KorAP: Find »[drukola/base=poșetă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...18 19 20 ...81 >

2,024 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265

m-am Îndreptat spre dormitor. Am aprins lumina și deodată acolo era Hunter, stând pe pat, zâmbind Întruna și ținând În mână un buchețel de camelii albe. —Bună, iubito, spuse el, foarte calm. —Heiiiiiii! am țipat eu. Mi-am lăsat poșeta să cadă și m-am repezit spre el. După cum vă puteți imagina, m-am topit complet. Am făcut o tonă de sex foarte, foarte indecent, urmat de o giugiuleală care reprezenta cantitatea de alintări pentru cel puțin o lună, căci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
curată și de argint cum era. Băgă de seamă că o observasem. —Lui Pheobe Îi place să fiu rea. Sunt singura ei supapă de descărcare. Ea este atât de ... manierată. N-o Înțeleg, conchise ea, părând confuză. Tinsley Își deschise poșeta și scotoci după un rimel și o oglinjoară. Dacă pui din belșug, ca pe o tencuială, arată très1 Kimora, continuă ea, Începând să-și aplice machiajul pe ochi. N-o să crezi ce mi s-a Întâmplat noaptea trecută, spuse Lauren

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
Luccio. Unde pleacă? Am Înțepenit pe loc, În mijlocul holului. Hunter plecase? Îl făcusem să plece, din cauza acuzațiilor mele? Dacă așa era, nici nu prea puteam să-l condamn. —Vă simțiți bine? Întrebă Luccio. Da... nu... eu doar... Am scotocit În poșetă după telefon. Când, În cele din urmă, am dat de el l-am sunat pe Hunter pe mobil. Apelul a ajuns direct În mesageria vocală. I-am lăsat un mesaj frenetic În care-i spuneam cât de mult Îl iubesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

săpături ca să aflu cum i-a murit soțul. La un an după Patrick, a fost găsit zăcând în pat, fără nici un semn, fără nici un bilet, fără nici o cauză. Și Helen Boyle zice: — Cum l-au găsit pe șeful dumneavoastră? Din poșeta cu alb și galben scoate un cleștișor lucios, argintiu, și o șurubelniță, atât de curate și de ascuțite, că ar putea fi folosite pe masa de operație. Deschide ușa unui șifonier imens, sculptat și lustruit, și zice: — Țineți-o nemișcată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
meșterește un moment pe interiorul ei, iar broasca și mânerul ușii se desprind și-mi cad la picioare. În câteva clipe a luat mânerele și ornamentele de alamă aurită, tot ce e metalic, în afară de balamale, și le-a pus în poșetă. Așa, despuiat, șifonierul arată schilod, orb, castrat, mutilat. De ce face asta? o întreb. — Fiindcă îmi place piesa asta, zice. Dar nu vreau să mă număr și eu printre victimele ei. Închide ușile și-și pune sculele la loc în poșetă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
poșetă. Așa, despuiat, șifonierul arată schilod, orb, castrat, mutilat. De ce face asta? o întreb. — Fiindcă îmi place piesa asta, zice. Dar nu vreau să mă număr și eu printre victimele ei. Închide ușile și-și pune sculele la loc în poșetă. — O să mă întorc să-l iau după ce-o să lase din preț până o să ajungă să coste ca atunci când era nou, zice. Îmi place foarte mult, dar o să-l cumpăr așa cum îmi convine mie. Mai facem câțiva pași, iar coridorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Își ia sendvișul și îndepărtează din nou folia. — A, zice, și să aduceți și ceva cald de mâncare, ce vă place dumneavoastră, dar fără carne. Și stația de poliție zice: „Recepție?“. Capitolul 15 Helen Hoover Boyle își scoate telefonul din poșeta albă cu verde care-i atârnă de umărul ascuțit. Scoate o carte de vizită și-și plimbă ochii de la carte la telefon, formând un număr; butonașele verzi se aprind în penumbră. Verde aprins pe fondul roz al unghiei ei. Cartea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
investighează. Pentru că, în cel mai bun caz, asta înseamnă că sunt un voyeur. Un vultur hoitar, în cel mai rău caz. Se oprește în fața unei garderobe imense cu uși de oglinzi; îmi văd reflexia exact deasupra umărului ei. Își deschide poșeta și scoate un mic tub auriu. — Exact asta am vrut să spun, zice. Eticheta zice că e o piesă franțuzească în stil egiptean, cu panouri de mucava ornate cu frunze de palmier și festonate cu curelușe policrome. În timp ce se uită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
deschide încet; rămân lipite până în ultimul moment. Doamne ferește să sufere cineva vreodată mai mult decât suferă Helen Hoover Boyle. Și zic: Poate că și eu am pierdut totul, ca și ea. Și răsucește rujul la loc. Își pune rujul în poșetă și se întoarce cu fața la mine. Stând dreaptă, strălucitoare și calmă, zice: — Ipotetic vorbind? Și-mi lățesc fața într-un zâmbet și zic: Desigur. Sprijinindu-se cu palma de șifonier, scrijelește o săgeată cu vârful spre dreapta și pornește, încet, trecându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
la o altă specie? Atunci când o specie nu reușește să-și controleze efectivele, problema se rezolvă altfel - boală, foamete, război... Cu vocea înăbușită de pernă, Mona zice: — Nu le mai spune. N-au cum să-nțeleagă. Și Helen își deschide poșeta de pe scaunul de alături. O deschide cu o mână și scoate un cilindru lucios. Cu aerul condiționat la maximum, pulverizează spray de gură pe o batistă și și-o duce la nas. Pulverizează spray de gură în aeratoarele de pe bord

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să pot vorbi cu animalele. A, și sa fac și telekinezie, adică atunci când muți lucrurile cu puterea minții... Helen pornește mașina și zice cu voce tare, privind în oglindă: — Ce-aș coase gura peștelui! Își bagă telefonul și stiloul în poșetă. Acolo unde încă mai are pietricica cenușie de la petrecerea vrăjitorească a Monei, piatra pe care i-a dat-o conclavul. Când Stridie era în pielea goală. Cu stalactita lui de piele creață și rozalie străpunsă de cercelușul de argint. Mona

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
încruntă și zice: — De unde știi tu cum mă cheamă? Mijește ochii la mine și zice: V-a trimis Bonnie să stați de vorbă cu mine? Și Helen se apleacă într-o parte, uitându-se în spatele lui, spre sufragerie. Își deschide poșeta, scoate o pereche de mănuși albe și începe să și le tragă pe degete. Încheie năsturașul de pe manșeta fiecărei mănuși și zice: — Putem să intrăm? Nu ne gândiserăm că o să meargă așa de greu. Planul B, dacă găsim acasă un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Danton. Iată cât de mult m-am îndepărtat de restul omenirii. Distrugere constructivă. Stridie își scutură bricheta de plastic, lovind-o de palmă. Apoi i-o dă lui Helen și se uită la ea cum scoate o pagină împăturită din poșetă. Dă foc paginii 27 și o ține deasupra rigolei. În timp ce Mona citește din broșură, Helen apropie pagina aprinsă de marginea ei. Pozele cu familii zâmbitoare și fericite izbucnesc în flăcări, iar Mona se scutură și le aruncă pe jos. Cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un impact brusc, punctual le poate face praf. Jos, pe platformă, Mona vine alergând prin rumeguș până sub noi, fluturând din mâini. Sare în sus și țipă: — Uhuuuuu! Haide, Helen! Roata se smucește, pornind din nou. Scaunul se înclină, iar poșeta lui Helen alunecă, dar o prinde. Piatra cenușie e tot acolo. Darul de la Stridie. Îi alunecă în schimb agenda, care se deschide în aer și se rostogolește prin aer până jos, în rumeguș; Mona aleargă și o ridică. Mona lovește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
fost tatuajul cuiva. Gâlma asta, zice, atingând un punct de pe cotorul cărții, e un sfârc. Mona închide cartea, i-o întinde lui Helen și zice: Pune mâna, zice. Uită-te și tu cât este de veche. Și Helen își deschide poșeta și-și scoate perechea de mănuși albe cu nasture la manșetă. — Lasă, ține-o tu, zice. Privind cartea deschisă, Mona o răsfoiește încoace și-ncolo. Dac-aș ști ce s-a folosit pe post de cerneală, zice, aș ști cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
o flutură spre Helen: Asta e o carte foarte veche. Este scrisă într-o variantă arhaică de greacă și latină, plus niște tipuri uitate de rune. O sa am nevoie de ceva timp, zice. — Uite-aici, zice Helen, și-și deschide poșeta. Scoate de-acolo o hârtie împăturită și i-o întinde Monei, zicând: Uite-aici textul blestemului. Un om pe nume Basil Frankie a fost în stare să-l traducă. Dacă poți să-l potrivești cu una dintre vrăjile din carte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
zice. Vraja? — Citește-o cu voce tare, zice. Pentru ce e? întreb. Și Helen zice: — Să ai grijă la candelabru. Începe să citească, cu vorbe monotone și egale, ca și cum ar număra, ca și cum ar fi niște numere. Începe să citească, și poșeta care-i atârnă în dreptul taliei începe să se înalțe lin. Poșeta se înalță mai sus, până ce rămâne priponită de baretă, plutind deasupra capului ei asemenea unui balon galben. Helen continuă să citească, și cravata îmi plutește dinainte. Asemenea unui șarpe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
întreb. Și Helen zice: — Să ai grijă la candelabru. Începe să citească, cu vorbe monotone și egale, ca și cum ar număra, ca și cum ar fi niște numere. Începe să citească, și poșeta care-i atârnă în dreptul taliei începe să se înalțe lin. Poșeta se înalță mai sus, până ce rămâne priponită de baretă, plutind deasupra capului ei asemenea unui balon galben. Helen continuă să citească, și cravata îmi plutește dinainte. Asemenea unui șarpe albastru care se înalță dintr-un coș, îmi atinge nasul. Tivul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
o telenovelă obosită. Până ce-am ajunge să privim cum alții se nasc și mor cu aceeași emoție cu care aruncăm la gunoi niște flori ofilite. Cred că deja suntem nemuritori, îi zic lui Helen. Am puterea asta, zice, deschizându-și poșeta și scoțând o foaie de hârtie împăturită, pe care o scutură ca s-o desfacă. Știi cum e cu ghicitul în sticlă? zice. Nu știu ce știu și ce nu. Nu știu ce-i adevărat și ce nu. Mă-ndoiesc că știu cu adevărat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mi l-a dat, zice Mona. Își deschide gentuța maro și-și bagă mâna înăuntru, zicând: — A zis că nu mai are nevoie de el. V-am spus că era supărată. Plângea. Trage cu unghiile roz o hârtie împăturită din poșetă. E o pagină din ceaslov, pagina cu numele meu, și mi-o întinde, zicând: — Ai grijă de tine. Am impresia că cineva, din cine știe ce guvern, ar vrea să te vadă mort, zice Mona. Am impresia că vraja de dragoste a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
desăvârșit! Înghite - sânge, diamante sparte și dinți - și-și încrețește fața cumplit. Mâna i se încleștează pe stomac și se proptește de dulăpiorul de oțel, de geamul cenușiu. Sângele și condensul curg pe ferestruică. Cu mâna tremurândă, Helen își deschide poșeta și scoate un ruj. Își dă cu el pe buze și-l mânjește de sânge. Zice că a oprit unitatea criogenică. A deconectat alarma și bateriile de avarie. Vrea să moară împreună cu Patrick. Vrea să se sfârșească totul aici. Blestemul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
oamenii își pun speranța că-i vor mântui. Toate reziduurile care supraviețuiesc talentului, inteligenței și frumuseții. Toate mizeriile decorative lăsate în urmă de împlinirea și succesul adevărat. Vrea să distrugă toți paraziții ăștia frumoși care le supraviețuiesc gazdelor lor umane. Poșeta îi cade dân mâini. Din poșetă se rostogolește pe jos piatra cenușie. Îmi vine în minte Stridie, nu știu de ce. Helen râgâie. Scoate un șervețel din poșetă, și-l ține la gură și scuipă în el sânge, fiere și smaralde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
vor mântui. Toate reziduurile care supraviețuiesc talentului, inteligenței și frumuseții. Toate mizeriile decorative lăsate în urmă de împlinirea și succesul adevărat. Vrea să distrugă toți paraziții ăștia frumoși care le supraviețuiesc gazdelor lor umane. Poșeta îi cade dân mâini. Din poșetă se rostogolește pe jos piatra cenușie. Îmi vine în minte Stridie, nu știu de ce. Helen râgâie. Scoate un șervețel din poșetă, și-l ține la gură și scuipă în el sânge, fiere și smaralde sfărâmate. Safire rozalii și tăiose și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Vrea să distrugă toți paraziții ăștia frumoși care le supraviețuiesc gazdelor lor umane. Poșeta îi cade dân mâini. Din poșetă se rostogolește pe jos piatra cenușie. Îmi vine în minte Stridie, nu știu de ce. Helen râgâie. Scoate un șervețel din poșetă, și-l ține la gură și scuipă în el sânge, fiere și smaralde sfărâmate. Safire rozalii și tăiose și berile portocalii, zdrobite, îi sclipesc în gură, înfipte în carnea sfâșiată a gingiilor. În cerul gurii i s-au încrustat fragmente

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
urmărească pretutindeni, încercând să vă prindă și să vă mântuiască sufletul. Nu ca un Dumnezeu pasiv și răbdător, ci ca un copoi tenace și agresiv. Dom’ sergent deschide capsa de la tocul armei, cu același gest cu care Helen deschidea capsa poșetei, și scoate pistolul. Zice - sau Helen zice, sau zice cine-o fi: — Ce-ar fi să-i omorâm așa, în stil clasic? Acum asta mi-e viața. . Jeffrey Lionel Dahmer (1960-1994), criminal în serie. Crimele sale erau însoțite de acte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]