, De la imperfect, 199-211; Cistelecan, Poezie, 183-190; Grigurcu, Eminescu-Labiș, 439-447; Șerban Foarță, Plaudite, cires!, „22”, 1990, 34; Viorel Mureșan, E claus aici..., F, 1990, 8; Nicolae Manolescu, Onirismul bine temperat, RL, 1991, 36; Viorel Mureșan, Lentila „Rimbaud”. Glose la un poem de Leonid
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286783_a_288112]
-
Păstrând formal anonimatul asupra cărturarului pribeag, scrierea se va difuza în Principate, apoi și în Transilvania (unde Gh. Șincai folosește textul în Hronica românilor). Din circa zece manuscrise semnalate, cinci reprezintă copii ale redacției grecești, restul vehiculând (în forme lacunare, imperfecte) o primă versiune românească, datorată unor traducători de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ce par a-și proteja, la rândul lor, identitatea. În varianta greacă, Istoria... se imprima la Viena, în 1806, ca un synopsis anonim, în editura unor „frați
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286069_a_287398]
-
circuit. Chiar dacă cedează astfel locul siliciului, deopotrivă calculator și deșert. Am citit și eu „Dune“... Dar mai bine să lepăd ciuboțelele roșii pentru o pereche de opinci și să-mi dau blănița la spălat... Nu doar abioticul focul apare ca imperfect În circuitul substanței În Natură, dar și bioticul. Dar, pentru a vedea asta, trebuie să urcăm Într’o mașină a timpului dând Înapoi vreo două-trei sute de milioane de ani, poposind Într’o lume cu mult bioxid de carbon, de
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
Pentru oamenii Renașterii și, până târziu, În secolul al XVIII-lea inclusiv, cultura latină stătea la baza oricărei formații intelectuale, iar istoria romană se constituia Într-un model aparent de nedepășit. Noile sinteze imperiale nu Își propuneau decât să perpetueze (imperfect!) modelul roman: cazul Bizanțului, al Imperiului Romano-German, și chiar al Moscovei, care Își Începe politica imperială socotindu-se „a treia Romă“ (cu alte cuvinte, moștenitoare a imperiului universal). Cum ar fi putut românii să reziste unei asemenea tentații? Miturile fondatoare
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
spectaculoasă este cariera lui Nicolae Iorga (1871-1940), deși ceva mai În acord cu exigențele profesionalismului.<endnote id="6"/> Pare de neînțeles cum a reușit acest om să le facă pe toate. Nici nu mai contează cât de perfect sau de imperfect le-a făcut; Întrebarea este cum a avut timp să le facă. După studii la Paris și un doctorat la Leipzig, Iorga a devenit la numai 23 de ani profesor de istorie universală la Universitatea din București. A scris vreo
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]