5,162 matches
-
amatorism și șarlatanie. 6. Postmodernitatea epigonica: aceasta ar putea reprezenta o nouă fațetă a practicii musicale - care nu ar fi esențialmente polistilistică sau ironică, dar realizată pe materialul musical al unei generații anterioare, în special pe muzica atonala (în contrast cu preferință postmodernă pentru muzica tonala în anii ’70) <footnote 1. Poly-stylistic postmodernity: here the dominant aspect is pluralism, and thus the availability of different historical periods, 2. Ironic postmodernity: the main intention is that of travesty, parody, irony and excess, 3. Hybrid
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
formlessness, a proximity to trash, amateurism, and charlatanry, 6. Epigonal postmodernity: this would be a form of "New Music light" -- not primarily poly-stylistic or ironic, but drawing on material from an earlier generation, especially atonal music (în contrast to the postmodern preference for tonal music în the 1970s), în: Claus-Steffen Mahnkopf, Musical Modernity From Classical Modernity up to the Second Modernity —Provisional Considerations, pag. 6. În trimiterea la subsolul paginii, muzicologul ține să comenteze conținutul primelor cinci poziții din această a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
descifrând" acest joc al posibilitățăților. Este o indicație clară în direcția manierismului, 2. Narativismul nu este doar un simplu criteriu al postmodernității, ci și al modernității secunde, 3. Soluționarea problemelor formei este, probabil, cea mai dificilă sarcina pentru o lucrare postmodernă, în ideea unei imposibilități de mediere internă între referințele la un material extern și forma autonomă. Cea mai inteligentă soluție este a se folosi o formă preexistenta în totalitatea ei (până la nivelul sintactic). Această (atitudine - n.n.) de asemenea creează o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
atitudine - n.n.) de asemenea creează o certă asemănare cu clasicismul., 4. Aici întrebarea este cât de mult material ne trimite înafara lucrării. Un singur citat, ca în lucrarea Senfkorn de Klaus Huber, nu este suficient că lucrarea să fie considerată postmodernă, 5. Trebuie să distingem între utilizările izolate ale ironiei și o lucrare cu un caracter completamente ironic.", în: Mahnkopf, Idem, pag. 6. footnote>.. Într-un prim moment, ca un criteriu revelator ne servește însăși titulatura perioadei - postmodernitatea - care scoate în
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și, în același timp, insolitul situației nu atât în cazul practicilor componistice, cât în ceea ce privește încadrarea acestora în imaginea unei istorii liniare, "metonimice" și progresiste a muzicii contemporane. Ideea conform căreia nu toată muzică practicată în postmodernitate se prezintă drept una postmodernă se impune sub forma unei probleme deschise, departe de a fi soluționată în termenii unei inerții de reprezentare lineara a stării de lucruri. Rămâne, însă, deschisă și extrem de acută problemă dezamorsării ambiguității și confuziei atât în planul periodizărilor, cât și
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
postmodernități accesibile Traiectoria ideatica parcursă în paginile precedente determina o deplasare a privirii de la încercarea sistematizării tuturor practicilor muzicale existente în perioada intitulată postmodernitate (cu un început emergent în anii '60 ai secolului XX) înspre identificarea unor practici muzicale explicit postmoderne, care într-un mod evident ar "întrupa" suma însușirilor specifice ale acestei perioade. Aparent, o asemenea întreprindere nu ar fi una imposibilă, atâta timp cât există modele de interdeterminare între un canon ideologic (de substanță estetică) și, respectiv, un canon implicit muzical
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de omogenizare (reducere a tuturor opiniilor la numitorul comun al adevărului metanarativ), unul cu atat mai violent, cu cat numărul indivizilor de convins este mai mare. Și este normal ca atunci când toate aceste metadiscursuri istorice totalizatoare au fost supuse neîncrederii postmoderne, totul să se reechilibreze printr-o aparentă “fărâmițare” într-o multitudine de micro-discursuri particulare de o infită diversitate. În acest sens, postmodernitatea reprezintă epoca bunului simț de abandon al adevărurilor contrafăcute și de “dezinstalare” a tuturor teoriilor totalizante de înaintare
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
o idee lămuritoare ar putea fi că postmodernitatea într-adevăr moștenește modernitatea, însă o preia sub forma unui ansamblu de fragmente, deja deconstruită, pe care o re-asamblează sau, măi bine-zis o reinventează atribuindu-i propria rațiune de a exista (una postmodernă) și, evident, propria logică a organizării structurale interne (definind doar natură relaționării fragmentelor moștenite). Această mutație are loc, însă, mai degrabă în termenii proprii postmodernității atâta timp cât nu mai este posibil s-o resusciteze în termenii concepției originare. Astfel, postmodernitate ar
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
termenii proprii postmodernității atâta timp cât nu mai este posibil s-o resusciteze în termenii concepției originare. Astfel, postmodernitate ar putea însemna proiectul modernist al lui Habermas<footnote Jürgen Habermas, Modernity - An Incomplete Project, în: Hal Foster (editor), The Anti-aesthetic: Essays on postmodern culture, Bay Press, 1983, pp. 3-15. footnote>, minus conștiința colectivă (deja în faza de) post-mutație, minus posibilitatea de re-lipire a fragmentelori, minus disponibilitatea, dar și capacitatea de a o face. Fragmentul reprezintă unitatea primară, indivizibila a conștiinței postmoderne. Fragmentul devine
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Essays on postmodern culture, Bay Press, 1983, pp. 3-15. footnote>, minus conștiința colectivă (deja în faza de) post-mutație, minus posibilitatea de re-lipire a fragmentelori, minus disponibilitatea, dar și capacitatea de a o face. Fragmentul reprezintă unitatea primară, indivizibila a conștiinței postmoderne. Fragmentul devine, el însuși, un întreg în sine, definiția întregului în termeni moderniști nemaifiind nici practică și nici practicabila în nouă ordine a lumii, în noile stări de conștiință colectivă, precum și în noua stare a gândirii muzicale. Situația se prezintă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
eliminatoriu cu care modernismul și-a tratat trecutul, indiferent cât de îndepărtat ar fi acesta. Deseori în diverse scrieri conținutul fragmentelor, precum și o posibilă imagine a relaționării lor sunt realizate prin extrapolarea modelului modernist și căutarea unor potriviri cu contextul postmodern. Sau din contră, mai degrabă se caută o potrivire a contextului postmodern, mult prea ambiguu, la claritatea și simplitatea imaginii, ambele fiind împrumutate din modernitate. Atâta timp cât intenția este de resuscitare, deci de reîncălzire, eșecul este garantat, deoarece se încearcă a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
ar fi acesta. Deseori în diverse scrieri conținutul fragmentelor, precum și o posibilă imagine a relaționării lor sunt realizate prin extrapolarea modelului modernist și căutarea unor potriviri cu contextul postmodern. Sau din contră, mai degrabă se caută o potrivire a contextului postmodern, mult prea ambiguu, la claritatea și simplitatea imaginii, ambele fiind împrumutate din modernitate. Atâta timp cât intenția este de resuscitare, deci de reîncălzire, eșecul este garantat, deoarece se încearcă a se vorbi în termeni de căldură despre fragmentele funciarmente reci, în termeni
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
configurații de agregare, spectrul lucrărilor obținute fiind unul extrem de larg. (c) O a treia imagine utilizabila în termeni de cheie de lectură s-ar referi la ideea că recurgând la pastișa și reciclând, practic, totalitatea istoriei stilistice a muzicii, artiștii postmoderni nu o fac sub presiunea unui sentiment de nostalgie<footnote Această calitate non-nostalgică reprezintă și ea, ca și multe alte stări ale conștiinței și sensibilității postmoerne, un efect tardiv al unei cauze anterioare, mai precis, un "recul" față de o autentică
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
vagabondaj neimplicat prin depozitele supraîncărcate ale istoriei muzicale, însă într-un mod ludic și ironic deopotrivă. (2) O a doua idee prin care intenționăm îndepărtarea ambiguității și confuziei ar fi încercarea unei delimitări ceva mai clare între tipologiile modernista și postmodernă a concepțiilor componistice, văzute atât genealogic - că descendentă, și "termic" - prin gradele arderii conceptuale, cât și prin claritatea coagulanta în formularea propriului stil. Drept exemplu invocam aici șapte personalități de compozitori, care într-un număr de scrieri sunt valorizați că
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
atât genealogic - că descendentă, și "termic" - prin gradele arderii conceptuale, cât și prin claritatea coagulanta în formularea propriului stil. Drept exemplu invocam aici șapte personalități de compozitori, care într-un număr de scrieri sunt valorizați că și artiști prin definitie postmoderni. Este vorba despre John Cage, Iannis Xenakis, Alfred Schnittke, precum și despre membrii școlii minimaliste americane - Philip Glass, Terry Riley, Steve Reich și La Monte Young. Conform criteriului genealogic, al identității și provenienței, toți sunt compozitori moderniști din mai multe motive
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Phase - 1967). Este suficientă oare repudierea asumată a hegemonului pan-serial pentru a-i consideră pe acesti compozitori drept aparținând postmodernismului? Sau, invers, aceasta "dezlegare" virulenta de pan-serialism determina posibilitatea formulării și realizării unui set de principii identificabile drept postmoderne? Sau, mult mai probabil, este vorba, poate, despre dialectica internă prin care modernismul înalt își articulează sensurile și energia evolutivă, nefiind (încă) vorba despre generarea unor calități funciarmente diferite? Intensitatea contestației serialismului realizată în formulări explicite ("manifeste" conceptuale) sub forma
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
stilistice - stocastism, minimalism, aleatorism/intuitivism, evident, în intenția de a se prezenta într-un mod concurențial solid, însă tot prin similitudine și nu pur și simplu printr-o indiferență deconstructivă, doar aceasta putând să-i prezinte drept compozitori cu adevarat postmoderni. "Temperatura" atitudinala fiind de o evidență incandescenta inovativă și, simultan, contestatara, daca ne gândim la componentă experimentalista a muzicii, îi considerăm pe compozitorii enumerați mai sus ca aparținând ultimei avangarde, chiar dacă toți cei menționați afișează elemente implicate ulterior în concepții
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de o evidență incandescenta inovativă și, simultan, contestatara, daca ne gândim la componentă experimentalista a muzicii, îi considerăm pe compozitorii enumerați mai sus ca aparținând ultimei avangarde, chiar dacă toți cei menționați afișează elemente implicate ulterior în concepții artistice definibile drept postmoderne. Spre exemplu, John Cage proclama prin òpus-urile sale disoluția și ulterior moartea autorului, Iannis Xenakis își edifica întreaga concepție pe reinterpretarea critică a abuzurilor pan-seriale, iar minimaliștii americani își formulează programul în termenii unei atitudini aproape ironice-condescendente față de exagerările
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
atitudini aproape ironice-condescendente față de exagerările unei concepții seriale deja anacronice de pe vechiul continent. Oricât de contestatare ar fi aceste reacții la adresa pan-serialismului, considerăm că aceasta disociere nu este suficientă pentru a-i defini pe compozitorii mai sus enumerați drept postmoderni. Este vorba doar despre ecuația unei evoluții interne a modernismului muzical înalt și, în același timp, despre o prefigurare a unei foarte apropiate dispersii a celei de a treia avangardă și împreună cu ea a întregului modernism muzical. (b) Cazul lui
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
drept semn pentru întregul câmpul stilistic originar cu sintaxa lui specifică) și procesuală (determinând aglomerări sau rarefieri, accelerări sau încetiniri de ordin narativ). Altfel spus, estetică polistilistică nu comportă detașarea (estetică și structurală) funcțională necesară pentru a se potrivi definiției postmoderne, ci dovedește în fiecare lucrare o implicare funcțională a citatului și citarii în calitate de structură de rezistență determinanta la nivelul întregului discurs. În cazul esteticii polistilistice este vorba mai degrabă despre construirea unei polifonii narative cu valorizarea citatelor nu în calitatea
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
identificare, sub egida unui determinativ de structură stilistica ridică o legitimă întrebare privind apartenența muzicii lui Schnittke la postmodernitate, mai ales în situația în care cazul curentului minimalist relevă într-un mod radical problemă compatibilității între gândirea stilistica și mentalitatea postmodernă soluționând-o într-un mod negativ. Minimalismul american ridică aceeași problemă a determinantei stilistice că un criteriu de identificare. Aparținând ultimei avangarde moderniste, în opinia lui Kyle Gann minimalismul se prezintă drept un ultim nou stil identificabil în istoria muzicii
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
problematizări importante în legitimarea lui prin două idei derivate din situația ultimului stil nou identificabil care a fost minimalismul: (a) problemă post-minimalismului văzut prin dialectica celor două accepțiuni ale lui - ca o continuare (evoluata și transformată) a minimalismului, un minimalism postmodern(izat), sau ca definire generală a situației după sfârșitul minimalismului<footnote Că explicitare a acestei idei sunt relevante două citate din textul lui Robert Fink: (1) "Proiectul modernist al acestui secol a fost definitivat, cu aproximare, în anii șaizeci în
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
secol a fost definitivat, cu aproximare, în anii șaizeci în fenomenul minimalismului că apogeu al modernismului (s.n. - O.G.), ca o reușită în deconstrucția muzicii până la semnificanții ei de bază: pulsația, acordul, sonoritatea. Muzică anilor șaptezeci a marcat începutul perioadei postmoderne." ((1) "The modernist project of this century was concluded, give or take a few years, during the sixties with the phenomenon of minimalism, the apogee of modernism, with succeeded în deconstructing music to its basic signifiers: a beat, a chord
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
nr. 2 (1899-1902), precum și în Simfonia nr. 4 (1910-1916). Atrage atenția mixajul realizat în cea dintâi între citate din muzică populară americană și invocări ale muzicii clasice drept referenți servind muzica lui Brahms și Dvorak. Aceasta emergentă a unei gândiri postmoderne o putem reprezenta prin analogia unui proces de infiltrare sau contaminare, în orice caz manifestate în limitele unui proces invaziv parțial sau realizat la modul gradat și niciodată cu pretenția cuceririi, precum și înstăpânirii definitive în teritoriile avangardismului orientat pe traiectoria
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
modern-postmodern: "După epoca lui Wagner, toți compozitorii moderniști, precum și cei postmoderniști mizează pe un «timp istoric », deoarece istoria și conștiința istorică servesc ambele categorii de artiști. În fapt, miza este anume această și nu altă! În această perspectivă Brahms este postmodern, în timp ce Wagner este modern. Brahms pariază pe trecutul istoriei și compune, în consecință, simfonii, aceasta însemnând că scrie pentru un ansamblu orchestral fix postmodern, orchestră simfonica. Wagner, din contră, mizează pe viitorul istoriei și evită, deci, formațiile fixe postmoderne (nu
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]