845 matches
-
pentru iertarea ucigașilor săi (Luca 23, 24) e posibil să se fi realizat, iar iudeii, în același timp, să fi fost pedepsiți prin distrugerea Ierusalimului și împrăștierea poporului lor. Bibliografie. Toate textele sunt editate, cu introducere, de F. Diekamp, Analecta Patristica. Texte und Abhandlungen zur griechischen Patristik, Pont. Institutum Orient. Studiorum, Roma 1938, pp. 109-153. Totodată: S. Gero, Hypatius of Ephesus on the Cult of Images, în Christianity, Judaism and Other Greco-Roman Cults. Studies for Morton Smith at Sixty, ed. J.
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
după controversa nestoriană. Bibliografie. Repertoar de texte în CPG II, n. 3885-3900. J. Lebon, Le moine saint Marcien. Étude critique des sources; édition de ses écrits, Spicilegium sacrum Lovaniense, Leuven, 1968; J. Kirchmeyer, Le moine Marcien (de Bethléhem?), în Studia Patristica V (TU 80), Akademie-Verlag, Berlin 1962, pp. 341-359; A. van Roey, Remarques sur le moine Marcian, în Studia Patristica XII (TU 115), Akademie-Verlag, Berlin 1975, pp. 160-177. d) Marcu Monahul Sub acest nume (care apare în aproape toate manuscrisele vechi
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
critique des sources; édition de ses écrits, Spicilegium sacrum Lovaniense, Leuven, 1968; J. Kirchmeyer, Le moine Marcien (de Bethléhem?), în Studia Patristica V (TU 80), Akademie-Verlag, Berlin 1962, pp. 341-359; A. van Roey, Remarques sur le moine Marcian, în Studia Patristica XII (TU 115), Akademie-Verlag, Berlin 1975, pp. 160-177. d) Marcu Monahul Sub acest nume (care apare în aproape toate manuscrisele vechi; în Occident s-a impus mai degrabă apelativul Marcu Sihastrul) s-au păstrat mai multe tratate duhovnicești și teologice
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Pseudo Dionigi (Pubblicazioni dell’Istituto di filosofia dell’Univ. di Genova), Marzorati, Milano 1963; E. von Ivanka, Plato Christianus. Übernahme und Umgestaltung des Platonimus durch die Väter, Johannes-Verlag, Einsiedeln 1964 (trad. ital.: Platonismo cristiano. Recezione e trasformazione del platonismo nella patristica [Platonismo e filosofia patristica. Studi e testi 1], Vita e Pensiero, Milano 1992). Capitolul XIX POEZIA LITURGICĂ GREACĂ 1. Poezie clasică și poezie liturgică Pe lângă formele poeziei creștine care se caracterizează prin reluarea ritmurilor clasice, adică fie a hexametrului dactilic
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Istituto di filosofia dell’Univ. di Genova), Marzorati, Milano 1963; E. von Ivanka, Plato Christianus. Übernahme und Umgestaltung des Platonimus durch die Väter, Johannes-Verlag, Einsiedeln 1964 (trad. ital.: Platonismo cristiano. Recezione e trasformazione del platonismo nella patristica [Platonismo e filosofia patristica. Studi e testi 1], Vita e Pensiero, Milano 1992). Capitolul XIX POEZIA LITURGICĂ GREACĂ 1. Poezie clasică și poezie liturgică Pe lângă formele poeziei creștine care se caracterizează prin reluarea ritmurilor clasice, adică fie a hexametrului dactilic, ca în poezia lui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
dialog viu cu filozofia contemporană. Traiectoria operei sale nu încearcă decât să răspundă aceleiași întrebări capitale: „Cine ziceți voi că sunt?”1. Cu siguranță, dacă există un raport simetric între proiectul teologic al Părintelui Stăniloae și cel sintetizat în epoca patristică, acesta nu poate fi identificat la nivelul limbajului. Cea mai dificilă excepție pe care limbajul teologiei lui Stăniloae o face de la norma conceptuală și de la viziunea metodologică a Părinților intră sub rubrica de „personalism”. Fără a încerca aici o analiză
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
eseu” sunt limpezi: modernitatea a însemnat pentru teologie mai ales o îndelungată „captivitate babilonică”, exercitată asupra învățătorilor și cărturarilor creștini prin opera de seducție a metodei istorico-critice. Așezată sub imperativul „obiectivității”, teologia academică și-a pierdut subit contactul cu viziunea patristică despre cunoașterea scripturistică. Un neconstestat consensus Patrum ne spunea că teologia în sens propriu se practică în prelungirea liturghiei Bisericii și se reflectă prin unitatea dintre dogme și sacramente, acțiune și contemplație. Deghizată în spatele unei „metodologii ariene” (pentru a prelua
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
1. Semiotica Scripturii, mai ales, trebuie disciplinată prin supunerea interpretării la canoanele tradiționale ale comunității căreia Scriptura i-a aparținut mai întâi: Biserica. Hermeneutica Bibliei nu este nici o operă de „demitologizare”, nici o reproducere în ediție anastatică a textului originar. Tradiția patristică i-a recunoscut atât pe autorii scrierilor sacre, cât și pe interpreții acestora ca pe niște făpturi finite, inspirate de Dumnezeu, dar, în aceeași măsură, marcate de istorie. Această condiționare, datorată unei temporalități secvențiale, nu șterge pecetea eonică a revelației
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mistic al Bisericii, creștinismul diferă de toată înțelepciunea dialectică a grecilor antici. Fenomenologia teologică a lui Michel Henry ne arată deci în ce măsură raportul între creștinism și epoca clasică a fost unul de discontinuitate: distanțarea ascetică față de fenomenul sexualității are, în patristică și filozofia greacă, motivații și intensități diferite. Aceste viziuni ontologice contrastante sunt subîntinse de două concepții distincte asupra „sinelui” și „corporalității”. Ultima lucrare a lui Michel Henry poate fi văzută ca o încercare de a reabilita percepția patristică (atât dogmatic-teologică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
are, în patristică și filozofia greacă, motivații și intensități diferite. Aceste viziuni ontologice contrastante sunt subîntinse de două concepții distincte asupra „sinelui” și „corporalității”. Ultima lucrare a lui Michel Henry poate fi văzută ca o încercare de a reabilita percepția patristică (atât dogmatic-teologică, cât și practic-spirituală) asupra corporalității. Comentariile sale sunt un serios avertisment dat oricărei analize superficiale, de tip sociologic, a pasajului istoric dintre epoca clasică greacă și era creștină. Vtc "V" „Născut, iar nu făcut”. Patosul Vieții la Michel
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
numai participând activ - prin eliberarea de iluzoriul mundan - la misterul „interiorității reciproce” a Vieții, adică la însăși nașterea Fiului de către Tatăl. În acest punct, Henry atinge un punct specific al teologiei mistice a lui Meister Eckhart - care urmează aici tradiția patristică 1 - ce vede nașterea adevăratului Sine al persoanei doar prin pătimirea lucrărilor dumnezeiești. Eliberarea de prizonieratul exteriorității alienante a lumii nu s-ar putea împlini fără integrarea omului în sânul unei mișcări mai vaste de flux și reflux, asemănătoare efluviilor
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în Eu sunt Adevărul. Împărțită în trei mari capitole și, respectiv, în patruzeci și opt de paragrafe, ultimul volum al lui Michel Henry acordă dialogului cu istoria filozofiei cea mai mare pondere, în timp ce analiza monumentelor de gândire creștină (biblică și patristică) ocupă un eficace rol secund: după „răsturnarea fenomenologiei” operată în prima parte (I ¬1-¬15), alăturată unei cuprinzătoare „fenomenologii a trupului” (II ¬16-¬32), apare finalmente și „fenomenologia Întrupării: mântuirea în sens creștin” (III ¬33-¬48), întregită de o concluzie
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
e.g. industria pornografică a Internetului). Convingerea lui J. Milbank este că acestei epidemii nocive nu i se poate răspunde numai printr-o reformulare a unei „metafizici a bunătății și frumuseții obiective”3, de care teologia creștină - cel puțin în formula patristică - poate da seama. Dar triumful narativ și poetic al cunoașterii teologice nu poate rămâne indiferent la provocările lui Nietzsche și a epigonilor săi. Obiceiul „demascărilor” istoriografice derivă în mod clar din filozofia perspectivistă nietzscheană. „Ontologia violenței” legitimată prin recursul la
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se autodenumește un gânditor de inspirație „creștin-augustiniană”, convingerea lui Milbank este că principalele argumente precum și metodologia abordării sale rămân problematice din punct de vedere teologic. Aceasta transpare mai ales în abordarea fundaționalistă a lui MacIntyre, care nu rimează cu tradiția patristică. Teologii Bisericii apostolice n-au apelat la dialectică pentru a fonda adevărul credinței creștine (sau, altfel spus, credința lor în adevăr). Părinții au admis că orice știință își vizează obiectul „după general”, tinzând astfel să elaboreze un „metadiscurs”. Orice știință
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ipostaze ale unei ontologii regionale care oferă o cunoaștere limitată despre mecanismele de funcționare ale unei societății umane circumscrise în timp și spațiu. Aflată în relație cu științele sociale, teologia nu concurează în aceeași competiție. Înțeleasă în buna sa definiție patristică, teologia nu predă în primul rând o doctrină, ci un etos sau, altfel spus, o esențială „stare de spirit”. În aceasta trăiesc laolaltă grija și compasiunea, pacea lăuntrică și reconcilierea. A descoperi pacea lui Dumnezeu nu înseamnă, nici pentru cel
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Sfântul Atanasie cel Mare vede înălțarea Fiului pe Cruce ca pe-o restaurare ecologică fără precedent în toată economia divină: „Domnul a venit ca să surpe pe diavolul și să curățească văzduhul”1. Ar fi pripit să vedem în această exegeză patristică un simplu ecou al mitologiei elenistice târzii, împărtășită de autori ca Plutarh sau Filon Alexandrinul 2. Referința la „demonii aerului” nu este metaforică, ci metafizică. Epurării efectuate pe Cruce îi corespunde, într-un orizont perfect palpabil, o performanță lingvistică fără
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a condamnat botezul forțat al evreilor în Africa, în sec. al VII-lea) sau Ambrozie de Milan (care în anul 390 d.Hr. a condamnat masacrul de la Tesalonic condus de împăratul Teodosie I) au mult mai multe de spus. Literatura patristică, interpretând spiritual Scripturile, oferă o pledoarie energică în favoarea unei „teopoetici a păcii”, în contrast cu melodrama modernilor târzii, care nu vor putea niciodată interioriza porunca „iubirii de vrăjmași”1. Creștinismul tradițional ne reamintește că sacrificiul necesar pentru salvarea unui om, recunoscut ca
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
démocratie, suivi de Les droits de l’homme, comentarii de R. Mougel, prefață de M. Fourcade, Desclée de Brouwer, Paris, 2005. Marrou, Henri-Irenée, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, trad. rom. de D. Stoianovici, Editura Humanitas, București, 1998. Marrou, Henri-Irenée, Patristică și umanism, trad. Cristina și Costin Popescu, Editura Meridiane, București, 1996. Marrou, Henri-Irenée, Teologia istoriei, trad. rom. de Nina și Ovidiu Gimigean, Editura Institutului European, Iași, 1995. Matsoukas, Nikos, Introducere în gnoseologia teologică, Editura Bizantină, București, 1997. Maxim Mărturisitorul, Cuvântul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
meditazione teologica sul senso della storia, non scorge contrapposizione tra impostazione teologica ed esperienza della libertà in ogni persona. Mi sembra immediato ravvisare in queste riflessioni l’eredità spirituale e intellettuale dell’umanesimo cristiano alle sue radici, nella migliore tradizione patristica.” Ilaria Ramelli, Archaeus tc "" Cuprinstc " Cuprins" Cuvânt înainte (Mihai Șora) 5 I. Cvadratura cercului teologico-politic: un argument 9 Instituții și modernitate 9 Eșecul teologico-politic 13 Teologia fără epistemă 16 Așchii, rumeguș și limbă de lemn 20 Gramatica Ortodoxiei: aproximări distante
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
greci ai Bisericii, Sfântul Ioan este cel mai cunoscut și cel mai popular, și dintre toți Părinții bisericești greci sau latini, cel mai elocvent. Numit și Pavel al secolului IV, este recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din perioada patristică. El ne-a lăsat și cel mai mare număr de omilii, căci a comentat aproape toate cărțile Sfintei Scripturi, la care se adaugă un mare număr de predici ocazionale, morale, panegirice, dogmatice, apologetico-polemice. În ce privește opera Sfântului Ioan Hrisostom, putem spune
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
la luptele de arenă. Reuși astfel să obțină aprobarea entuziastă a credincioșilor, dar și pe cea unei părți din cler și a unor monahi, însă, cu timpul, și-a atras și mulți dușmani puternici<footnote Hubertus R. Drobner, Patrologia..., Istituto Patristico Augustinianum, Roma, 2003, p. 440. footnote>. O parte din audiența sa este atrasă, de fapt, nu atât de rafinamentul doctrinelor și ale moralei, cât de însuflețirea retoricii. Îi încântă pe ascultătorii săi prin subtilitățile sale, prin gesturi și intonație, prin
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
variante: Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII. Izvoare, traduceri, circulație (1983) și Primele scrieri patristice în literatura noastră (sec. IV-XVI) (1984), alături de studiile particulare izvorâte din substanța ei, examinează sistematic, aproape epuizând informația, prezența textelor din epoca patristică - inclusiv a celor elaborate în Scythia Minor -, care au avut o funcție covârșitoare în zidirile spirituale românești. V. crede în existența scriitorilor străromâni, socotind că „începuturile culturii noastre scrise trebuie împinse până în secolul IV”. În introducerea la masiva antologie Proloage
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290645_a_291974]
-
greci ai Bisericii, Sfântul Ioan este cel mai cunoscut și cel mai popular, și dintre toți Părinții bisericești greci sau latini, cel mai elocvent. Numit și Pavel al secolului IV, este recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din perioada patristică. El ne-a lăsat și cel mai mare număr de omilii, căci a comentat aproape toate cărțile Sfintei Scripturi, la care se adaugă un mare număr de predici ocazionale, morale, panegirice, dogmatice, apologetico-polemice. În ce privește opera Sfântului Ioan Hrisostom, putem spune
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
la luptele de arenă. Reuși astfel să obțină aprobarea entuziastă a credincioșilor, dar și pe cea unei părți din cler și a unor monahi, însă, cu timpul, și-a atras și mulți dușmani puternici<footnote Hubertus R. Drobner, Patrologia..., Istituto Patristico Augustinianum, Roma, 2003, p. 440. footnote>. O parte din audiența sa este atrasă, de fapt, nu atât de rafinamentul doctrinelor și ale moralei, cât de însuflețirea retoricii. Îi încântă pe ascultătorii săi prin subtilitățile sale, prin gesturi și intonație, prin
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
și periculos de erezii, care îi inducea omului iluzia fatală că rațiunea îi oferă posibilitatea de a descoperi adevărul pe cont propriu. Această ruptură între filosofia înșelătoare, păgână și cea reală, creștină se va consolida prin intermediul unor nume mari ale patristicii orientale, precum Sf. Iustin Martirul și Filosoful (care vorbește despre o "filosofie dumnezeiască" și pentru care, rezumă Vasile Adrian Carabă, "filosofia este cunoașterea lumii create de Dumnezeu și căutarea Lui, iar răsplata pentru această filosofie este fericirea veșnică"), Clement Alexandrinul
Inorogul la porţile Orientului - Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ by Bogdan Creţu [Corola-publishinghouse/Science/897_a_2405]