747 matches
-
de tei, frumusețile românești, miresmele florilor de tei și ale cuvintelor lîmbii eterne! Pretutindeni alb - peste troiene calcă țanțoșă cioara. Pată de culoare pe albul de pretutindeni, cioara e mândră de existența ei. Tablou real, tablou stenic. Călătorului dezolat în pustietatea albă i se ivește brusc mândria existenței umile. Și reciproca e valabilă. Se lasă ceața - doar turla bisericii găsește cerul Într-o lume prealumită există totuși o chemare spre divinitatea ascunsă deasupra, turla bisericii chemare. Croncănit de ciori - în colivia
BROTACUL DIN LUNĂ. In: Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
apărut la patru mii de metri mai jos, la capătul imensei întinderi de coroane de copaci cenușii în lumina zorilor. Primele lui raze au rănit zăpezile vulcanului și culmea Muntelui Strălucitor, iar zăpada a înapoiat razele ca o oglindă, luminând pustietatea cu cea mai ciudată tonalitate pe care o văzuse vreodată. Cât de diferit putea fi totul! Un spectacol fabulos când ziua sosește în Natură; o tristă obligație când acea zi sosește în oraș. — Eu nu sunt, pentru moment, decât un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
copii cu care soarta nu a fost atât de darnică. Acum iarna cea friguroasă cu zile scurte și cer posomorât din care cad fluturi albi și pufoși se așterne tacit și sumbru împânzind împrejurimea cu alabastrul său rece și încremenit. Pustietatea pune stăpânire peste tot ținutul, fiori reci se întrepătrund cu cristalele de gheață, dar zăpada e joaca preferată a copiilor iarna. Bulgării zboară pretutindeni, pe pârtie glasurile intense ale omuleților se înalță în văzduh animând cel mai sălbatic anotimp. Pentru
Mofturile copilăriei. In: ANTOLOGIE:poezie by Raluca Gavrilă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_678]
-
în casă, și ca deobicei, din hol, strigă: ”Hristos a Înviat, Fata!”... dar, ea n-a mai răspuns...” Adevărat a Înviat, Băiatu!”, ieșindu-i înainte... Iorgu a izbucnit în hohote de plâns... ”Fata, Fata! Unde ești, Fata?!” strigă el în pustietatea casei... dar, nu-l auzi nimeni. Cucuveaua se mai auzi o dată, prelung și cu bătăi de aripi, grele, cu un fâșâit prelung, zbură pe deasupra printre blocuri. - Mâine dimineață, voi merge la cimitir, la Fata!... își zise el stergându-și cu dosul
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
din tren, și Felix se simțea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizație fusese distrusă de mult de soare și de ierburi. Lanurile începură după câțiva kilometri să se întunece și se ivi o pustietate stearpă de colburi negre, cu o ușoară mălurire în depărtare. Caii nechezară. - Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zisePascalopol, arătând cu biciușca. Nu se zărea însă nici un pârâu și nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câțiva pomi rămuroși
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni într-însul, confundîndu-se cu pământul, părând o rană a lui, o mușuroire de furnici gigantice. Și cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiția pustietății scitice, învățate la școală. Aici nimic nu putea fi așezat într-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formație a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate. Dacă înaintea trăsurii
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
motivul 133 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI Chiar în acea noapte, pentru a realiza cât mai veridic butaforia zodiilor de apă, Ho diábolos mută Bucureștiul, pentru 24 de ore, (purtîndu-l ca pe un talger, într-o singură mînă), în pustietățile Oceanului Pacific, 520-525 mile sud-vest de arhipeleagul Amiral Serafim. Astfel încît, atunci când, pe la 5 dimineața, cu genele cârpite de somn, Gabriela P. Mocanu (alungată de către fermecătoare în brațele spectrului invocat ca fiind cel al Profesorului de Istoria Religiilor) călca pe dalele
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
fie o junglă. Așa vedeam problema, deși nu știam toate detaliile. Așa sunt eu, am tendința să nu mă îngrijorez, sunt gata întotdeauna să plec. Ea a acceptat provocarea și a venit cu mine. Dintr-odată ne-am trezit în pustietate, cu un băiețel de 3 ani, și trebuia să vorbim franceza pe care o știam, dar șnu a fost ușorț. Aș putea să scriu o carte întreagă despre perioada asta de doi ani și jumătate petrecuți în Africa. Învățam ceva
Cercetarea narativă. Citire, analiza și interpretare by Amia Lieblich, Rivka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber () [Corola-publishinghouse/Science/1883_a_3208]
-
American, 1951, pp. 65-76. Pettigrew, J.D., „The Neurophysiology of Binocular Vision”, Scientific American, 1972. Telepatie, telekinezie etc. Aveți puteri paranormale? Psihologia științifică și parapsihologia În anul 1848, într-o seară, pe timp de furtună, în căsuța lor (dar nu în pustietate) dintr-o localitate din statul New York, două tinere, surorile Fox (ca Fox Mulder, eroul din Dosarele X), aud trosnituri inexplicabile. Văzând în ele voința de comunicare a spiritului unui strămoș din familie (echivalentul fantomei scoțiene), tinerele fete au inventat un
Experimente de psihologie pentru dezvoltarea personală by Alain Lieury () [Corola-publishinghouse/Science/1974_a_3299]
-
al doilea fiu, Nicolae) scrie pentru el și pentru alții În situațiile cele mai bizare. Dintr-o notă a lui Nicolae, gospodarul familiei, aflăm că poezia care Începe cu versul „Foarte multă văz plăcere” a fost compusă Într-o dulce pustietate, Într-o dimineață de mai, preț de un ceas, În urma unei dispute asupra vorbirii. Altele care au În acrostih numele Lucsandrei au fost făcute, aflăm din aceeași sursă, pe cînd Alecu, fire petrecăreață și imprudentă, se afla ascuns de frica
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și morală: singurătatea: „Zic c-o apă și-o verdeață Și un chip frumos la față Au fireasca-a lor putere Să mîngîie o vedere. Acest dar al frumuseții Cu al apei și-al verdeții Avînd și singurătatea Face rai pustietatea.” În fine, cum arată și versurile de mai sus, nici apa, nici verdeața, nici meditațiile omului delicat și subțire n-ar avea haz de n-ar exista al treilea factor, elementul coagulant, marea miză: frumusețea care se arată sub Înfățișarea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din zboru-i se oprește, Atît este de mare pe locul de-anatemuri Urgia nempăcată cereștilor blăstemuri!” Peisajul are Însă consistență materială, mai mare, În orice caz, decît priveliștile ce primesc adeziunea poetului. Alecsandri devine, fără voia lui, un remarcabil poet al pustietății. Însă dezolarea În fața golurilor din natură nu ține mult și nu provoacă un sentiment de neliniște cosmică. Ordinea universului nu este primejduită, haosul, golurile, pustiurile sînt accidente În natură. Dealtfel, Alecsandri trece repede peste ele. Odată tabloul Încheiat, ochiul caută
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un teritoriu mai vast și mai arid. Alecsandri nu l-a ocolit, versurile sale se deschid În chip frecvent spre „dulcea liniște” a șesului. Însă șesul fără hotare precise nu mai este un spațiu atît de securizant ca lunca. Imensitatea, pustietatea Bărăganului deprimă pe poet: „Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, În fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveselește pe bietul călător. Pustietatea goală sub arșița de soare În patru
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
spațiu atît de securizant ca lunca. Imensitatea, pustietatea Bărăganului deprimă pe poet: „Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, În fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveselește pe bietul călător. Pustietatea goală sub arșița de soare În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt, Cu-a sale mari vîrtejuri de colb ce zboară În vînt. De mii de ani În sînu-i dormind, zace
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iarbă necunoscut În lume, O cumpănă se-nalță aproape de un puț, Și-n orizon se-ntinde ca gîtul unui struț.” Șesul nemărginit cheamă figura singurătății: „mută, sterilă, nepătrundă”. Poet fără simțul transcendenței, Alecsandri privește departe, spre orizont, și, nevăzînd decît pustietatea goală, se Întristează. Oceanul de iarbă nu-i spune nimic, mișcarea procesuală a naturii sălbatice (nașterea, moartea ierburilor) nu-i stimulează imaginația cosmică. Natura, ca să fie frumoasă, trebuie să fie accesibilă, să poarte semnele legăturii afective cu omul. Fără casă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însă bine decît Într-un spațiu mărginit. Tabloul trebuie să aibă o ramură, peisajul un contur. CÎmpia este acceptată numai cînd se văd semnele acestei mărginiri. În Valul lui Traian (ciclul Pasteluri) brazda ce trece prin cîmpia dunăreană pune capăt pustietății, limitează fuga orizontului. Spiritul se simte acum În siguranță: „Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean, Unind două orizonturi, iată valul
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Traian! Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier, CÎntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. LÎngă dînsul doarme-un cîne; pe sus zboară un vultan, Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian! Pustietatea ce „În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare” reprezintă un imens spațiu deschis și, În fața lui, imaginația poetică se Înspăimîntă. Nu „se-nveselește”, Încă o dată, pentru că, fără hotare, pustietatea (cîmpia) este altă imagine a haosului. Iar față de haosul materiei
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian! Pustietatea ce „În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare” reprezintă un imens spațiu deschis și, În fața lui, imaginația poetică se Înspăimîntă. Nu „se-nveselește”, Încă o dată, pentru că, fără hotare, pustietatea (cîmpia) este altă imagine a haosului. Iar față de haosul materiei, Alecsandri are cea mai hotărîtă oroare. Însă oroarea se dovedește și aici fecundă. Ea naște insecuritatea, și insecuritatea se Închide (sau se deschide) Într-o clară figură a solitudinii. Poemul
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale inițiativa În prima
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Împreună cu lampa, cadrele aurite, ceaiul aromat, și un stimulent al scrisului. Focul face, prin tripla lui determinare, ca solitudinea să devină dintr-o figură a dezolării, Închiderii, o figură a intimității fecunde (În planul imaginarului). Mirajul din natură, monumentul sclipitor, pustietatea albă stimulează Însă și altă reacție a sensibilității: dorința de plutire pe oceanul de zăpadă. Cerul scitic, care-l alungase pe poet În solitudinea biroului, protejează acum o evaziune voioasă: „Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe-i cu jălire Neagra
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iarnă reprezintă o intimitate mobilă, euforizantă. Sania ușoară asigură legătura dintre cele două spații ale pastelurilor. Este agentul a două dorințe, a două reverii: satisface voința de comoditate (securitate) a poetului și satisface, În același timp, nevoia de evaziune. În pustietatea, neclintirea iernii, sania este un semn al migrației reconfortante. * Alecsandri găsește energii proaspete să celebreze apariția luminii și renașterea naturii. Alt sentiment de beatitudine, de plenitudine absolută: „Ah! iată primăvara cu sînu-i de verdeață! În lume-i veselie, amor, sperare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare La vaiete, la suspinuri, cu jele răspunzătoare, Acei stîlpi de foc cu pară prin verdeață mișcătoare Închipuind focul nostru din dragoste cu-nfocare, Cărările cele strîmpte de pîndă și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iarnă reprezintă o intimitate mobilă, euforizantă. Sania ușoară asigură legătura dintre cele două spații ale pastelurilor. Este agentul a două dorințe, a două reverii: satisface voința de comoditate (securitate) a poetului și satisface, În același timp, nevoia de evaziune. În pustietatea, neclintirea iernii, sania este un semn al migrației reconfortante”. Poetul năzuiește la starea de „comodă beatitudine”. „Cu el poezia română atinge un nivel de stabilitate. Spaimele Începătorului au dispărut. Alecsandri are Într-un grad considerabil psihologia scriitorului profesionist”. Conachi, „cel
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Tabloul, scena din natură și figurile spectaculosului așezat. Parnasianismul lui Alecsandri. Sentimentul măreției În dezordine (Căderea Rinului). Un grandios tablou de Întunecimi sublime (Grui-SÎnger). O imagine a labirintului: „codrul fără viață”. Peisajele paricidului. Lunca și figura beatitudinii. CÎmpia și reveria pustietății. O țară imaginară. Pastelurile: o reverie pietrifiantă, o poetică a imobilității. Peisajul feeric: reveria cristalizantă. Sensul monumentalului În natură. Ambiguitatea unui simbol: sania. Spațiul deschis. Poet al matinalului. Dialectica orelor. Figuri ale intimității și ale euforiei. O erotică enervant Îngerească
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]