731 matches
-
mult timp, câte o jumătate de oră, și deodată iar privește cu neliniște și caută de jur-împrejur. Dar, de îndată ce-și surprinse această mișcare bolnăvicioasă, absolut inconștientă până atunci, care pusese de mult stăpânire pe el, brusc, îi mai licări în fața ochilor încă o amintire, care îl intrigă nespus: își aminti că, în clipa când remarcase că tot caută ceva în jur, stătea pe trotuar în fața ferestrei unei prăvălii și privea cu mare curiozitate mărfurile expuse în vitrină. Acum voia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
năzăreau munții, și anume un loc cunoscut din munți, de care îi plăcea întotdeauna să-și amintească și unde îi plăcea să se ducă pe când mai locuia încă acolo, un loc din care privea în jos spre firul alb, abia licărind, al cascadei, spre norii albi, spre vechiul castel în ruine. O, ce mult ar fi vrut să ajungă acum acolo și să se gândească la un singur lucru, - o! toată viața la un singur lucru -, de care nu s-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
locul unde stătea el, într-o parte - n-ar fi putut nicidecum arăta în ce loc și în ce punct - zări o față, un chip palid, cu părul cârlionțat și negru, cu zâmbetul și privirea știute, prea bine știute; chipul licări și dispăru. Se prea poate ca doar să i se fi năzărit; din această nălucire rămase numai cu impresia zâmbetului strâmb, a ochilor și a cravatei elegante, de culoare verde-deschis, de la gâtul domnului pe care îl zărise. Prințul nu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
oră timpurie a dimineții, că va sta lângă ea pe banca verde, că o va asculta povestindu-i cum se încarcă pistolul și o va privi. Nu mai avea nevoie de nimic altceva. De vreo două sau trei ori îi licări în minte întrebarea: ce-o fi având de gând să-i spună și ce problemă importantă ar putea să fie? Pe lângă aceasta, de existența reală a acestei „probleme importante“, pentru care fusese chemat, nu se îndoise nici o clipă, însă acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
decât la un singur lucru, poate că nici n-ai fi ridicat cuțitul asupra mea. Atunci am presimțit asta de cu dimineață, privindu-te; știi în ce stare eram atunci? De cum am făcut schimb de cruci, poate, mi-a și licărit gândul ăsta în minte. De ce m-ai dus atunci la bătrână? Cu asta ai vrut să-ți stăpânești mâna? De fapt, nici nu se poate să te fi gândit, ai presimțit numai, ca și mine... Am simțit amândoi același lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ați fost? — Săptămâna trecută, noaptea? Nu cumva chiar ți-ai pierdut mințile, băiete? „Băiatul“ tăcu iarăși cam un minut, punându-și degetul arătător la frunte, parcă gândindu-se la ceva; însă în zâmbetul lui palid, strâmb în continuare din cauza spaimei, licări brusc ceva parcă șiret, chiar triumfător. — Dumneavoastră ați fost! repetă el în sfârșit, aproape în șoaptă, dar absolut convins. Ați venit la mine și ați stat tăcut pe scaun, lângă fereastră, o oră întreagă, chiar mai mult; de la doisprezece și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ceva, după miezul nopții; apoi v-ați ridicat și ați plecat când era trecut de două... Dumneavoastră ați fost, dumneavoastră! De ce m-ați speriat, de ce ați venit ca să mă chinuiți - nu înțeleg, dar dumneavoastră ați fost! Și în privirea lui licări deodată o ură infinită, în pofida tremurului de spaimă, care tot nu i se potolise. Acum, domnilor, veți afla totul, eu... eu... ascultați... Iarăși, teribil de grăbit, își înșfăcă foile de hârtie; acestea alunecară și se împrăștiară, el se străduia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
pare că mă gândeam la altceva. De pildă, eram mai interesat de întrebarea de ce Rogojin, care dimineață era în halat de casă și papuci, se îmbrăcase acum în frac, vestă albă și-și pusese cravată albă la gât? Mi-a licărit și gândul: dacă e o vedenie și nu mi-e frică, de ce nu m-aș ridica acum să mă apropii și să mă conving de asta? Poate că nu am îndrăznit și-mi era frică. Dar atunci, de îndată ce am apucat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
și, poate, nedorind nici ea să se dea jos din pat. Se mai întâmplă. — Și astea-s toate dovezile dumitale? Sunt prea puține. — Prințe, dar judecați și dumneavoastră: pe cine să bănuiesc? încheie înduioșător Lebedev și o scânteie de șiretenie licări în surâsul lui ironic. Ar fi bine să mai scotocești încă o dată prin camere și prin sertare! rosti prințul îngrijorat, după ce se gândi câtva timp. — Le-am scotocit! oftă și mai înduioșător Lebedev. — Hm!... Și de ce, de ce trebuia să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
orgolioasă, că și vanitatea ei parcă ar fi reprimată; așa ceva observa uneori, aproape de fiecare dată, când ieșea de la Epancini. Și iată că acum se întorcea tot de la ei, fiind cuprinsă, așa cum am spus, de o îngândurare îndurerată. În această îndurerare licărea și ceva amar-ironic. La Pavlovsk, Ptițân locuia într-o casă de lemn nearătoasă, dar încăpătoare, situată la capătul unei străzi prăfoase; casa urma să treacă cu totul în proprietatea lui, așa că el, la rândul lui, începuse demersurile pentru a o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Ardalionovna, desfăcându-și brațele. Lui Ganea nu-i venea să se laude în acest moment, dar nu putea să nu-și dea pe față triumful, mai ales după prezicerile atât de umilitoare ale lui Ippolit. Un zâmbet de satisfacție îi licări vădit pe față. De altfel, și Varia începuse să strălucească cu totul de bucurie. — Și asta chiar în ziua când se anunță logodna. Poftim, mai ia-o în serios după una ca asta! — Tu ce crezi că vrea să discute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
adeseori chiar discutau în contradictoriu; în cele din urmă, Napoleon parcă începuse să fie de acord cu el. În cabinet erau ei doi, eu eram al treilea, aproape nebăgat în seamă. Deodată, Napoleon mă zărește întâmplător, un gând ciudat îi licărește în ochi. „Copile, îmi zice el brusc, ce zici: dacă mă convertesc la credința ortodoxă și-i eliberez pe sclavii voștri, rușii mă vor urma sau nu?“ „Niciodată!“ am strigat eu cuprins de indignare. Napoleon a fost uimit. „În ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
din timp: să nu-mi mai apari pe urmă în fața ochilor! Auzi? Vorbesc serios! De data aceasta vorbesc cât se poate de serios! Într-adevăr, își rostise serios amenințarea, încât chiar ceva neobișnuit se simți în vorbele ei și-i licări în privire, ceva ce până atunci prințul nu mai observase la ea, ceva ce, desigur, nu mai semăna a glumă. — Ei bine, ai făcut în așa fel, încât de-acum voi „vorbi“ cu siguranță și chiar... poate... voi sparge vaza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
neliniștit spre capătul canapelei. Puțin probabil ca aceste mișcări să le fi făcut în mod conștient, dar tocmai de aceea comportamentul ei amplifica jignirea. În sfârșit, privi ferm și drept în ochii Nastasiei Filippovna și citi pe loc tot ce licărea în privirea înciudată a rivalei. Femeie fiind, o înțelese pe cealaltă ca femeie; Aglaia tresări. — Știți, desigur, de ce v-am invitat aici, spuse ea în sfârșit, dar cu vocea scăzută și chiar oprindu-se de vreo două ori în timp ce rostea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Cercul de artă plastică „N. N. Tonitza”) - Marele premiu pentru Pictură. Iată „Demonul”, poezie de Ruxandra Hrișca, clasa a XI-a „Zburătorul” Onești: „Incisivii Îi crescuseră/ voluptuos/ În pieptul meu./ Și l-am Întrebat:/ „Ce gust are deșertăciunea?”/ Ochii săi au licărit o secundă,/ apoi a surâs, lăsând să-i curgă/ un fir de sânge negru/ din colțul Încrezut al buzelor:/ „Mori și vei află!” ” Și proza de Fărîmă Maria-Mădălina, Colegiul Național Iași, clasa a XI-a D: „Geometrie” - „Mi-aș dori
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupîndu-l deseori cu aprobări trufașe. Apoi când Apostol sfârși, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă: ― Ei, și acuma ce ai de gând să faci? Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete: ― Acuma?... La noapte voi trece la muscali! Klapka, neașteptîndu-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
seamă, desigur tot din pricina fetei groparului... Plecă din vreme la gară. Groparul cu Ilona îl însoțiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor și apoi cu fata. Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în vagon și se uită pe fereastră până ce porni trenul. Groparul se întoarse îndată spre ieșire, Ilona însă rămase pe peron, nemișcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat... Pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
purta veșnic chibrituri, se repezi, politicos și fericit, să aprindă țigara generalului... 10 Afară coborâse întunericul. Jur împrejur, de după dealurile negre, se înălțaseră nouri leneși, iar din pădure o ceață lăptoasă își întinsese peste Făget pânzele prin care de-abia licăreau stelele în creștetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, și găleata fântânii plutea în ceață ca pe apă... Apostol Bologa închise bine ușa. Întunericul de afară i se păru atât de amar, că se înfricoșă. Merse spre poartă
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
priviri curioase. Apoi deodată, dintr-o lampă electrică de buzunar, țâșni o suliță de lumină albă și glasul de adineaori răsună iar, mai limpede, cu mirare și satisfacție: ― A, Bologa!... Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga și, sub casca ce licărea în reflexele razelor, îi zări și ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă neagră. Și în aceeași clipă, se cutremură ca un lunatic care s-ar fi deșteptat din somn pe marginea unei prăpăstii. Locotenentul Varga șovăi câteva secunde, mormăind
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la sectorul escadronului. Apostol, între cei doi soldați, porni după Varga, care acuma pășea mai repede și cu mai multă siguranță. În pădure drumul era larg, bun și cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă. Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită. Ici-colo, ca niște bivoli culcați, înnegreau colibe pe jumătate în pământ și mascate cu găteje și crengi. O santinelă cu arma întinsă ceru parola și Varga îi zvârli din mers un cuvânt. Dintr-un adăpost
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cum aș putea eu să ridic o fetiță? Văd cafeneaua îndepărtându-se, lăsând în urma sa o grămăjoară de oase, în fața ochilor mei joacă zeci de Noga strălucitoare precum steluțele din ceruri, dansează dinaintea mea îmbrăcate în tutuuri de balerine, cerculețe licăresc printre picioarele lor, de ce nu-și mișcă piciorușele, acelea nu sunt cerculețe, mă cutremur eu, sunt scaune cu rotile micuțe, întreg cerul este acoperit de scaune cu rotile întrecându-se între ele pe derdeluș, ca mașinuțele din Luna Park, însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
apă în cadă, apa acoperă minciunile, Udi mă urmează, vrea să îmi dea o a doua șansă, spuma ne acoperă deja pe amândoi, curată ca zăpada proaspăt căzută, el îmi aruncă o privire întunecată, aproape nemiloasă, în mijlocul irisului său brun licărește o pată verde, ca o oază în deșert. Dacă aș fi fost un bărbat necunoscut, ai fi depus mai mult efort, se plânge el în șoaptă, aș vrea să depui mai mult efort, iar eu murmur, fac destule eforturi, de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
scoate o țigară, mă privește cu ochi plini de regrete, triști, negri, dar îndărătul cărora mijește o lumină difuză, ca și când în străfundurile ființei lui ar fi fost uitată o lumină aprinsă, iar ea îl luminează, chiar și din gura lui licărește o lumină liniștitoare, atunci arată cu degetul spre ureche, aud și aproape că înțeleg ce se spune, observ că urechile lui sunt surprinzător de mici, lipite de cap asemenea unor pui speriați de melc, îi găsisem în cele din urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
care aveau obiceiul să se uite la ea cu multă venerație. Asirobabilonienii i-au închinat un templu, pe ale cărui ruine crește și astăzi. Grecii suferinzi de stomac o mâncau la cuptor, înăbușită în sânge. — O mâncau și grecii? - întrebă licărind de speranță bătrânelul. — Nu numai grecii, ci și spartanii, în exemplarele mai viguroase, o foloseau ca băț. Cât despre ciulama - mai spuse doctorul Peleto - istoria ei, dacă e bine gătită, e lungă și nu lipsită de gust. Se lăsă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
personaj dintr-un film. În tăcere, am ocolit Albert Memorial și am pornit prin parc. Luna palidă răspândea puțină lumină, la fel și luminile de pe stradă, risipite de-a lungul aleilor principale, albe și ireal de frumoase. În față, Serpentina licărea, o panglică argintie cu poduri delicate arcuindu-se deasupra ei. Am ajuns la un pavilion mic de piatră ridicat doar cu câteva trepte deasupra pământului; Sebastian le-a sărit ușor, costumul lui strălucind în lumina lunii. L-am urmat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]