797 matches
-
mai bine pe o coastă, copila îl îmbrățișă și se strânse și mai mult în el. Balamber făcu o mișcare ca să-i îndepărteze brutal brațul, însă când simți între degete încheietura ei delicată, pe care luna o lumina într-o lucire azurie, renunță să o mai facă. Rămase scurtă vreme astfel, nemișcat, nesigur, sprijinit pe coate, observând-o cum dormea. Acum că somnul îi destindea trăsăturile, acea ființă mică, temerară, bărbătoasă redevenea fetița care era de fapt. îi părea chiar că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
stomacul lor, adesea strâns cu încăpățânare, se îngrijeau de sufletul lor. Divicone, care purta rasa sa călugărească, ședea la umbra unui carpen bătrân și strâmb și asculta spovedanii târzii, dădea dezlegări, mângâia și binecuvânta în permanență. începuse încă de la primele luciri ale zorilor, dar oricât de repede s-ar fi mișcat, șirul lung de bagauzi ce-și așteptau rândul, fiecare cu țepușa sa și cu armele sale, mai mult sau mai puțin improvizate, se înnoia mereu: fețe sinistre, pe care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
După epoca romantică - epoca realistă, serioasă, la Viena, cu femeia aceea subțire și înaltă, cu formele adolescente încă la vârsta de douăzeci și cinci de ani, oprite parcă în desăvârșirea materializării lor de flacăra mistuitoare a vieții ei. Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei arzător. Ochii de o culoare nehotărâtă, cafea și aur, schimbătoare după dispoziție, după culoarea timpului, în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit, sau uneori ficși, reci, privind în gol, când gândul era
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
m-a întrebat ea. Ai să-mi povesteștipe urmă tot, tot, nu-i așa?... ...Cum? Nu ești sigur că ai să faci excursia? Și zâmbetul ironic și afectuos i se stingea și i se aprindea mereu în ochi, ca și lucirea stelei de pe cer. După ce a dezbătut cu perfidie problema excursiei mele, a sărit din una în alta, și apoi, cu un aer speriat: - Iar fumezi? Știi câte țigări ai fumat în seara asta? Zece.Le-am numărat. Vezi că nu
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
fi răspuns înlocuind pe anemicul "țin" cu un cuvânt mult mai robust. După ce am asigurat-o în termeni preciși și gravi de prietenia mea nestrămutată - ochii ei spuneau: Nu e nevoie de atâta argumentare..." - i-am sărutat amândouă mâinile. O lucire scurtă în ochi, apoi o ușoară încrețitură între sprâncene, pe urmă o fugitivă expresie de concentrare sufletească, comună tuturor oamenilor când vor să-și lămurească o problemă impusă de împrejurări neașteptate... și imediat masca ei obișnuită de înger care te
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
de cinci ani. buchete de copaci de toate formele și de toate mărimile. Departe, în stânga, șirul vânăt al munților de peste Ozana, cu Cetatea Neamțului, cenușie și mohorâtă, pe un piept ieșit în afară al muntelui. Mai înspre dreapta, plopii și lucirile Târgului. Apoi dealul Boiștei, trăgănat, acoperit până aproape de vârf cu lanuri înguste ca niște velințe multicolore, și în față, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Pașcanilor, după care începe proza întinderilor arse și a așezărilor omenești sărace și
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
Știți, continuă ea, dacă tot plecați, poate Îl luați cu dumneavoastră. Ați face un mare bine dacă ne-ați scăpa de prezența lui... Inițial oaspetele se făcu că n-o aude. Apoi fața lui se posomorî, iar ochii căpătară o lucire stranie. - Dar Tatiana nu te deranjează? o Întrebă el pe Mașa. Mai bine o iau pe ea... - Pe babulea v-aș ruga s-o mai lăsați. M-am obișnuit cu ea. Mi-ar părea rău să știu că a plecat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
În sufragerie de pe acoperișul aflat chiar dedesubt. Valoarea sentimentală a medalioanelor, lanțurilor, inelelor, bijuteriilor de familie, nu fusese apreciată de compania de asigurări. Ferestrele erau acum bătute În cuie și acoperite de draperii. Mesele se serveau la lumina lumânării. Îndestulă lucire cât să vadă reproducerile Înrămate de la Muzeul de Artă Modernă, și vizavi la masă, pe Margotte servind, Împrăștiind picături pe fața de masă; Încântătorul ei zâmbet larg, Întunecat și tandru, cu dinți mici, curați, imperfecți, și ochi albastru-Întunecat și fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
deci, ce ar duce cineva pe lună? Șterse pălăria de fetru cu cotul, ieși cu spatele În vestibul, Încuie și Încercă ușa, chemă liftul, și coborî. Domnul Sammler, bătând din nou străzile, care acum erau de un albastru Închis, o lucire albăstruie de la felinare. Încovoiat, mergând repede. Avea numai două ore, și dacă nu reușea să prindă autobuzul Între 86th Street și Second Avenue, avea să fie nevoit să ia un taxi. West End-ul era foarte posomorât. Prefera chiar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
Asemenea strălucire, intensitatea lucrurilor totodată Îl Înspăimântau. Limpezimea moale a chipului Angelei, sforțarea sprâncenelor - amestecul deplin de bun și de rău mirositor pe care Îl vedea acolo. Iar soarele bătea direct În fereastră. Prin geamul striat lumina se revărsa cu luciri de miere. Un asalt de dulceață și de strălucire insuportabilă. Sammler nu voia cu adevărat să treacă prin asta. Se Înălța Împotriva lui, prea amețitor, prea tulburător. — Îmi dau seama că tu și Elya ați continuat să discutați despre acel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
Mă critici. Nu, Îl laud pe tatăl tău. Ochii Angelei erau dilatați, strălucitori, tulburi, furioși. Fără certuri, pentru numele lui Dumnezeu, cu o femeie disperată. Și totuși țintea către ceva. Își ținea Încordat trupul slab; sprâncenele roșcate, Înspicate atârnau peste lucirea mată a ochelarilor de soare. — Nu-mi place părerea pe care cred că o ai despre mine, spuse ea. — De ce ar conta asta Într-o asemenea zi? Pe de altă parte, poate chiar cred că azi ar trebui să existe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
înotând pe lângă ei. Mary spera sincer c-așa avea să se întâmple. Un om-pește, s-a gândit ea și inima a început să-i bată mai tare. Imaginația i-o luase din nou la trap. Branhii în loc de plămâni, pielea cu luciri argintii, forța de-a înota kilometri întregi - de fapt, de-a înota fără oprire. Femeia a îndrăznit s-arunce o privire către Drew și-a constat că bărbatul o privea și el. Nu-i de mirare că adolescenții se vatămă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
1946, când îmi fusese vecină necunoscută de călătorie în compartimentul de tren, cu revista franceză de modă pe care-o răsfoia, de curiozitatea mea de atunci de a ști cine este, cu ce se îndeletnicea, de fața ei albă cu luciri de marmură, de coroana părului pieptănat în formă de coc, de tinerețea din vara acelui an, când amândoi coborârăm pe peronul gării orașului acesta. - Când plecați? o întrebai deodată, folosind fără să vreau pluralul. - Poimâine! Poate domniile-voastre mă-nsoțiți la gară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
aici unde ești nu se înțelege. Când va veni timpul tău vei pricepe totul. Nici spațiul, nici timpul, nici alte opreliști nu vor mai exista. În mișcarea mâinii cu care mă înlănțui, nasturele, singurul de la gât, se deschise, lăsând vederii lucirea albă a pielii către sâni. Te iubesc!, îmi spuse și-n clipa aceea amurgul de vară luci ca un mesager al altei lumi. Afară, în fundal, soarele cădea în asfințit, ea mă îmbrățișa, ne rostgolirăm și noaptea căzu peste noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
țăcănit, pe gânduri; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, și, din când în când, un canton suna trist, plângând parcă, în imensitate: lang-ling! Soarele, scufundat de mult în asfințitul vânăt, trimetea încă luciri trandafirii nourilor nemișcați deasupra, în înălțimi. Sate depărtate, în întunecimea care creștea, se cunoșteau întâi după fumegări ușoare, apoi după lumini pierdute în noapte, ca licurici pe o întindere fără margini, care se amestecau de la o vreme cu stelele zării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
murit, și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz... Am rămas numai cu casa, atât - și cu pușca... În glasul lui era ca un hârâit aspru, dureros. Prin ochii verzi, care mă priveau, trecu o lucire. Crâșmarul îmi făcu cu ochiul și tuși. Puse apoi mâna pe pușca lui Sandu și mi-o întinse: — Dumneata, boierule, ai foc central! Eu cunosc! am fost caporal în artilerie... Neica Marin are de celelalte, vechi... Dar pușcă bună, știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sunt, deschide... Nici un răspuns. Poate sta la îndoială: poate se gândea să nu-mi dea drumul; și iar rostii rugător: — Nu mă cunoști, Chivo?... Atunci, scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
bine, și împlântă în apa noroioasă o lopată. Ne urnim. Intrăm încet în papură, apoi pe cărarea din trestii. Astăzi am cam întârziat. Soarele asfințește într-o îngrămădire mare de nouri albaștri posomorâți. Printre trestii, pe dungi de apă, tremură luciri roșcate. Un zbor iute de rațe taie cu un șuier văzduhul, deasupra noastră. —Astăzi n-o să întârziem, neică Marine? —De ce? n-o să întârziem! Și trecem încet-încet, tot mai în adâncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deșteptate ale locuitorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
trudită, cu puteri puține. Sta mută cu privirile ațintite spre apă, în tăcerea măreață a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, și din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
crescuse o întinsă roșață purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea țărmurilor, venind pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de moarte. Nu aburea vântul; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina cu luciri sângeroase. Deodată, departe, cine știe unde, pe dealuri, un chiot lung începu să tremure și să se desfășoare în lungul câmpiilor. Răsunetele lui încă nu se stânseseră, și altul izbucni în altă parte, mai apropiat, și parcă-l simții adiind, trecând în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și mergea domol spre căsuța de lângă pod. Era vremea cinei. Nu-l mai văzui. Lumina din asfințit stătea încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemișcat și singur în tăcerea țărmurilor. Iar în fund, pe lucirea de sânge, tot se alungau punctele negre, grăbite, tăcute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemișcat și singur în tăcerea țărmurilor. Iar în fund, pe lucirea de sânge, tot se alungau punctele negre, grăbite, tăcute ale stolurilor. Vremuri de bejenie, 1907 Înecatul a fost publicată prima dată în Semănătorul, nr. 9 din 25 februarie 1907. În Convorbiri, nr. 6 din 15 martie 1907, Mihail Dragomirescu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mărunt și aprig, cu fața negricioasă, și cu ochii scânteietori. Mergeam așa o bucată, ș-apoi auzeam murmurul muncii. Răsărea soarele, și-n fierberea razelor treceam printre colibele mărunte ale lucrătorilor și mă amestecam în zarva și larma oamenilor, în jurul lucirilor de cuțit ale curelei, în mormăitul de zăvod mânios pe care-l scotea fără întrerupere hapca, înghițind snop după snop. Munceam ca un rob; răcneam și înjuram până ce răgușeam, de-a valma cu Neculai Dragoș vătaful și cu feciorii boierești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
prietina ei. — De ce te-ai gătit așa? zise ea încet. —Așa, ca să fiu frumoasă... zise tare, râzând, Haia. Și se așeză pe pat, alăturea. —Hm. Ți-i drag poate cineva... Fata lui Sanis simți două priviri, care dintrodată aveau o lucire aprigă, și se înroși. Nu răspunse. Tudorița se sculă încet. Apoi se așeză într-un colț, pe un scaun, cu un geamăt ușor. Era galbenă ca ceara, și-i ardeau ochii. — Ce este? ce ai? întrebă Haia, țintind-o. —N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ștefan Bucșan care venea domol la vale, drept prin mijlocul uliții. Venea fluierând încet un cântec, și din când în când focul țigării pe care o ducea în răstimpuri la buze, îi arunca o lucire fugară pe obraji. Înainte de a ocoli colțul, în hudiță, azvârli țigara. Apoi se opri plecându-și capul cercetător. Haia făcuse doi pași spre el. —Cine-i? întrebă el cu glas înăbușit. — Domnule Ștefan... Domnule Bucșan... eu sunt... nu mă cunoști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]