479 matches
-
strategice din lumea postbelică. Atât acest document, cât și cel care i-a urmat, „Concepția integrată privind securitatea națională a României”, adoptat În aprilie 1994 de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) sunt documente construite În acord cu logica neorealistă tipică a Războiului Rece și se centrează asupra amenințărilor de tip convențional la adresa securității naționale. Tematica naționalistă și cea secesionistă revin În actualitate la Începutul anilor ’90, accentuând necesitatea fundamentală a României de a-și consolida granițele naționale, Îndeosebi cele
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
de la Helsinki) și noiembrie 2002 (Summitul NATO de la Praga) ea poate miza și pe o strategie a balansării externe. Presiunea factorului extern a condus la reconstrucția bazei teoretice a politicii de securitate națională. Deși aceasta rămâne, În esență, una fundamental neorealistă, identificând statul ca principal actor internațional, dar și ca principal referent al conceptului strategic de securitate, ea este din ce În ce mai mult infuzată de elemente liberale și neoliberale (Miroiu, 2002). Dacă, potrivit Strategiei de Securitate Națională din 2001, principalul interes vital al
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
perspectivă, accentul cade mai degrabă pe puterea de tip „soft” (concept care vizează capacitatea de persuasiune prin metode economice, tehnologice, științifice sau ideologice de cointeresare a unui actor internațional de către un altul), ceea ce se situează În directă contradicție cu baza neorealistă constantă a documentului care tinde să considere statul mai degrabă ca pe un deținător și un accumulator de putere „hard” (capacitate efectivă de a-și impune voința, inclusiv prin forță, unui alt stat sau unei organizații). Handicapul de care dă
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
exemplu, unde relațiile internaționale constituie și astăzi o parte covîrșitoare a domeniului științelor politice, legătura apare datorită concepției dominante asupra puterii. Realismul a devenit o reformulare americană modernă a tradiționalei "Realpolitik" germane, datorată emigranților germani. Cel puțin așa pretinde Școala neorealistă de la München (Kindermann 1986). Pe de altă parte, una dintre asumpțiile realismului a oferit noii discipline o delimitare foarte convenabilă față de celelalte științe, delimitare pe care și-o dorea de multă vreme. Pe lîngă asumpția că statul este cel mai
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
există o unică logică ideală a acțiunii, o unică rațiune ideală de stat. Atît omul de stat, care acționează, cît și istoricul, care meditează, încearcă mereu să înțeleagă acest lucru." (Meinecke 1965 [1924]: 1). Kindermann, o personalitate importantă a școlii neorealiste din München (a nu se confunda cu abordarea ulterioară a lui Waltz), descrie noțiunea obiectivă de interes a lui Morgenthau, recunoscută explicit de acesta: "Văzut în mod obiectiv, ca o realitate independentă de reflecție, interesul național poate fi înțeles ca
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
aproape de practica diplomatică, cum ar fi Aron, Hoffmann și Kissinger, propria sa perspectivă științifică, definită de el însuși, nu reușește să depășească dificultățile de care s-a lovit Kissinger. Ambiția sa era de a înlocui gîndirea realistă cu o teorie neorealistă (Waltz 1990). Cu toate acestea, nici conceptul său de putere, nici concepția sa asupra politicii nu pot rezolva, așa cum se va arăta în acest capitol, problema de bază a realismului ca teorie explicativă. A TREIA IMAGINE ȘTIINȚIFICĂ Este ușor de
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
de situație îi va aduce beneficii. Această apreciere este influențată de schimbările intervenite în transporturi și comunicații, în tehnologia militară și de factorii demografici și economici care diferențiază perioada actuală de cea premercantilistă (vezi Gilpin 1981: 55-84). Astfel, deși teoria neorealistă s-ar putea referi la eterna reîntoarcere a politicii puterii, abordarea mercantilistă "necesară" a lui Gilpin introduce ca factori endogeni multe trăsături altminteri neglijate. Lanțul cauzal al argumentării sale începe de la schimbarea tehnologică și economică (organizațională și tehnică), produsă în
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
comportamentul lor extern. Dar probabil că ceea ce duce la un comportament asemănător nu este doar configurația socială industrială similară, ci inserția ei într-un sistem comun al pieței internaționale, care generează presiuni în sensul unui comportament similar. Dacă pentru un neorealist waltzian statele dintr-un sistem de auto-ajutorare se comportă la fel, indiferent de sistemul lor politic, neomercantilismul redefinește atît nivelul unității și cel al sistemului, cît și efectele lor asupra comportamentului statelor. Tranziția istorică înspre statul bunăstării implică o redefinire
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
mondiale, și resursele de bază, cum ar fi hrana și apa de băut, sînt inegal împărțite și distribuite. Dacă neorealismul voia să delimiteze în mod clar relațiile internaționale de alte discipline, atunci economia politică internațională realistă amenință din nou demarcația neorealistă. Waltz se întoarce la problema inițială a identificării realismului cu granițele disciplinei, distanțînd discursul academic al realismului de continua restructurare a politicii internaționale. Gilpin și Strange se luptă pentru recîștigarea unității pierdute a realismului cu arta posibilului, redefinind atît conceptul
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
grăbit să sublinieze neoinstitu-ționaliștii, anarhia singură nu confirmă în mod necesar materialismul lui Waltz: anarhia nu hotărăște dacă va surveni cooperarea sau conflictul (Axelrod și Keohane 1986; Milner 1992). Asumîndu-și aceleași premise teoretice ca și Waltz, ei conchid că așteptările neorealiste nu sînt nici corecte, nici eronate: ele sînt un caz particular, un fragment dintr-un tablou mai vast ce poate fi înțeles mai bine în cadrul diverselor tipologii instituționaliste. Unii realiști cred că, de această dată, prețul plătit de realism pentru
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
internaționale, ci din mijloacele neopozitiviste folosite pentru atingerea acestui scop. În cadrul acestui curent, neorealismul a fost din ce în ce mai mult prins în dezbateri care nu reflectau decît o palidă umbră a fostei sale identități. În versiunea sa cea mai restrînsă, principala contribuție neorealistă la dezbatere era acum rezervată pentru susținerea ideii că, în condiții de anarhie, statele nu urmăresc cîștiguri absolute, ci relative, ca de exemplu îmbunătățirea poziției lor relațive de putere în comparație cu ceilalți actori (Grieco 1988, 1993). Keohane (1993), oponentul neoinstituțio-nalist, ține
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
-o. Keohane, adresîndu-se Asociației Americane de Studii Internaționale în 1988, ca președinte al ei, a încercat să ofere o descriere comprehensivă, corectă și inovatoare a disciplinei. El s-a referit la două arii principale. Prima este cea raționalistă a dezbaterii neorealiste și neoinstituțio-naliste; pe cealaltă o numește reflectivism. Și există două mari neajunsuri în această împărțire. Prima problemă cu această distincție este natura reziduală a categoriei de reflectivism. Nu pare de prea mare folos să pui în aceeași categorie o varietate
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
fi ilustrată dacă privim mai atent definiția politicii internaționale. Așa cum am spus mai devreme (vezi Partea a II-a), unele extensii realiste în economia politică internațională nu au pus în cauză importanța politicii în afacerile mondiale, ci definiția ei restrînsă, neorealistă. Această semnificație, deși nu atît de puternică, poate fi aplicată și realismului clasic, așa cum este el reprezentat de școala engleză. Mai ales două dintre conceptele sale de bază au nevoie de o redefinire: statul și diplomația. Statul nu mai este
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
trăsăturile waltziene nu mai sînt neapărat valabile; diferențierea funcțională survine mai ușor. Prin urmare, cele trei niveluri - structura, capacitatea de interacțiune și nivelul unităților - nu au același potențial cauzal: capacitatea de interacțiune are întîietate logică față de celelalte. Faptul că teoreticienii neorealiști care doresc să înțeleagă schimbarea conferă un loc primordial, deși nu exclusiv, schimbării tehnologice, presupusă a fi mai impor-tantă decît capacitățile societale (Buzan ș.a. 1993: 71), nu este de mirare: cu siguranță nu e nimic nou față de "procesul economic", propus
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
realism pentru a distinge relațiile internaționale de politica internă, nu se referă la un fapt natural sau necesar. Dimpotrivă, aceste concepte au sens în cadrul lumii de semnificații a unei comunități internaționale a oamenilor politici. La rîndul ei, comunitatea academică a neorealiștilor ia în mod greșit practica socială drept realitate obiectivă, independentă de gîndire. Cu alte cuvinte, politica internațională nu este determinată de materialismul puterii, reductibil la un model mecanicist. Ci ea este o construcție socială a instituțiilor care evoluează istoric și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
în particular, a realității sociale - este o dimensiune importantă a puterii politice" (Bourdieu 1977: 165). Orientarea epistemologică a ultimului deceniu este deopotrivă un semn al crizei disciplinei și o încercare a unora de a demasca puterea epistemologică tacită a discursului neorealist (Ashley 1986 [1984], 1988; Runyan și Peterson 1991: 75-6, 97-8). Societatea internațională luată în serios: construcția socială a politicii puterii Odată ce comunitatea internațională a acestei construcții a fost identificată, iar puterea discursurilor acceptată, devine posibil să efectuăm o analiză a
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
Revue Francaise de Science Politique 44, 6 (décembre), pp. 979-1013. -(1994b) Power Analysis as a Critique of Power Politics: Understanding Power and Governance in the Second Gulf War, Florence: European University Institute, PhD thesis. -(1993) 'Structural power: the limits of neorealist power analysis', International Organization 47, 3 (Summer), pp. 443-78. -(1988) T.S. Kuhn and International Relations: International Political Economy and the Inter-Paradigm Debate, London School of Economics and Political Science, MSc(Econ) Thesis. Guzzini, Stefano, Anna Leander, Jochen Lorentzen and Roger
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
of the Realist Theory of International Relations, London, New York: Verso. Ruggie, John Gerard (1993) 'Territoriality and beyond: problematizing modernity in International Relations', International Organization 47, 1 (Winter), pp. 139-74. -(1986 [1983]) 'Continuity and Transformation in the World Polity: Toward a Neorealist Synthesis', in Robert O. Keohane (ed.) Neorealism and its Critics, New York: Columbia University Press, pp. 131-57. -(1982) 'International Regimes, Transactions, and Change: Embedded Liberalism in the Postwar Economic Order', International Organization 36, 2 (Spring), pp. 379-415. Runyan, Anne Sisson and
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
1987) 'The steps to war: toward a scientific explanation of correlates of war findings', World Politics 40 (October), pp. 108-45. -(1983) The Power of Power Politics: A Critique, London: Frances Pinter. Verbeek, Bertjan (1992) Anglo-American Relations 1945-56: A comparison of neorealist and cognitive approaches to the study of international relations, Firenze: European University Institute, PhD thesis. Vincent, John (1986) Human and International Relations, Cambridge: Cambridge University Press. -(1981) 'The Hobbesian Tradition in Twentieth-Century International Thought', Millennium: Journal of International Studies 10
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
principiul auto-ajutorării (self-help), în timp ce realismul structural se preocupă mai puțin de puterea individuală a statelor, cât de securitatea colectivă la care acestea sunt nevoite să recurgă datorită presiunilor sistemice la care sunt permanent supuse. Absența dinamicii internaționale propusă de modelul neorealist a fost deseori criticată, fapt care a antrenat reevaluări ale teoriei originale din partea unor autori ca Robert Gilpin sau John Mearsheimer. Primul dezvoltă conceptul de "război hegemonic" prin intermediul căruia s-ar face trecerea de la un ciclu istoric la următorul, în timp ce
by EMANUEL COPILAŞ [Corola-publishinghouse/Science/945_a_2453]
-
operează la al treilea nivel, considerată sistemică și deductivă. Al treilea nivel de analiză (sistemic) (internațional, global) se referă la sistemul internațional în ansamblul său și susține ca variabile independente, în funcție de autor și teoria îmbrățișată, structura sistemului (în special de către neorealiști), dinamica (procesele din sistem) și instituționalizarea sa (în special de către instituționaliștii neoliberali). Prin contrast cu nivelul precedent, al treilea orientează observația și explicația în direcția outside→in [lb. engl. din afară în interiorț, în sensul în care în formularea lui
RELATII INTERNATIONALE by IONUŢ APAHIDEANU () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1508]
-
indiferent de factori care țin de indivizi sau de specificul intern al fiecărui stat. Astfel, sistemul internațional este cauza (variabila independentă) care determină (ca variabilă dependentă) comportamentul statelor, cauzalitatea inversă (inside→out) fiind mult mai slabă sau chiar inexistentă. Pentru neorealiști, structura sistemului este esențială în înțelegerea relațiilor internaționale. Compunând, împreună cu unitățile (statele), sistemul internațional, ea se definește (după Waltz) prin trei elemente: principiul ordonator ierarhie sau anarhie; diferențierea funcțională a unităților inexistentă în sistemul internațional, statele îndeplinind aceleași funcții de
RELATII INTERNATIONALE by IONUŢ APAHIDEANU () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1508]
-
în sistem o explicație așadar structurală, a cărei sursă se află la al treilea nivel de analiză. În sfârșit, variabila instituționalizarea sistemului internațional este considerată (în special de către adepții instituționalismului neoliberal) ca exercitând un impact major asupra relațiilor internaționale. Opus neorealiștilor, care consideră că statele rămân principalii actori ai sistemului, iar instituțiile ar fi cel mult o variabilă dependentă, o expresie a intereselor statelor, autorii aparținând acestui curent atribuie o importanță majoră instituțiilor internaționale și actorilor nonstatali în general, fie ei
RELATII INTERNATIONALE by IONUŢ APAHIDEANU () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1508]
-
că analiza la nivelul al treilea furnizează explicații generale și profunde, analiza la al doilea nivel reliefează cauze intermediare, iar cea de la primul nivel pune în lumină cauze imediate ale proceselor și evenimentelor internaționale. Alte două critici vizează preponderent maniera neorealistă de abordare a nivelului al treilea de analiză. Prima este o critică mai generală la adresa școlii de gândire realiste a disciplinei și se referă la accentul tradițional pus asupra statelor ca unități de analiză și, totodată, variabile independente. Ascensiunea actorilor
RELATII INTERNATIONALE by IONUŢ APAHIDEANU () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1508]
-
subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În epoca fascistă. Alt neorealist, regizorul Roberto Rossellini, ale cărui filme postbelice exprimă indubitabil simpatii comuniste, făcuse cu doar câțiva ani În urmă documentare și filme artistice În Italia lui Mussolini, subvenționate de autorități - și acesta nu era un caz izolat. În 1943, regimul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]