702 matches
-
opace nucleul rămas al stelei strălucește intens și este foarte fierbinte. Radiațiile ultraviolete emise de acest nucleu ionizează straturile exterioare eliminate ale stelei, ele radiind ca o nebuloasă planetară. Georges Abell și Peter Goldreich au stabilit, în mod corect, că nebuloasele planetare evoluează din stelele gigantice roșii. Nebuloasele planetare sunt obiecte importante în astronomie deoarece joacă un rol crucial în evoluția chimică a galaxiei, returnând material în mediul interstelar care a fost îmbogățit cu elemente grele și alte produse ale nucleosintezei
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
și este foarte fierbinte. Radiațiile ultraviolete emise de acest nucleu ionizează straturile exterioare eliminate ale stelei, ele radiind ca o nebuloasă planetară. Georges Abell și Peter Goldreich au stabilit, în mod corect, că nebuloasele planetare evoluează din stelele gigantice roșii. Nebuloasele planetare sunt obiecte importante în astronomie deoarece joacă un rol crucial în evoluția chimică a galaxiei, returnând material în mediul interstelar care a fost îmbogățit cu elemente grele și alte produse ale nucleosintezei (cum ar fi carbonul, azotul, hidrogenul și
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
în astronomie deoarece joacă un rol crucial în evoluția chimică a galaxiei, returnând material în mediul interstelar care a fost îmbogățit cu elemente grele și alte produse ale nucleosintezei (cum ar fi carbonul, azotul, hidrogenul și calciul). În alte galaxii, nebuloasele planetare pot fi singurele obiecte observabile astfel încât să ofere informații utile despre abundențele chimice. În ultimii ani, imaginile obținute cu Telescopul Spațial Hubble au dezvăluit multe nebuloase planetare cu morfologii extrem de complexe și variate. Aproximativ o cincime sunt aproape sferice
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
ale nucleosintezei (cum ar fi carbonul, azotul, hidrogenul și calciul). În alte galaxii, nebuloasele planetare pot fi singurele obiecte observabile astfel încât să ofere informații utile despre abundențele chimice. În ultimii ani, imaginile obținute cu Telescopul Spațial Hubble au dezvăluit multe nebuloase planetare cu morfologii extrem de complexe și variate. Aproximativ o cincime sunt aproape sferice dar majoritatea nu sunt sferic simetrice. Mecanismele care produc o astfel de varietate a formelor și caracteristicilor nu sunt încă bine înțelese, dar stelele binare centrale, vânturile
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
o cincime sunt aproape sferice dar majoritatea nu sunt sferic simetrice. Mecanismele care produc o astfel de varietate a formelor și caracteristicilor nu sunt încă bine înțelese, dar stelele binare centrale, vânturile solare și câmpurile magnetice pot juca un rol. Nebuloasele planetare sunt în general obiecte neclare ce nu pot fi văzute cu ochiul liber. Prima nebuloasă planetară descoperită a fost Nebuloasa Dumbbell în constelația Vulpecula, observată de Charles Messier în 1764 și listată ca M27 în catalogul său cu obiecte
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
de varietate a formelor și caracteristicilor nu sunt încă bine înțelese, dar stelele binare centrale, vânturile solare și câmpurile magnetice pot juca un rol. Nebuloasele planetare sunt în general obiecte neclare ce nu pot fi văzute cu ochiul liber. Prima nebuloasă planetară descoperită a fost Nebuloasa Dumbbell în constelația Vulpecula, observată de Charles Messier în 1764 și listată ca M27 în catalogul său cu obiecte nebuloase. Pentru primii observatori cu telescoape de rezoluție mică, M27 și nebuloasele planetare descoperite ulterior semănau
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
caracteristicilor nu sunt încă bine înțelese, dar stelele binare centrale, vânturile solare și câmpurile magnetice pot juca un rol. Nebuloasele planetare sunt în general obiecte neclare ce nu pot fi văzute cu ochiul liber. Prima nebuloasă planetară descoperită a fost Nebuloasa Dumbbell în constelația Vulpecula, observată de Charles Messier în 1764 și listată ca M27 în catalogul său cu obiecte nebuloase. Pentru primii observatori cu telescoape de rezoluție mică, M27 și nebuloasele planetare descoperite ulterior semănau oarecum cu giganții gazoși, iar
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
1764 și listată ca M27 în catalogul său cu obiecte nebuloase. Pentru primii observatori cu telescoape de rezoluție mică, M27 și nebuloasele planetare descoperite ulterior semănau oarecum cu giganții gazoși, iar William Herschel, descoperitorul planetei Uranus, a inventat termenul de „nebuloasă planetară” pentru ei, cu toate că, așa cum știm acum, ele sunt foarte diferite de planete. Natura nebuloaselor planetare a fost necunoscută până la apariția primelor observații spectroscopice la mijlocul secolului 19. William Huggins a fost unul dintre primii astronomi care au studiat spectrul optic
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
obiectelor astronomice folosind o prismă pentru a le dispersa lumina. Observațiile lui asupra stelelor au arătat că spectrele lor constau dintr-un continuu cu multe linii întunecate suprapuse peste ele, aflând mai târziu că multe obiecte nebuloase cum ar fi Nebuloasa Andromeda (așa cum era cunoscută atunci) au spectre optice foarte similare cu rezultatele observațiilor sale - s-a arătat mai târziu că aceste nebuloase erau de fapt galaxii. Cu toate acestea, atunci când s-a uitat la Nebuloasa Ochiul-Pisicii, el a găsit un
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
continuu cu multe linii întunecate suprapuse peste ele, aflând mai târziu că multe obiecte nebuloase cum ar fi Nebuloasa Andromeda (așa cum era cunoscută atunci) au spectre optice foarte similare cu rezultatele observațiilor sale - s-a arătat mai târziu că aceste nebuloase erau de fapt galaxii. Cu toate acestea, atunci când s-a uitat la Nebuloasa Ochiul-Pisicii, el a găsit un spectru foarte diferit. În schimbul unui continuu puternic cu linii de absorbție suprapuse, Nebuloasa Ochiul-Pisicii și alte obiecte similare aveau un număr mic
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
obiecte nebuloase cum ar fi Nebuloasa Andromeda (așa cum era cunoscută atunci) au spectre optice foarte similare cu rezultatele observațiilor sale - s-a arătat mai târziu că aceste nebuloase erau de fapt galaxii. Cu toate acestea, atunci când s-a uitat la Nebuloasa Ochiul-Pisicii, el a găsit un spectru foarte diferit. În schimbul unui continuu puternic cu linii de absorbție suprapuse, Nebuloasa Ochiul-Pisicii și alte obiecte similare aveau un număr mic de linii de emisie. Cea mai strălucitoare dintre acestea avea o lungime de
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
observațiilor sale - s-a arătat mai târziu că aceste nebuloase erau de fapt galaxii. Cu toate acestea, atunci când s-a uitat la Nebuloasa Ochiul-Pisicii, el a găsit un spectru foarte diferit. În schimbul unui continuu puternic cu linii de absorbție suprapuse, Nebuloasa Ochiul-Pisicii și alte obiecte similare aveau un număr mic de linii de emisie. Cea mai strălucitoare dintre acestea avea o lungime de undă de 500.7 nanometri, ceea ce nu corespundea cu nici o linie a unui element cunoscut. La început s-
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
aceste niveluri în ionul de oxigen (O sau OIII) dau naștere liniei de 500.7 nm. Aceste linii spectrale, care pot fi văzute numai în gaze cu densitate foarte mică, sunt numite linii interzise. Astfel observațiile spectroscopice au arătat că nebuloasele erau alcătuite din gaze extrem de rarefiate. După cum se discută mai jos, stelele din centrul nebuloaselor planetare sunt foarte fierbinți. Cu toate acestea, luminozitatea lor este foarte mică, fapt care sugerează că ele trebuie să fie foarte mici. Numai odată ce o
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
sunt foarte fierbinți. Cu toate acestea, luminozitatea lor este foarte mică, fapt care sugerează că ele trebuie să fie foarte mici. Numai odată ce o stea își epuizează tot combustibilul nuclear poate să se plieze într-un asemenea volum mic; astfel nebuloasele planetare au ajuns să fie înțelese ca fiind ultimul stadiu în evoluția stelară. Observațiile spectroscopice arată că toate nebuloasele planetare se extind, astfel apărând ideea că ele au fost cauzate de straturile exterioare ale unei stele care au fost aruncate
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
foarte mici. Numai odată ce o stea își epuizează tot combustibilul nuclear poate să se plieze într-un asemenea volum mic; astfel nebuloasele planetare au ajuns să fie înțelese ca fiind ultimul stadiu în evoluția stelară. Observațiile spectroscopice arată că toate nebuloasele planetare se extind, astfel apărând ideea că ele au fost cauzate de straturile exterioare ale unei stele care au fost aruncate în spațiu la sfârșitul vieții sale. Spre sfârșitul secolului 20 îmbunătățirile tehnologice au ajutat la avansarea studiilor nebuloaselor planetare
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
mult mai precise ale temperaturilor, densităților și abundenței nebuloaselor. Tehnologia CCD a permis măsurarea cu precizie a unor linii spectrale mult mai neclare, acest lucru nefiind posibil anterior. De asemenea, Telescopul Spațial Hubble a arătat că, deși în aparență multe nebuloase par a avea structuri simple și regulate de pe pământ, rezoluția optică foarte mare obținută de un telescop aflat deasupra atmosferei Pamântului dezvăluie morfologii extrem de complexe. În schema clasificării spectrale Morgan-Keenan, nebuloasele planetare sunt clasificate ca "Tip-P", cu toate că această notație este
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
Spațial Hubble a arătat că, deși în aparență multe nebuloase par a avea structuri simple și regulate de pe pământ, rezoluția optică foarte mare obținută de un telescop aflat deasupra atmosferei Pamântului dezvăluie morfologii extrem de complexe. În schema clasificării spectrale Morgan-Keenan, nebuloasele planetare sunt clasificate ca "Tip-P", cu toate că această notație este rareori folosită în practică. Stelele care cântăresc mai mult de 8 mase solare iși vor sfârși viețile cel mai probabil printr-o explozie dramatică tip supernova, dar pentru stelele cu masă
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
care cântăresc mai mult de 8 mase solare iși vor sfârși viețile cel mai probabil printr-o explozie dramatică tip supernova, dar pentru stelele cu masă medie sau mică în comparație cu masa Soarelui nostru sfârșitul poate atrage după sine crearea unei nebuloase planetare. Stelele care devin inevitabil nebuloase planetare strălucesc o mare parte din viață datorită reacțiilor de fuziune nucleară care transformă hidrogenul în heliu, aceste reacții având loc în nucleul stelei. Energia eliberată în reacțiile de fuziune împiedică prăbușirea stelei sub
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
mase solare iși vor sfârși viețile cel mai probabil printr-o explozie dramatică tip supernova, dar pentru stelele cu masă medie sau mică în comparație cu masa Soarelui nostru sfârșitul poate atrage după sine crearea unei nebuloase planetare. Stelele care devin inevitabil nebuloase planetare strălucesc o mare parte din viață datorită reacțiilor de fuziune nucleară care transformă hidrogenul în heliu, aceste reacții având loc în nucleul stelei. Energia eliberată în reacțiile de fuziune împiedică prăbușirea stelei sub acțiunea propriei sale gravitații, steaua fiind
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
îndepărtează de stea, straturi din ce în ce mai adânci cu temperaturi din ce în ce mai mari sunt expuse. Când suprafața expusă ajunge la o temperatură de 30.000K, sunt emiși suficienți fotoni ultravioleți pentru a ioniza atmosfera eliminată, facând-o să strălucească. Norul a devenit astfel o nebuloasă planetară. Soarele va deveni și el o nebuloasă planetară după explozia sa, iar în centrul exploziei va rămane o stea pitică albă, cu spectrul stelar DA (A culori albe și D nucleul Solar). Gazele nebuloasei planetare plutesc într-o altă
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
din ce în ce mai mari sunt expuse. Când suprafața expusă ajunge la o temperatură de 30.000K, sunt emiși suficienți fotoni ultravioleți pentru a ioniza atmosfera eliminată, facând-o să strălucească. Norul a devenit astfel o nebuloasă planetară. Soarele va deveni și el o nebuloasă planetară după explozia sa, iar în centrul exploziei va rămane o stea pitică albă, cu spectrul stelar DA (A culori albe și D nucleul Solar). Gazele nebuloasei planetare plutesc într-o altă direcție față de steaua centrală cu viteze de câțiva
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
Norul a devenit astfel o nebuloasă planetară. Soarele va deveni și el o nebuloasă planetară după explozia sa, iar în centrul exploziei va rămane o stea pitică albă, cu spectrul stelar DA (A culori albe și D nucleul Solar). Gazele nebuloasei planetare plutesc într-o altă direcție față de steaua centrală cu viteze de câțiva kilometri pe secundă. În același timp cu expansiunea gazelor, steaua centrală suferă o evoluție în două stagii: întâi devine mai fierbinte în timp ce își continuă contracția și reacțiile
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
cele din urmă se va răci atât de mult încât nu va mai emite destule radiații ultraviolete pentru ionizarea norului de gaz care se îndepărtează. Steaua devine o pitică albă și norul de gaz se recombină, devenind invizibil. Pentru o nebuloasă planetară tipică vor trece aproximativ 10.000 de ani între formarea ei și recombinarea stelei. Nebuloasele planetare joacă un rol foarte important în evoluția galactică. Universul timpuriu consta aproape în întregime din hidrogen și heliu dar stelele creează elemente mai
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
ultraviolete pentru ionizarea norului de gaz care se îndepărtează. Steaua devine o pitică albă și norul de gaz se recombină, devenind invizibil. Pentru o nebuloasă planetară tipică vor trece aproximativ 10.000 de ani între formarea ei și recombinarea stelei. Nebuloasele planetare joacă un rol foarte important în evoluția galactică. Universul timpuriu consta aproape în întregime din hidrogen și heliu dar stelele creează elemente mai grele prin fuziune nucleară. Gazele nebuloaselor planetare conțin astfel o proporție mare de elemente cum ar
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
în univers și care conțin mici cantități de elemente grele sunt cunoscute ca "stele tip Populație II" în timp ce stelele mai tinere cu un conținut mai mare de elemente grele sunt cunoscute ca "stele tip Populație I" (vezi populația stelară). O nebuloasă planetară tipică are un diametru de aproximativ un an-lumină și este compusă din gaze extrem de rarefiate, de obicei cu o densitate în jur de 1000 particule pe cm (prin comparație, atmosfera Pământului conține 2.5×10 particule pe cm). Nebuloasele
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]