1,421 matches
-
al capitalismului ca atare, ci al unor deficiențe în interiorul sistemului capitalist. La fel ca marxismul, școala liberală apreciază că surplusul bunurilor și al capitalurilor ce-și caută debușeele pe piață constituie rădăcina imperialismului. Dar, după Hobson și școala sa, expansiunea imperialistă nu este inevitabilă și nici cea mai rațională metodă de a scăpa de respectivele surplusuri. Deoarece sunt rezultatul unor limitări ale puterii de cumpărare, soluția rezidă în dezvoltarea pieței interne prin reforme economice, cum ar fi creșterea puterii de cumpărare
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
celui bur, nu a fost purtat de marile puteri exclusiv sau chiar predominant pentru atingerea unor obiective economice. De exemplu, războiul austro-prusac din 1866 și cel franco-german din 1870 nu au avut scopuri economice. Au fost războaie politice, într-adevăr imperialiste, purtate pentru stabilirea unei noi distribuții de putere - la început în favoarea Prusiei în interiorul Germaniei, apoi în favoarea Germaniei în sistemul european de state. Războiul Crimeii dintre 1854 și 1856, războiul hispano-american din 1898, războiul ruso-japonez din 1904-1905, războiul italo-otoman din 1911-1912
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Franței, Portugaliei și Olandei. Dovezile istorice sunt și mai defavorabile dezbaterilor asupra afirmațiilor teoriilor economice, dacă sunt aplicate pentru a explica procesele de construcție imperială precapitaliste. Strategiile care au condus la înființarea imperiilor egiptean, asirian și persan în Antichitate erau imperialiste în sens politic. La fel au fost și cuceririle lui Alexandru cel Mare și politicile Romei în secolul I î.Hr. Expansiunea arabă din secolele al VII-lea și al VIII-lea a manifestat toate trăsăturile imperialismului. Papa Urban al II
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
fel au fost și cuceririle lui Alexandru cel Mare și politicile Romei în secolul I î.Hr. Expansiunea arabă din secolele al VII-lea și al VIII-lea a manifestat toate trăsăturile imperialismului. Papa Urban al II-lea a folosit argumentul imperialist tipic când, în 1095, a explicat, la Conciliul de la Clermont, rațiunile Primei Cruciade: „Pământul pe care-l locuiți, închis în toate părțile de mări și înconjurat de vârfuri muntoase, este prea îngust pentru o populație atât de numeroasă; nu abundă
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
și Napoleon I au fost marii imperialiști ai epocii moderne precapitaliste. Toate imperialismele epocii precapitaliste de mai sus împart cu cele ale perioadei capitaliste tendința de a răsturna relațiile de putere consacrate și de a le înlocui cu dominația puterilor imperialiste. Dar cele două epoci au în comun și subordonarea obiectivelor economice considerațiilor politice. Alexandru cel Mare și Napoleon I nu s-au aventurat mai mult decât Hitler în politicile imperialiste de dragul câștigurilor personale sau pentru a evita deficiențele sistemelor economice
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
putere consacrate și de a le înlocui cu dominația puterilor imperialiste. Dar cele două epoci au în comun și subordonarea obiectivelor economice considerațiilor politice. Alexandru cel Mare și Napoleon I nu s-au aventurat mai mult decât Hitler în politicile imperialiste de dragul câștigurilor personale sau pentru a evita deficiențele sistemelor economice. Ceea ce doreau ei era același lucru pe care îl dorește un magnat al industriei când încearcă să instaureze un „imperiu” industrial, achiziționând companii după companii până când ajunge să domine un
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
ei era același lucru pe care îl dorește un magnat al industriei când încearcă să instaureze un „imperiu” industrial, achiziționând companii după companii până când ajunge să domine un sector într-o manieră monopolistă sau semimonopolistă. Ceea ce doresc imperialistul precapitalist, capitalistul imperialist și „imperialistul” capitalist este puterea, și nu câștigul economic. Magnatul nu este mai puțin atras de scopul său „imperialist”, de necesitatea economică sau de lăcomie decât era atras Napoleon I. Câștigul personal și soluționarea problemelor economice prin expansiunea imperialistă sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
achiziționând companii după companii până când ajunge să domine un sector într-o manieră monopolistă sau semimonopolistă. Ceea ce doresc imperialistul precapitalist, capitalistul imperialist și „imperialistul” capitalist este puterea, și nu câștigul economic. Magnatul nu este mai puțin atras de scopul său „imperialist”, de necesitatea economică sau de lăcomie decât era atras Napoleon I. Câștigul personal și soluționarea problemelor economice prin expansiunea imperialistă sunt pentru toți un beneficiu plăcut, un produs secundar bine-venit, dar nu ținta de care este atrasă frenezia capitalistă. Am
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
capitalistul imperialist și „imperialistul” capitalist este puterea, și nu câștigul economic. Magnatul nu este mai puțin atras de scopul său „imperialist”, de necesitatea economică sau de lăcomie decât era atras Napoleon I. Câștigul personal și soluționarea problemelor economice prin expansiunea imperialistă sunt pentru toți un beneficiu plăcut, un produs secundar bine-venit, dar nu ținta de care este atrasă frenezia capitalistă. Am ajuns la concluzia că imperialismul nu este determinat de economie, capitalistă sau de orice alt fel. Acum vom vedea că
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
concluzia că imperialismul nu este determinat de economie, capitalistă sau de orice alt fel. Acum vom vedea că, per se, capitaliștii nu sunt imperialiști. Conform teoriilor economice, mai ales a celei „malefice”, capitalismul utilizează guvernele ca instrumente pentru instigarea politicilor imperialiste. Totuși, cazurile istorice citate în sprijinul interpretării demonstrează că, în majoritatea situațiilor, a existat relația inversă între oamenii de stat și capitaliști. Politicile imperialiste erau în general concepute de guverne care îi chemau pe capitaliști pentru sprijinirea lor. Astfel, dovezile
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Conform teoriilor economice, mai ales a celei „malefice”, capitalismul utilizează guvernele ca instrumente pentru instigarea politicilor imperialiste. Totuși, cazurile istorice citate în sprijinul interpretării demonstrează că, în majoritatea situațiilor, a existat relația inversă între oamenii de stat și capitaliști. Politicile imperialiste erau în general concepute de guverne care îi chemau pe capitaliști pentru sprijinirea lor. Astfel, dovezile istorice indică primatul politicii asupra economiei și faptul că „domnia omului de finanțe... asupra politicii internaționale” este, într-adevăr, după cum spune profesorul Schumpeter, „o
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
omului de finanțe... asupra politicii internaționale” este, într-adevăr, după cum spune profesorul Schumpeter, „o poveste jurnalistică, contrazicând aproape ilar faptele”11. Departe de a fi instigatorii, capitaliștii ca grup - în afara unor indivizi - nici măcar nu au fost susținători entuziaști ai politicilor imperialiste. Literatura și politicile grupurilor și partidelor politice reprezentând elementele capitaliste în societățile moderne sunt o demonstrație a opoziției comercianților și claselor industriale față de orice politică externă care, ca și imperialismul, poate să conducă la război. După cum spunea profesorul Viner: În
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
și haos străin spiritului capitalist. Ca tentativă de răsturnare a relațiilor de putere existente, imperialismul implică însă riscul inevitabil al războiului. Capitaliștii, ca grup, se opun deci războiului; ei nu inițiază și sprijină numai cu rezerve și sub presiune politicile imperialiste care ar putea conduce și de multe ori determină izbucnirea războaielor. Cum a fost posibil ca un corpus doctrinar ca teoriile economice ale imperialismului, atât de îndepărtate de experiență, să domine opinia publică? Doi factori sunt responsabili de succesul lor
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
legi, prosperitatea generală și pacea. Ceilalți erau convinși că aceste scopuri pot fi atinse numai prin reformarea sau răsturnarea sistemului capitalist. Ambele părți au căutat remedii economice ale problemelor politice. Bentham promova emanciparea coloniilor ca metodă de a evita conflictele imperialiste care conduceau la război. Proudhon, Cobden și discipolii lor vedeau în taxe singura sursă a conflictelor internaționale și au considerat că pacea va fi atinsă prin extinderea liberului schimb 14. În contemporaneitate, s-a susținut că, din motiv ce imperialismul
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
considerat că pacea va fi atinsă prin extinderea liberului schimb 14. În contemporaneitate, s-a susținut că, din motiv ce imperialismul german, italian și japonez au izvorât din nevoi economice, țările respective s-ar fi abținut de la aplicarea unor politici imperialiste dacă ar fi primit împrumuturi, colonii și acces la sursele de materii prime. Conform acestei logici, națiunile sărace se implică în războaie pentru a scăpa de problemele economice; dacă națiunile bogate le vor rezolva, ele nu vor avea nici un motiv
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
aproape automat care liniștește mintea umană. Tipuri diferite de imperialismtc "Tipuri diferite de imperialism" Natura reală a imperialismului ca politică proiectată pentru răsturnarea statu-quoului poate fi explicată cel mai bine luând în considerare o serie de situații care favorizează politicile imperialiste și care, date fiind condițiile subiective și obiective necesare pentru o politică externă activă, vor produce inevitabil o politică imperialistă. Trei stimuli ai imperialismului Victoria în război Când o națiune este angajată în război cu o altă națiune, este foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
proiectată pentru răsturnarea statu-quoului poate fi explicată cel mai bine luând în considerare o serie de situații care favorizează politicile imperialiste și care, date fiind condițiile subiective și obiective necesare pentru o politică externă activă, vor produce inevitabil o politică imperialistă. Trei stimuli ai imperialismului Victoria în război Când o națiune este angajată în război cu o altă națiune, este foarte probabil ca aceea care anticipează victoria să aplice o politică destinată să provoace o schimbare permanentă a relațiilor de putere
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
sovietice de influență în Europa de Est după al doilea război mondial, mai ales cum a fost recunoscută de Acordurile de la Helsinki, este un alt exemplu. O politică ce vizează o pacificare de acest tip trebuie să fie denumită, conform definiției noastre, imperialistă. Este imperialistă deoarece încearcă să înlocuiască statu-quoul de dinaintea războiului, când puteri aproximativ egale sau cel puțin nu foarte inegale se opuneau una alteia, cu un statu-quo postbelic, în care învingătorul devine stăpânul permanent al învinsului. Înfrângerea în război Tocmai acest
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
influență în Europa de Est după al doilea război mondial, mai ales cum a fost recunoscută de Acordurile de la Helsinki, este un alt exemplu. O politică ce vizează o pacificare de acest tip trebuie să fie denumită, conform definiției noastre, imperialistă. Este imperialistă deoarece încearcă să înlocuiască statu-quoul de dinaintea războiului, când puteri aproximativ egale sau cel puțin nu foarte inegale se opuneau una alteia, cu un statu-quo postbelic, în care învingătorul devine stăpânul permanent al învinsului. Înfrângerea în război Tocmai acest statut de
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
învinse de a întoarce sorții, de a răsturna statu-quoul creat de victoria celuilalt și de a schimba locurile în ierarhia puterii. Cu alte cuvinte, politica de imperialism aplicată de învingătorul ce-și anticipează succesul va provoca probabil adoptarea unei politici imperialiste din partea învinsului. Dacă nu este ruinat pentru totdeauna sau convertit la cauza celuilalt, învinsul va încerca să recucerească ceea ce a pierdut. Exemplul tipic de imperialism ca reacție la imperialismul triumfător al celorlalți îl constituie politica Germaniei din 1935 până la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
război mondial. Statu-quoul european din 1914 era caracterizat de un concert al marilor puteri compus din Austria, Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Rusia. Triumful Aliaților și tratatele de pace care au urmat au creat un nou statu-quo, realizare a politicilor imperialiste ale Franței. Acesta consacra hegemonia Franței, exercitată în alianță cu majoritatea noilor state din estul și centrul Europei. Politica externă germană, din 1919 până în 1935, a operat aparent în cadrul statu-quoului, în timp ce se pregătea în secret pentru răsturnarea acestuia. A încercat
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
1935, clauzele de dezarmare ale Tratatului de la Versailles. În 1936, încălcând același tratat, au ocupat Renania și au declarat nulă demilitarizarea teritoriului german adiacent frontierei cu Franța. Prin aceste acțiuni, politica externă a Germaniei național-socialiste a devenit în mod public imperialistă; deoarece aceste acțiuni au fost primele dintr-o serie de mișcări care au exprimat hotărârea Germaniei de nu a mai accepta statu-quoul de la Versailles ca bază a politicii sale externe și de a întreprinde eforturi pentru schimbarea acestuia. Slăbiciunea O
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
dintr-o serie de mișcări care au exprimat hotărârea Germaniei de nu a mai accepta statu-quoul de la Versailles ca bază a politicii sale externe și de a întreprinde eforturi pentru schimbarea acestuia. Slăbiciunea O altă situație tipică ce încurajează politicile imperialiste o constituie existența statelor slabe sau a spațiilor goale din punct de vedere politic, care sunt atractive și accesibile pentru un stat puternic. Acesta este contextul în care se dezvoltă imperialismul colonial. Este aceeași situație care a permis transformarea federației
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
poate fi dominația întregului glob pământesc politic organizat - adică un imperiu mondial. Sau poate consta în crearea unui imperiu sau a unei hegemonii de dimensiuni aproximativ continentale. Sau poate viza o preponderență strict locală a puterii. Cu alte cuvinte, politica imperialistă ar putea să nu aibă limite, cu excepția celor impuse de puterea de rezistență a potențialelor victime sau poate avea unele determinate geografic, ca în cazul unui continent, ori poate fi restrânsă de obiectivele limitate ale puterii imperialiste înseși. Imperiul mondial
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
alte cuvinte, politica imperialistă ar putea să nu aibă limite, cu excepția celor impuse de puterea de rezistență a potențialelor victime sau poate avea unele determinate geografic, ca în cazul unui continent, ori poate fi restrânsă de obiectivele limitate ale puterii imperialiste înseși. Imperiul mondial Exemple istorice uimitoare de imperialism nelimitat sunt politicile lui Alexandru cel Mare, Roma, arabii în secolele al VII-lea și-al VIII-lea, Napoleon I și Hitler. Ceea ce au în comun este o frenezie expansionistă care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]