1,279 matches
-
atunci, strigătul devine râs histrionic. E un joc la puterea a doua, căci Cioran se preface că joacă un rol, dar, prefăcându-se, el chiar îl joacă. În aceste condiții, cui să-i fie frică de Cioran?! Fie și mistificat, nihilismul lui (să-l numim anarhism?!) e întemeietor pentru ceilalți. De altfel, e întemeietor înainte de toate pentru sine. Oricum, nu numai anonimii care veneau să-i ceară sfaturi în legătură cu sinuciderea plecau înseninați, dar și un Beckett, care, după ce citește Demiurgul cel
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un sceptic, mai importantă decât orice angajare este dezertarea. Așa încât, nu putem să nu ne întrebăm: Să-l intereseze pe Cioran adevărul?! În fapt, anarhismul tinereții se datorează tocmai absenței adevărului, imposibilității lui de a i se revela. Mai mult, nihilismul de mai târziu are exact aceleași cauze. Între aceste extreme, o ființă care caută, provoacă sau neagă. Finalmente, o ființă care face din negare un sens. Prin urmare, așa cum, din nevoia ardentă a consacrării, disprețuiește Academia, cu tot ceea ce, trecând
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
În fața splendorii, cugetul e o ineleganță” (637). Ce-i drept, o spune într-o scrisoare către Mircea Zaprațan, unul dintre acele genii anonime de care se lasă inspirat. Continuă: „În condițiile fericirii intră, în primul rând, marea și femeia. Apoi nihilismul”. Tentația anonimatului, ca fugă de istorie și ca instrument al fericirii, este la Cioran semnul tutelar al adevărului. Dacă la începuturi Cioran trăia din frenezia cu care voia să construiască în istorie (de nu cumva chiar istoria), acum el e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Altfel spus, nu cumva fața își conține de la începuturi reversul? Or, reversul impune ideea că Adevărul pe care îl caută Cioran e legat strictamente de identificarea unui sens. La începuturi, acest sens e căutat în Istorie; ulterior, în Neant. Astfel, nihilismul cioranian e un prag al Adevărului. Așa se explică de ce vorbește Cioran despre „dulceața nimicului” (22 aprilie 1939, 637), despre „fascinația răului” (6 aprilie 1972, 598) sau despre „resemnarea și plăcerile ei” (14 aprilie 1976, 609). Așa cum anonimul are acces
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
criză de o asemenea anvergură Ă care distruge și neagă totul Ă doar prin insomniile din tinerețe? Nu e prea puțin pentru ancorarea damnată în luciferic și demonism? Și peste toate, Cioran știe să râdă. În acest caz, nu este nihilismul numai un joc de societate, care să excite gustul rafinat și decadent al francezilor? În ce mă privește, astfel de acuzații (fie ele oricât de implicit formulate) sunt consecința și mărturia unei cunoașteri fragmentare și superficiale a lui Cioran. Măcinat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
doar că impostura e și un mijloc de a proteja, dacă nu din generozitate, atunci din lașitate. Un alt motiv pentru Cioran de a se incrimina. Pe cât de mult ipocrizia existențială a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe atât propria ipocrizie îi provoacă valuri de denunțare. Ea face, oricum, obiectul unor analize consecvente și minuțioase. Față de ceilalți, impostori chiar și din neștiință, Cioran își asumă o luciditate devoratoare. Cumva blazat, observ: „Ceilalți nu au sentimentul de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât cu evreii. Avem tare comune” (III, 77), mărturisește Cioran. Curajul negativtc "Curajul negativ" Împotriva tuturor semnelor exterioare, Cioran își hrănește „ura de sine” („greața de mine însumi” spune într-un loc) din impulsurile sale vitale. Nu un fanatic al nihilismului este Cioran, ci un vitalist hedonic, cenzurat, însă, de propriile limite. Printre ele, o luciditate exacerbată, care-l proiectează în miezul contradicțiilor. Chit că această dimensiune a identității sale cere o analiză minuțioasă, nu putem ocoli aici, fie și parcurse
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adevărul caducității universale (efectiv „bolnav” de ea), Cioran nu poate trage de aici decât concluzii contrare: „o imensă consolare și o deznădejde nespusă” (III, 17). Dincolo, însă, de fundamentarea oximoronică a ființei cioraniene, luciditatea este la Cioran consecința neputinței, iar nihilismul, reversul iubirii cu disperare a vieții. „Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea atașat de viață. N-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atâta cât o iubesc eu” (I, 353), citim într-un loc. Altundeva: „Groaza
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
furie disperată... O, explozii ale decăderii mele!” (I, 13). De aceea, se recunoaște mai degrabă în Nero, pe care vrea să-l absolve: „Citesc undeva: Nero a fost personificarea cruzimii. Eroare. A fost întruchiparea fricii” (II, 333). Detaliu capital: violența, nihilismul, ura de sine ca reflex al fricii. De ce să-i fi fost frică lui Cioran?! De nopțile albe? De sine însuși? De golul care a substituit ființa? De absența lui Dumnezeu? În fine, printre aceste repere livrești care-l ajută
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tăria morală e mai degrabă neputință. Oricum, de n-ar fi vorba de fiziologie și de trup, unui cinic care se hrănește cu scepticism ar trebui să-i fie străină o astfel de angajare. Or, Cioran își trăiește cu ardență nihilismul social și, în substrat, pe cel ontologic. Și nu numai în imaginație. Viața de zi cu zi a lui Cioran e încărcată cu astfel de momente penibile. Să încercăm un mic inventar, nici pe departe complet. Iată: „Ceartă cu un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și blamat pentru poziția eroică din tinerețe, când Cioran își asumase o misiune (de nu va fi făcut și ea parte dintr-o strategie de construire de sine împotriva propriului sine, deja intuit în precaritatea sa), el este apreciat pentru nihilismul pe care-l transformă în profesie, pentru abandonul devenit cauză și pe care, pentru moment, îl abjură. Cum îi privește cu invidie sau măcar cu melancolie pe toți cei care își hrănesc existența cu o idee, de înțeles dezorientarea și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar fi fost legată de faptă, de implicarea în istorie. De aceea își reproșează abandonul: „Nu ești decât un dezertoră ți-ai trădat propria cauză, te-ai despărțit de tine însuți” (I, 113). Dar ce este acest tu însuți? Abandonul, nihilismul, mortificarea, într-un cuvânt, înțelepciunea, par surogate care îi alterează ființa, dar cu care se identifică într-atât, încât Cioran pare să se regăsească întreg aici. Mai mult, toți cei care se realizează în istorie, admirați adesea, i se par
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
proiectează imaginar sfârșitul lumii, iar sieși își acordă privilegiul de a fi spectatorul în sfârșit satisfăcut și răzbunat. Cioran? Un Laocoon care nu se mulțumește cu darul prezicerii. Abia de-l satisface aburul ipotetic al răzbunării. Oare nu cumva spectacolul nihilismului e consecința acestei nevoi de a se afirma pe sine ca voce apocaliptică? Mai mult: oare nu cumva întreg spectacolul e consecința nevoii imperioase de a se institui în lume? „Stă în firea orgoliosului să-și exerseze nenorocirile” (I, 73
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și reprimă gloria, chiar dacă știe că e deșartă, el duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului. E orgoliul celui care, asemenea ultimului profet, nu mai este un subiect, ci o entitate aflată deasupra umanității. Este ceea ce vede el însuși în destinul lui Buddha. Tânăr fiind, îi iubea, mărturisește, pe marii orgolioși. Printre ei, Nietzsche, Spengler, anarhiștii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
total, n-aș ști cine sunt. Plictisul e întâlnire cu sine Ă prima percepere a nulității sinelui” (idem). Așadar, fugind de lume Ă deși, tainic, în căutarea ei Ă, având, deopotrivă, revelația vidului ca extaz, Cioran caută soluții pentru depășirea nihilismului și a golului, căci ieșirea din individuție și topirea în absolut sunt posibile. Iată-l pe Cioran constatând cu uimire: „Să ai subit, sub efectul unei ciudate dezagregări a memoriei, percepția exactă a haosului originar. Toată materia din mine se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă care nu are nici un sens. Acesta este paradoxul pe care-l trăiesc zilnic” (III, 258). Cu ani buni înainte, o afirmație asemănătoare: „Una peste alta, viața e un lucru extraordinar” (I, 36). Altundeva, el însuși nu-și poate explica nihilismul și apologia pe care o face sinuciderii. Iată: „E straniu că stau să vorbesc atâta despre sinucidere, când de fapt iubesc viața cum o iubește orișicare, ba chiar mai mult ca orișicare” (II, 333). Tot ce face Cioran este să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare Ă ceea ce nu vreau cu nici un chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci” (I, 231). Iată nihilismul pus în slujba unei viziuni constructive. Dar întrebarea rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tinerețea în picioare Ă ceea ce nu vreau cu nici un chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci” (I, 231). Iată nihilismul pus în slujba unei viziuni constructive. Dar întrebarea rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam? Altfel, spus, nu cumva, distrugându-i pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din popoarele cele mai lucide care au existat vreodată. Suntem frivoli, bârfitori, superficiali, dar în același timp amari și, sub aparența de fanfaroni, nihiliști până la disperare” (I, 140-141). Ce portret mai bun al lui Cioran decât acesta? Sub masca fanfaronadei, nihilismul, sub acela al frivolității, luciditatea, sub chipul superficialității, disperarea. Așa încât, toate defectele își au reversul lor, iar nefericirea de a fi român devine șansa accederii la sens. Nu întâmplător, își spune la un moment dat: „Sunt român: trebuie să plătesc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-i condamn pentru asta. Un neam elegiac, sceptic, dezmoștenit” (II, 53). Cioran însuși trăiește cu sentimentul „zădărniciei oricărui gest” (II, 52). În alt loc, își situează identitatea sub semnul fatal al țării sale. Iată: „Am moștenit de la țara mea nihilismul funciar Ă trăsătura ei fundamentală, singura ei originalitate. Zădărnicie, nimicnicieă aceste cuvinte extraordinare... dar nu, nu sunt cuvinte, sunt realitățile sângelui nostru, ale sângelui meu” (III, 35-36). Așadar, tot ce este, Cioran situează sub semnul eredității, al sigiliului pe care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
distanță, chiar cu umor, a devenit un obiect oarecare, străin, simplu teritoriu de explorat. Chit că eu a devenit altul. Eșecul, această rană, acest balsam...tc "E[ecul, aceast\ ran\, acest balsam..." Ce a moștenit Cioran de la strămoșii săi?! Pe lângă nihilism, fatalitatea eșecului. La drept vorbind, totul se însumează în aceste două cuvinte. Într-un loc, invocă vorbele mamei, care, testamentar, i-ar fi spus: „Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna”. Continuă Cioran: „Recunosc aici filozofia neamului nostru. N-am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
strategiile străvechi. Iar oricum capacitatea lor de a simula și de a înșela nu trebuie să fie, niciodată, subestimată chiar dacă, uneori se declară obosiți și dezamăgiți. Indiferența și cinismul sunt adeseori în compoziția lor psihologică și morală frați buni ai nihilismului dintotdeauna; căci, dacă nihilistă este voința de a exista fără norme, principii și reguli sau de a acționa fără interdicții, atunci, pentru că "tot ți-e egal ce se petrece cu ei" nu strică deloc, de pildă, "să experimenteze" cruzimea, sau
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
e egal ce se petrece cu ei" nu strică deloc, de pildă, "să experimenteze" cruzimea, sau, de ce nu, jocul pur cu soarta celorlalți; dacă tot n-are importanță și dacă ei sunt, oricum, lipsiți de orice valoare. În fond, în nihilismul activ, cel dornic să-și arate fețele tăcerii sale criminale, se vede cel mai bine, că uneori ar fi de preferat să te confrunți cu o ură identificabilă decât cu o indiferență cinică totală. Două cunoscute propoziții consemnează brutal acest
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
subordonau unei instanțe colective sau unei ierarhii...". El observă două tendințe contrare: tendința spre individualizare, care "nu ajunge la o înflorire fericită dezvoltîndu-se, ci prezintă perturbări și tulburări", și cea opusă, spre comunitate sau religie, pentru a exorciza tendința spre nihilism." Comunicarea pe care o stimulează "noua cultură" (televizor, automobil...) nu este, pentru el, decît o "comunicare spectactorială": în mașină privim lumea în calitate de spectatori, iar prin cinema și televiziune‚ "toată iubirea care fierbe în noi se revarsă pe imagini, se proiectează
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
s.n. ibid.). Astfel de accente extreme nu apar totuși la Dilthey. Ele sunt proprii mai degrabă "relativizării radicale a semnificației construcțiilor metafizice" întreprinse de către O. Spengler (M. Flonta, Metafizică a cunoașterii..., p. 510), iar apoi pentru a păstra ordinea accentelor nihilismului nietzschean și, în fine, intuiționismului lui Bergson, pe linia cunoașterii, și al lui Croce, pe linia actului de creație, fiindcă, așa cum observa Wellek însuși, Dilthey a pus "aproape totul, chiar și gândirea abstractă", sub semnul vieții în integralitatea ei (op. cit
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]