1,702 matches
-
literaturii. Ceea ce ne propune Antonio Patraș e un mod mai intim și mai uman al formei de a se înființa în chiar existența scriitorului, o formă subiectivă a vieții în locul unui cod neutru într-un inventar retoric. Sigur că prezența obsedantă a melodramei nu putea fi benefică pentru romanul lovinescian: în fond, era vorba de o formă teatrală în miezul unui univers epic. Fie că privim ceea ce a ieșit un roman teatral -, fie că deplângem ceea ce s-a ratat un roman
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
ed. cit., p. 458): Unele accente dovedesc că prozatorul Lovinescu a fost între timp marcat de anumite experiențe romanești de referință, dintre care O moarte care nu dovedește nimic a nepotului său Anton Holban pare să fi fost cea mai obsedantă". Dar romanul lovinescian datează din 1913 în prima lui variantă (iar variantele ulterioare, ca de obicei când vine vorba de "revizuirile" lovinesciene, nu aduc noutăți semnificative), și la acea dată nepotul de soră al criticului, în vârstă de 11 ani
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
pe sau prin intermediul prepozițiilor cu recțiune de acuzativ: I-am văzut pe amândoi (pe câțiva). / S-au văzut câțiva, amândoi. iar genitivul, prin morfemul a sau prin intermediul prepozițiilor specifice acestui caz: Ideea aceasta a multora dintre ei devine tot mai obsedantă., În fața multora el nu valorează nimic. Când sunt determinate prin intermediul morfemului cel, acesta realizează și opoziția de caz: Meritul celor câțiva este de a fi rămas pe loc. Dintre pronumele colective, numai amândoi și ambii se caracterizează prin flexiune sintetică
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
soarelui era nevoie de șaizeci și cinci de instrumente și optzeci de cântăreți. Piesa cea mai importantă a orchestrei este un instrument făcut dintr-un craniu uman, curățat. Ca un gâtlej artificial al unui monstru supranatural, ce scoate un sunet monoton surd, obsedant iar pe maxilarul inferior este o inscripție ce arată că registrul său acoperă nu numai sunetele celorlalte instrumentre din orchestră dar și vocea umană. Toate acestea atestă complexitatea de neegalat a ritualurilor timpurilor de dinainte de Egipt și India, de dinainte de
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
de plin de mistere! Pe măsură ce se înlătură valurile necunoscutului, imaginația oamenilor devine tot mai săracă... Supranaturalul scade ca un lac secătuit de un canal; știința, pe zi ce trece, restrânge limitele miraculosului... Pământul nostru îmi apare astăzi asemenea unui univers obsedant, desuet și nud. S-au dus credințele care-l făceau să fie poetic" scria Guy de Maupassant într-o nuvelă, amintind de povestirile lui Turgheniev care, acasă la Gustave Flaubert, spunea: "Nu ți-e într-adevăr teamă decât de ceea ce
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
limbaj. Logica imaginativă este o trecere de la mit, această cunoaștere tranzitivă cu implicație colectivă, la concepția modernă, întoarcerii contemplative într-o realitate preexistentă ce realizează puterea de acțiune destinică în poesie. Din interiorul unei lumi ce pare de un real obsedant se desprinde de fiecare dată o lume preexistentă, cu rol magic, aparent asupra poetului, dar pe care de fapt poetul o transmite cititorului: "Vin' la mine voinicele,/ Că eu noaptea ți-oi cânta,/ Ca pe-o floare te-oi căta
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
explică și dă adevărata valoare a acestor fenomene. Multe imagini s-au reflectat în subconștientul uman ajutând la rezolvarea individuală sau colectivă a problemelor vieții. Vechiul și Noul Testament este o sumă impresionantă de astfel de profeții. Există ilustrații care apar obsedant în istorie, imagini ale celor două coloane pe care s-au înscris secretele științelor și artelor liberale de dinainte de potop ca un arc peste timp, ca o arcă a podului curcubeu. O diagramă geometrică, o teoremă a lui Euclid, templul
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
să se creadă persecutat, la discreția demonilor), idei de ales mistic, de mărire, de misiune pentru salvarea lumii, de a fi reîncarnarea lui Iisus etc. (pacientul se consideră neînțeles de ceilalți, pe care îi consideră ca fiind mediocrii) și idei obsedante cu privire la diferite teme precum sfârșitul lumii, comploturi misterioase etc. Asemenea idei pot fi exprimate într-o formă structurată, uneori inducând în eroare anturajul, sau dimpotrivă într-o formă haotică. Totul depinde de forma bolii mintale în care acestea se încadrează
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
înțeles ce inseamnă în fapt viața sa: „Spune-i, grecoaico, cum ar fi fost?” Dar cuvintele, spuse de aceasta în șoaptă, nu le mai poate auzi, Gavrilescu fiind din ce în ce mai departe de ele, închise de acum în cercul lor ireal. Numai obsedantul " Ar fi fost frumos!" este singura frântură de fraza ce se mai aude. Dupa ultima ratare, pentru Gavrilescu totul se întunecă, își pierde orice sens; el se rătăcește în propriile iluzii, pipăind pereții universului lăsat în urmă, revenind în sfera
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
divin din om, o schimonosire a propriei esențe, în dauna unui om mecanizat, robotizat care își anulează libertatea de a fi și de a gândi. Restaurație sau revoluție spirituală? S-a discutat îndelung după decembrie '89 de pericolul restaurației, idee obsedantă a regimului comunist de a abate atenția de la esența problemei unei națiuni ateizate și anchilozate: refacerea spirituală. Revoluția spirituală a omului implică o revoluție întru Hristos, în sensul redescoperirii Revelației în structura interioară, în accepția filocalică a sfintelor nevoințe ale
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
și scrie pe furate, atunci când circumstanțele i-o permit. Poezia se naște în existența lui intermitent, după o logică a accidentului: ocazia marchează improvizația și improprietatea unei vieți care nu era destinată literaturii. Putem vedea însă aici, în această subliniere obsedantă a oportunității, un sens al interogațiilor și căutărilor într-o cultură literară care se face din "nimic". Figura ocaziei ilustrează sentimentul unei realități care, chiar dacă nu permite profesionalizarea activității scriitoricești, e în întregime deschisă spre literatură. E o posibilitate înscrisă
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
costisitoare" relația cu o operă devine o afacere comună a întregii societăți. Prin promisiunea unui statut superior, prin avantajele de poziție pe care le oferă în cadrul raporturilor de concurență înre culturi, cheltuirea irațională de resurse e interesantă, importantă și chiar obsedantă la nivelul comunității. De aceea atenția estetică nu e doar un comportament episodic în existența unui individ, ci și un comportament colectiv, regularizat printr-un aparat ideologic gestionat de comunitate, integrat în practicile culturale ale unui anume timp. Vor exista
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
că în universul de reprezentări al epocii "comoara", "tezaurul", colectabilele în general se asociază automat geniului 14. * * * Nu pot să închei această trecere în revistă a gesturilor și tipologiilor colecționării, fără să evoc și versantul negativ, angoasa care le însoțește obsedant și care se regăsește în toate temele monumentalizării. Reflecția lui Benjamin ne ajută să înțelegem natura profund materialistă a colecționării și în același timp melancoliile piederii pe care ea le implică. Pentru că, văzut prin prisma colecționarului, universul se umple de
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
Deleuze), "semi-periferice" (Franco Moretti), "dominate" (Pascale Casanova) etc. -, ci în raporturile necesare de "vecinătate" cu multe culturi, de mărimi și tradiții variabile. Combativ 34 vrea să spună rival. Universul unei literaturi naționale nu e dominat de o unică figură tutelară, obsedantă, ci e populat cu multiple identități culturale care îi modelează aspirațiile, îi definesc "dorințele" și determină, în cele din urmă, angajamentul ei într-o cursă a realizărilor spirituale. Pentru că literaturile naționale nu pot fi înțelese decât prin solidaritatea paradoxală pe
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
cele două studii monografice despre Nietzsche din 1924 și 1948 clarifică prezența frecventă a filozofului din Röcken în universul său mental. Mărturie a influenței funeste stă mai cu seamă frământata operă din 1918, concepută și scrisă dintr-o suflare sub obsedanta impresie a Marelui Război. Polemizând cu fratele său Heinrich, care se declara umanist și, prin urmare democrat, liberal, progresist, pacifist, Thomas Mann respingea umanismul în termenii unei aristocrații spirituale de ascendență nietzscheană, care exalta valorile înalte ale spiritului și ale
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
fără ca autenticul cadru metafizic al gândirii nietzscheene să fie valorizat în mod direct 161. Aici trebuie să ne întrebăm: cum se face că problema nihilismului, care aici este pe punctul de a se naște, dar care în curând va deveni obsedantă și constrângătoare, este asociată cu două personalități istorice atât de sumbre astfel încât, în ediția din 1971, numele lor vor fi eliminate? Asocierea lui Nietzsche și a nihilismului cu evenimentele epocii este pur și simplu episodică? Instrumentală? Oportunistă? Sau eliminarea din
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
reprezintă un mic și dens carnet: Breviarul haosului (Bréviaire du chaos, 1982). Acestuia i se adaugă dicționarul său personal de pesimism: Abécédaire de Martin-Batôn (1994). Adnotări fulminante, maxime și sentențe de o limpezime stilistică ce le apropie de aforism. Impresionează obsedanta insistență cu care Caraco insistă asupra unor motive clasice ale nihilismului european, ochiul rapace cu care scrutează universul pentru a-l goli de orice sens sau ipoteză explicativă. Pesimismul său metafizic este drastic: ființa, la nivelul mai profund pe care
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
o combinație de idealism naiv și de incapacitate de a se angaja în procesul de elaborare a programelor practice de acțiune și de obținere a unui suport popular. În mod special, acest grup elitist s-a dovedit a fi orientat obsedant spre o critică violentă a „românismului”. Antiromânismul genera un paradox a cărui depășire s-a încercat printr-o soluție fragilă: românii, cu toate defectele lor, reprezintă masa populației; elitele critice au reușit, prin calitatea lor de elite, să se ridice
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
caracteristici au fost operaționalizate în mai multe instrumente de cercetare, dintre care se desprinde ca relevanță Scala dragostei pasionale, elaborată de E. Hatfield și colaboratorii săi (1987). Ea încorporează itemi de tipul: „Uneori nu-mi pot controla gândurile. Ele sunt obsedante cu privire la persoana lui...” și „Aș fi total disperat dacă... m-ar părăsi”. Pentru simțul comun, faptul că oamenii se îndrăgostesc apare ca un lucru firesc - mai puțin acceptabil când e vorba despre persoane în vârstă - și este luat mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
instituționalizat, cu bazar, palate și minarete nu mai surprinde, priveliștile din Țara de Foc se detașează prin ineditul vieții primitive. Toate pânzele sus! se situează deasupra întregii proze românești de aventuri, numărându-se, totodată, printre puțin numeroasele scrieri viabile ale „obsedantului deceniu”. Următoarele romane ale lui T. par a fi scrise, într-o măsură decisivă, fie sub dictatul „comenzii sociale”, fie sub constrângerea tentației de a obține succes de public. Ele nu coboară în subliteratură, dar literaturizează convențional, reduc la manieră
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290289_a_291618]
-
meu. Nimic nu mai vine către mine. Izolarea mă Împietrește, mă Încremenește, dar această Încremenire este o suferință sufletească și mai ales morală, Întrucât Eu nu mai Însemn nimic pentru nimeni și, În final, nici măcar pentru mine. Din nou revine obsedanta Întrebare: „Care este sensul vieții?”. Pentru existențialiști, viața Începe și se Încheie aici, În lume. M. Heidegger afirmă că „omul este ființa destinată morții”. K. Jaspers vede existența Închisă În situații-limită, care revelează natura și sensul persoanei. În viziunea filosofiei
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
individuală, ca cea anterioară constituirii cuplului. Dimpotrivă, se va produce o deplasare a existenței persoanei Într-o direcție marcată de conflictul nevrotic și moral al separării. Existența de după separarea persoanelor prin ieșirea din cuplu va fi marcată, ca o amintire obsedantă, traumatizantă, de memoria cuplului, ca eșec existențial. În acest caz, fiecare persoană care a făcut parte din cuplul respectiv va proiecta cauzele eșecului existențial asupra celeilalte, culpabilizând-o. Ruperea existenței nu se produce numai În cazul dezorganizării cuplului de persoane
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
și căință. Căința este o reactualizare În planul conștiinței a vinovăției comise sau a unui act pe care am fost refuzat să-l facem. Pentru M. Scheler, ea este o „amintire dureroasă”, o remușcare care revine sau persistă În mod obsedant În conștiința individului. Ce este căința? Este ea un act reparator moral propriu-zis sau este numai o intenție psiho-morală a unui individ apăsat de vinovăție? Pentru F. Nietzsche, „căința este o iluzie internă”. M. Scheler o identifică cu remușcarea. De
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
care conștiința morală mi-o aplică mie pentru faptele pe care le-am comis anterior. Remușcarea este regretul permanent care mă macină. Ea reprezintă reproșul pe care cel vinovat și-l face În planul conștiinței sale În mod permanent, revenind obsedant, raportat la vinovăția anterioară. Remușcarea face ca vinovăția trecută să aibă permanent un caracter de actualitate, să fie mereu prezentă În mintea mea. Ea este ochiul conștiinței cenzurate care mă privește, mă acuză și totodată mă condamnă. Eu nu mă
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
al naturii anorganice, al artelor, al religiilor și mitologiilor, în funcție de care poate fi descris universul imaginar al poetului. Până în acel moment, nimeni nu încercase în stilistica românească reunirea tipurilor de demers ale lui Leo Spitzer cu sugestiile psihanalitice ale metaforelor obsedante ale lui Charles Mauron. I. adâncește până la ultimele nuanțe analiza limbajului eminescian, cuvânt cu cuvânt și sintagmă cu sintagmă, întotdeauna însă în raport cu gândirea poetului. SCRIERI: Limbajul poetic eminescian, Iași, 1979; Curs de stilistica limbii române, Iași, 1984; Structura stilistică a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287617_a_288946]