3,706 matches
-
zid, libertatea luneca printre degete, dincoace, precum niște grăunțe de smoală, întunericul se rostogolea în sânge. O stare de biserică părăsită umplea toate ungherele. Să fii prieten cu Dumnezeu, noaptea, într-un spital de nebuni, nimic mai intim. În genunchi păcătoșilor, în genunchi! Paște calul floarea de păpădie până-și umple burta cu rouă, potcoavele îi scapără scântei de lună plină, coama înverzește a iarbă de coasă, primăvara sub șa ca sub o ultimă brazdă de zăpadă... În genunchi, păcătoșilor, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
genunchi păcătoșilor, în genunchi! Paște calul floarea de păpădie până-și umple burta cu rouă, potcoavele îi scapără scântei de lună plină, coama înverzește a iarbă de coasă, primăvara sub șa ca sub o ultimă brazdă de zăpadă... În genunchi, păcătoșilor, în genunchi! Paște calul jeratic din palma lui Greuceanu, Împăratul Roșu se sperie, aruncă pielea de urs și o îmbracă pe cea de tată milostiv. Îndelung răbdătorule, cată din cer și vezi, și cercetează: herghelia aceasta a rupt inima Carului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cu nevoință și ascultare. Orgoliul omului mântuit era cea mai spurcată față a mândriei. Când era vorba de izbăvire condiționată, starețul avea perfectă dreptate: rugăciunea intimă epata o sinceritate bonificată, un fel de troc reciproc avantajos; Dumnezeu stătea la tarabă, păcătosul se cotrobăia de mărunțiș: "Doamne, uite cum respir Dumnezeirea ta, cum suspin numele tău și cu câtă răbdare îmi duc crucea. Fac ce-mi ceri, Doamne, numai îngăduie-mi să primesc mântuire." În mânăstirea Fântânele, orgoliul sporea odată cu amăgirea: Tatăl nostru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
își caută cu ochii închiși vadul; sub epitrahil, Petru, tot mai puțin cu fiecare incertitudine mărturisită, ochii două oceane pline de nerostire. Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu mult milostive, îți mulțumesc că prin mărturisirea mea m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să iau de la tine iertarea păcatelor mele și dă, Doamne, ca toată vremea vieții să o petrec în dragoste față de tine și față de cea care-mi călăuzește pașii. Doamne, nu mă judeca pentru că o iubesc pe ea mai mult decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cu briceagul o bucată de cer: Ochii nu trebuie să vază, gura nu trebuie să vorbească, nasul nu trebuie să miroase, urechi da, mai decupează o ureche și încă una, întoarce felia pe partea cealaltă. Sfredele, părinte, sfredele, să auză păcătosul porunca Domnului, să auză." Noaptea, după miezonoptică, două umbre curgeau pe sub șopronul cu lemne, pe lână fântână, pe lângă coada iazului, până sub gutui. Gherasim și-a aprins o țigară "Kent" super lung, Ilarion a scos șipul de gin ars. S-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
așteaptă. Privește muntele din locuri diferite, mereu altul este. Privește moartea din locuri diferite și vei vedea că pe o față ascunsă înverzesc câmpiile. Privește viața din locuri diferite, moarte lasă riduri în oglindă. Așteaptă, Dumnezeu pune dragostea pe umerii păcătoșilor, precum călărețul aruncă șaua pe dobitoc, niciodată mai mult decât încape pe o cocoașă de sfânt. Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Dumnezeu. Genia, în mănăstire mă simt ca într-un port cu nave eșuate: putrezesc pânzele, se desfac nodurile, pocnesc punțile și nici o lacrimă de catarg frânt. În lume, furtună până și în ceașca de ceai, munți de sare sub ochii păcătoșilor; durerea sapă galerii în icoană. Nici dincolo, nici dincoace, nu mă pricep să exist într-o iubire ce se minte că știe să doară atâta timp cât rana îi este deschisă încă din apa botezului. Alerg. Vreau să vin la tine, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
flacără sfioasă, nădejdea că va fi izbăvită de Isus. Deci, mergând la El, s-a învrednicit de milostivirea Lui și El a tămăduit-o de toată stricăciunea. Câteva rânduri mai departe: „O tradiție spune că Maria Magdalena ar fi o păcătoasă care a uns cu mir picioarele Domnului în casa lui Simon Leprosul și că era una și aceeași persoană cu Maria, sora lui Lazăr”. Această opinio communis este completată deseori cu episodul „femeii adultere” salvate in extremis de Isus, cum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai înalt grad (Luca 7, 36-50): Iar unul dintre farisei L-a rugat (I-a cerut) să mănânce cu el. și intrând în casa fariseului s-a întins pe pat (katekl...qh)8. și, iată, era în cetate o femeie păcătoasă; și aflând că El șade la masă în casa fariseului, aducând un șvasț de alabastru cu mir și stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, cu lacrimi a început să-I ude (bršcein) picioarele și cu părul capului ei Le-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mir. Văzând fariseul, cel care-L chemase, a grăit în sinea lui zicând: Dacă Acesta ar fi profet, ar ști cine și ce hram poartă (exact: ce fel este) femeia care se atinge/prinde (haptetai) de El: că este o păcătoasă. Urmează răspunsul Domnului, sub forma unei scurte parabole. Un cămătar avea doi datornici, unul cu cinci sute de dinari, altul cu doar cincizeci, care nu-i puteau plăti înapoi. El le iartă amândurora datoriile. Cine-l va iubi mai mult
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
În final, Isus îi iartă femeii păcatele, spunându-i că propria ei credință a izbăvit-o. Să reluăm povestea din punctul de vedere al studiului nostru. Luca moralizează tâlcul scenei, introducând un personaj despre care se știe că este o „păcătoasă”. Această păcătoasă, nenumită, ca și în cazul lui Marcu și Matei, intră în casa fariseului Simon cu un vas de alabastru în mână. Ea se așază timidă, cu vădită jenă și sinceră umilință, „la picioarele” Domnului, „în spate” și începe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Isus îi iartă femeii păcatele, spunându-i că propria ei credință a izbăvit-o. Să reluăm povestea din punctul de vedere al studiului nostru. Luca moralizează tâlcul scenei, introducând un personaj despre care se știe că este o „păcătoasă”. Această păcătoasă, nenumită, ca și în cazul lui Marcu și Matei, intră în casa fariseului Simon cu un vas de alabastru în mână. Ea se așază timidă, cu vădită jenă și sinceră umilință, „la picioarele” Domnului, „în spate” și începe să-I
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sus: Noli me tangere. și acest element, aparent nesemnificativ, dar cât se poate de real, apropie cele două personaje din Luca și din Ioan. La Ioan, Isus interzice „atingerea” afectuoasă din partea Mariei Magdalena, în vreme ce aici fariseul condamnă atingerea vicioasă a „păcătoasei”. Spre deosebire de Marcu și Matei, unde gestul femeii are un sens premonitoriu, echivalând cu o îmbălsămare avant la lettre, Luca își construiește scena cu o semnificație evident penitențială. Femeia intră în casa fariseului ca să-și plângă păcatele, ca să și le spele
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
-o de data aceasta în casa lui Lazăr din Betania. Maria din Betania, sora Martei și a lui Lazăr, este cea care toarnă parfum peste picioarele lui Isus, ca în Luca, și apoi I Le șterge cu părul, precum femeia păcătoasă din Luca. Iuda se revoltă, dar Isus îi răspunde că femeia a făcut asta gândindu-se la apropiata Sa înmormântare. Tot Ioan, în 11,2, introducând episodul învierii lui Lazăr, vorbește despre Maria ca despre „cea care L-a uns
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
răspundem, pozitiv sau negativ, la întrebarea: evangheliile permit construirea sau măcar intuirea portretului devenit tradițional al Mariei Magdalena? Prima constatare: datele respective nu îngăduie suprapunerea celor trei personaje: Maria din Magdala, Maria din Betania, sora Martei și a lui Lazăr, păcătoasa pocăită. Scena care le apropie pe acestea până la identificare este așa-numita unctio Bethaniae. Matei și Marcu descriu o femeie oarecare (n-o caracterizează în nici un fel), care intră în casa lui Simon și-I varsă lui Isus parfum peste
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
acestea până la identificare este așa-numita unctio Bethaniae. Matei și Marcu descriu o femeie oarecare (n-o caracterizează în nici un fel), care intră în casa lui Simon și-I varsă lui Isus parfum peste păr. Luca vorbește clar despre o „păcătoasă”, cunoscută ca atare de lumea din oraș, care intră în casa unui fariseu pe nume Simon și-I toarnă lui Isus parfum peste picioare, după ce I Le spală cu lacrimi și I Le șterge cu părul despletit. Tot Luca, în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
spală cu lacrimi și I Le șterge cu părul despletit. Tot Luca, în capitolul imediat următor, amintind numele Mariei Magdalena, spune despre ea că a fost posedată de șapte demoni. Conexiunea este sugerată, chiar dacă nu se afirmă identitatea explicită, între păcătoasa din capitolul 7 și Maria Magdalena din capitolul 8. Ioan, la rândul său, fixează scena ungerii chiar în casa lui Lazăr din Betania, iar femeia care săvârșește ritualul este Maria, sora celui înviat din morți. Spre deosebire de Marcu și Matei, urmând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Ioan o înfățișează pe Maria ungând cu nard picioarele Domnului. Spre deosebire de Marcu și Matei, la Ioan I Se ung picioarele, nu capul; spre deosebire de Luca, lipsesc lacrimile de căință. Prin urmare, Luca sugerează o posibilă, chiar dacă nu explicită coincidență între femeia păcătoasă, care se pocăiește spălând picioarele lui Isus, și Maria Magdalena, în vreme ce Ioan o identifică pe femeie cu Maria din Betania. Amalgamarea celor trei personaje, propusă de câțiva Părinți și preluată apoi de tradiție până aproape de zilele noastre, nu este justificată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fost rostită la San Giovanni in Laterano în Joia Mare a anului 591 și are ca temă principală Noli me tangere. A doua omilie, rostită la San Clemente în septembrie, același an, se oprește asupra episodului „ungerii” din Luca (femeia „păcătoasă”). Grigore amalgamează cele trei personaje, declarând: Hanc uero Lucas peccatricem mulierem, Iohannes Mariam nominat, illam esse Mariam credimus de qua Marcus septem daemonia eiecta fuisse testatur. Et quid septem daemonia, nisi uniuersa uitia designantur? („Aceasta, pe care Luca o numește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cele trei personaje, declarând: Hanc uero Lucas peccatricem mulierem, Iohannes Mariam nominat, illam esse Mariam credimus de qua Marcus septem daemonia eiecta fuisse testatur. Et quid septem daemonia, nisi uniuersa uitia designantur? („Aceasta, pe care Luca o numește o femeie păcătoasă, iar Ioan, Maria, noi credem că este acea Marie despre care Marcu mărturisește că i-au fost scoși afară șapte demoni. și ce înseamnă șapte demoni, dacă nu toate viciile la un loc?”) Pe de o parte, Grigore suprapune personajele
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
evanghelizare. Grigore alege un crainic (héraut) pentru această întreprindere: Maria Magdalena. Ea va avea chipul Bisericii pe care-l visează Grigore: o Biserică pașnică întreținând o relație de iubire cu Cristos, după chipul Mariei Magdalena. Cine, mai bine decât fosta păcătoasă, poate simboliza iertarea și împăcarea, după vremurile tulburi în care fiecare și-a trecut vecinul prin tăișul sabiei?16 Dincolo de explicația social-politică, ingenioasă, dar care nu poate epuiza sensul acestui coup de force al marelui papă, merită să ne întrebăm
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
acest sens. Dacă nu s-ar pretinde manual de istorie, Da Vinci Code ar putea fi un pretext stimulativ pentru teologi și nu numai. Am pus între paranteze cu bună știință evoluția figurii Magdalenei prin pictură în imaginarul occidental: de la „păcătoasa pocăită” la sex symbol-ul modern și suprarealist. Erotizarea personajului se datorează în primul rând evoluției subiectului în pictură, desacralizării treptate a artei și autonomizării unor motive biblice. Interesantă mi se pare asumarea personajului de către literatură și metamorfozele sale. Mă voi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
neascultător sau necredincios dându-l în mâinile dușmanului. În Jd. 6,1: „Fiii lui Israel au făcut ce este rău înaintea Domnului și Domnul i-a dat în mâna lui Madiam vreme de șapte ani”. Noul Testament moștenește acest topos teologic: păcătosul e predat dușmanului nu pentru a fi distrus, ci pentru a se îndrepta. Paradidonai definește actul prin care Dumnezeu îi pedepsește pe cei care L-au înșelat: 2Pt. 2,4: „El nu i-a cruțat pe îngerii păcătoși, ci i-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
topos teologic: păcătosul e predat dușmanului nu pentru a fi distrus, ci pentru a se îndrepta. Paradidonai definește actul prin care Dumnezeu îi pedepsește pe cei care L-au înșelat: 2Pt. 2,4: „El nu i-a cruțat pe îngerii păcătoși, ci i-a trimis/predat (paredoken) în legăturile întunericului, păstrându-i pentru judecată”. De obicei, Dumnezeu îi „livrează” pe cei păcătoși Satanei, acesta jucând rolul executorului pedepsei. 4. Ca inovație neotestamentară, termenul apare în episodul Patimilor. E sensul care ne
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Dumnezeu îi pedepsește pe cei care L-au înșelat: 2Pt. 2,4: „El nu i-a cruțat pe îngerii păcătoși, ci i-a trimis/predat (paredoken) în legăturile întunericului, păstrându-i pentru judecată”. De obicei, Dumnezeu îi „livrează” pe cei păcătoși Satanei, acesta jucând rolul executorului pedepsei. 4. Ca inovație neotestamentară, termenul apare în episodul Patimilor. E sensul care ne interesează în primul rând. Isus folosește verbul la pasiv, în legătură cu El Însuși: „Fiul omului trebuie să fie predat/dat în mâinile
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]