827 matches
-
transforma în obiecte de dispreț și groazăx. În fapt, pioșii sunt îndemnați să îndure persecuția în tăcere, având încredere în propria lor bunătate, și să aștepte sfârșitul 11. Această accepție a suferinței nu excludea nicidecum plângerea și protestul. Și pentru ca nimicirea dușmanului să nu devină un scop în sine, rabinii au temperat posibilele ei implicații subversive, această perspectivă purtând în ea pericolul de a face prezentul neînsemnat și de a-l îndepărta pe credincios de îndatoririle din lumea aceasta. Credința în
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
în timp ce, sub efectul represiunii, albigenzii au dispărut în cele din urmă, nu la fel s-a întâmplat cu evreii, care sunt protejați în continuare pentru utilitatea lor economică și ca martori ai adevărului lui Hristos. Într-adevăr, Biserica nu urmărea nimicirea lor; dimpotrivă, existența și perenitatea acestor fideli păzitori ai Cărții, în care se găsea cuvântul divin, se transformau în veritabile dovezi ale credinței creștine. Rațiuni politice și religioase pledau astfel în favoarea lor, în ciuda interdicțiilor care-i apăsau. Și nici nu
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
la București la sfârșitul Războiului și în care referirile la lagăre sunt numeroase. Acest poem îndemna într-adevăr la speranță, afirma că poezia este în măsură să reconstruiască umanitatea după dezastru, opunându-se astfel tezelor care susțineau incomunicabilitatea și inefabilitatea nimicirii 25. Toate discursurile despre inefabilitate și imposibilitatea reprezentării după Auschwitz contribuie la mitizarea acestuia. În teologia evreiască tradițională, căile lui Dumnezeu erau de nepătruns. La fel devin și căile Auschwitz-ului. Supraviețuitorii și descendenții lor suferă, dar nu li se permite
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
gestul firesc al unor populații dislocate de instinctul supraviețuirii în fața vicisitudinilor naturii și a vitregiilor istoriei. De pildă, în tragica soartă a armenilor, refugiați pe pământurile noastre, regăsim întotdeauna licărul speranței de a rezista prigoanei imperiilor nemiloase (bizantin și otoman), nimicirii hoardelor năvălitoare (tătare și mongole) și chiar distrugerii cutremurelor înfricoșătoare. Așa cum potopul nu a reușit să scufunde arca lui Noe, niciun cataclism, oricât de devastator, nu a avut tăria de a risipi moștenirea legendarului Haik. Dar modificarea compoziției etnice a
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
și el trebuia să înnebu nească! Dacă este trist să observi crepusculul unui geniu, observa N. Zaharia, este sfîșietor de dureros să vezi cum geniul însuși este conștient despre aceasta și cum împietrit de groază asistă neputincios la propria lui nimicire!"247 Unul dintre amicii săi, E. Ocășianu, ne relatează că numai cu o săptămînă înainte de pră bușire, pe cînd se afla într-o seară în cafeneaua Union, se pomeni cu Eminescu că vine la dînsul și-i spune: "Eu mă
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
prea mult în fața televizorului? De ce suntem neliniștiți de efectele jocurilor video, de influența mărcilor asupra adolescenților și, în general, asupra oamenilor? Pentru că imersiunea totală a sinelui în universul hedonist și mediatic echivalează cu sărăcirea spiritului, cu existența fără interioritate, cu nimicirea subiectului ca ființă a reflecției și a perfectibilității. În ciuda tuturor incitațiilor la fericire, ordinea consumeristă nu este legitimă decât atât timp cât nu obstrucționează autonomia reflexivă a oamenilor, exigența formării și perfecționării subiecților. Nu este adevărat că principiul plăcerii a devenit măsura
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
actul al doilea, Marcius se întoarce la Roma rănit, cuvintele mamei sale, Volumnia, îl descriu ca pe un învingător ce-și răpune necruțător vrăjmașii, un erou întâmpinat cu urale, dar care lasă în urma lui doar lacrimi: În brațu-i musculos stă nimicirea, Și de-l ridică, oameni mor în juru-i2. De-a lungul întregii piese, imaginea unui Coriolan nimicitor, călcând neîndurător în picioare vieți omenești va fi deseori ridicată în slăvi, după cum va fi încontinuu dezvoltată, într-o perfectă simetrie, relația dintre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
un naufragiu, iar izbânda planului său nu poate decât să-l bucure. Supravegherea îi conferă lui Nero un dublu statut: de stăpân atotputernic și de spectator al propriei sale victorii. Drumul spre putere este de acum încolo deschis... cu prețul nimicirii oamenilor! Domnia lui Nero - Racine ne-o spune limpede - va fi totalitară. Narcis știe asta și, în ciuda trădării sale, îl îndeamnă la prudență pe Britannicus, biet arhanghel rătăcit într-o lume plină de capcane: „ș...ț. Dar, prințe, nu e
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de Șarpe, căruia i se dau numele de Michael (Arhontele poporului evreu) și Samael ( În altă parte, Arhontele romanilor) 121. Șarpele născocește Gelozia și Moartea, iar Abel este primul care moare. Pentru că oamenii nu-l venerează, Ialdabaot pune la cale nimicirea lor prin potop, dar Sophia Îi salvează pe Noe și ai săi. Dintre descendenții lui Noe, Ialdabaot Îl alege pe Avraam și Încheie un pact cu el: În schimbul onorurilor rezervate divinității pe care i le va aduce Avraam, Ialdabaot le
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
a Demiurgului (a cărui lume se va sfîrși), după care supușii Tatălui celui bun vor fi ridicați la viața veșnică a Îngerilor din Înaltul cerurilor, pe cînd păcătoșii vor fi lăsați În seama Demiurgului, care Îi va alunga În focul nimicirii. În această conflagrație eschatologică Demiurgul se va autodistruge, căci existența sa nu e de conceput În afara lumii sale. Deasupra acestei neființe se va Întinde lumea fără de sfîrșit a Dumnezeului străin și milostiv. Biserica marcionită nu era defel o comunitate de
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
răsărite din aceeași natură, cu nenumăratele lor vlăstare, iar dincolo de ele Apele nămoloase și pline de mînie, cu locuitorii lor, zbuciumate de vînturi cumplit de furioase, iscate de Arhontele lor și de Părinții lor. Venea apoi ținutul Focului și al nimicirii cu căpeteniile și cu neamurile lui. Se mai afla, În mijlocul acestui ținut, o rasă de Ceață și Fum, cu Arhontele și conducătorul ei cel Înfricoșător, Înconjurat de arhonți fără număr cărora el Însuși le era izvor și Început. Acestea erau
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
de fapt, Împlinirea căutării gnostice a unei teologii civile. Gnosticismul din zilele noastre, imanentizare a eschatonului creștin, se manifestă sub două forme distincte: marxismul, care este forma cea mai explicită și cea mai puțin subtilă, și „occidentalizarea”, formă ce implică nimicirea „adevărului sufletului” și disprețul față de problemele existențiale 36. Teza lui Voegelin a fost luată foarte În serios de Philip J. Lee Într-o lucrare recentă, cel puțin În privința aplicării ei la calvinism 37. Părinții fondatori ai Americii devin aici cutremurător
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” și „dictatura proletariatului” simbolizau esența progresului istoric. Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societății civile, a pluralismului politic și economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieței libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forțată, întemnițare a sute de mii de oameni. În spatele măștii „umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispreț pentru om ca individ. Pe baza examinării literaturii analitice și a
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire și corupție. România a suferit consecințele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forțată, întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietății private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiționale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spațiului social, al vieții intime a cetățenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceaușescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul-stat totalitar. Viața cotidiană
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
utopii și finalitatea ei este autodistrugerea deliberată, ca șansă pentru întemeiere: „Sunt succesiunea stărilor mele, umorilor mele; îmi caut «eul» în zadar, sau mai curând nu-l regăsesc decât atunci când toate aparențele mele se risipesc, când exult la propria-mi nimicire, când se suspendă și se abolește tocmai ceea ce se cheamă «eu». Trebuie să ne distrugem ca să ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în sine însuși este neputința de a fi ceva. „Ceea ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi obiectul ei Ă eu însumi, sau universul” (II, 47). O furie fără margini, dar care nu aduce cu sine nici sinuciderea, nici aruncarea lumii în neant. La un moment dat, Cioran mărturisește că a încetat să mai creadă în nimicire. Se și numește, de aceea, un „demon dezabuzat” (II, 372). Ce ar fi vrut să fie Cioran? Oricum, altceva decât este: „Toată viața am vrut să fiu altceva: spaniol, rus, german, canibal Ă orice în afară de ceea ce sunt. Mereu răzvrătit contra
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
încă din 1931, despre „caracterul tragic al vieții, care, pentru a dăinui, trebuie să se nimicească” (III, 343). Cuvintele acestea ale lui Simmel fac parte din decalogul cioranian. Neputând să practice cinismul lui Talleyrand, lui Cioran nu-i rămâne decât nimicirea celorlalți și nimicirea de sine, cu toate incovenientele care decurg de aici. La Cioran nu se pune problema credinței (a crede sau a nu crede în ceva), ci a neputinței de a alege, de a opta. Diferența de Talleyrand e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
despre „caracterul tragic al vieții, care, pentru a dăinui, trebuie să se nimicească” (III, 343). Cuvintele acestea ale lui Simmel fac parte din decalogul cioranian. Neputând să practice cinismul lui Talleyrand, lui Cioran nu-i rămâne decât nimicirea celorlalți și nimicirea de sine, cu toate incovenientele care decurg de aici. La Cioran nu se pune problema credinței (a crede sau a nu crede în ceva), ci a neputinței de a alege, de a opta. Diferența de Talleyrand e fundamentală: „Nu mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dacă, la limită, ia înfățișarea înțelepciunii. Altfel, ca drog („Scepticismul e drogul meu”, citim într-un loc. „Mă întărește și mă anihilează” Ă II, 341), el este semnul unui „demon dezabuzat” (II, 372), care nu mai crede nici măcar în „viitorul nimicirii”. Să ne amintim de Talleyrand, care „nu credea în nimic și care-a dovedit-o”. Dacă ar fi fost sceptic prin opțiune, Cioran n-ar fi simțit în preajma lui neputință. Într-un loc, după ce mărturisește că „Scepticul din mine îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (idem). Din cauza crizei de identitate, ura de sine și ura față de propriile origini se suprapun. Ca și dorința de nimicire. Iată: „Azi-dimineață, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atâta în tinerețe. Îmi plăcea, evident, că ura femeia. Dar și mai mult mă seducea faptul că, evreu fiind, își detesta «neamul», la fel cum mie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aceea a „familiei spirituale”. „Restul e minciună” (idem), își spune el. Poate tocmai de aceea nu-și poate explica proiectarea obsesivă în trecut, căci, implicit, ea este o revenire la patria de care Cioran tot încearcă să se despartă. Implicând nimicirea țării, nimicirea de sine ar trebui să plaseze trecutul și patria în neantul uitării. Or, tăindu-și toate rădăcinile, Cioran constată că ceva continuă să-l tragă înapoi, spre sine însuși. Întâlnirea cu o femeie din țară îl face să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
familiei spirituale”. „Restul e minciună” (idem), își spune el. Poate tocmai de aceea nu-și poate explica proiectarea obsesivă în trecut, căci, implicit, ea este o revenire la patria de care Cioran tot încearcă să se despartă. Implicând nimicirea țării, nimicirea de sine ar trebui să plaseze trecutul și patria în neantul uitării. Or, tăindu-și toate rădăcinile, Cioran constată că ceva continuă să-l tragă înapoi, spre sine însuși. Întâlnirea cu o femeie din țară îl face să spună: „Sunt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
realul, realul nefiind decât numele de taină al vlăguirii în adâncul descreșterii"7. Înseamnă lipsa de interes pentru orice, cu depresia care amplifica în ochii românilor, deveniți creștini, trăsăturile acelui taedium, ale complezentei fără limite față de acest flagel interior, de nimicirea voinței, față de pierderea oricărei atracții, "culminând în voluptatea unei neplăceri infinite, ura față de viață, care se obstinează împotriva creatorului sau (...)"8. Iată ce mărturisește Cioran în Silogismele amărăciunii: "Mă ocupam, cu tot sârgul, de studii dintre cele mai serioase, când
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
evident absurd să-i imputezi misterului o responsabilitate. Diversitatea elanurilor animante este expresia liberă a misterului aparent care se află în fiecare individ. Diversitatea elanurilor individuale aparține misterului animării. Oricare ar fi gradul de intensitate al elanului ani-mant, etalarea și nimicirea lui sunt indiciul valorii sau a nonvalorii esențiale a individului. Atunci cînd se încheie, această întreagă viață este cea care, conform simbolizării mitologiilor tuturor popoarelor, va fi "judecată" după responsabilitatea ei față de mistere. Potrivit imaginii metafizice a justiției de după moarte
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
gnosticii rup orice legătură cu inconștientul, cu dorințele și constrîngerile mayei, trăind și mu-rind senin, ca niște ființe suverane, pline de lumină și de putere. Ei se consideră nemuritori, copii ai vieții și biruitori ai morții, "stăpînii creațiunii și ai nimicirii" (Valentinus). Vestitorii renașterii gnosticismului în secolul al XX-lea au fost scriitorii germani și cehi, grupați în așa-zisa Școală de la Praga, ce se declarau urmași ai lui Marcion. Dintre cei mai cunoscuți, îi amintim pe Franz Kafka, Paul Adler
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]