1,716 matches
-
care imediat după 1989, cerșeau pe străzile orașelor din Europa, înfășurați în tricolorul românesc. Aceștia ne-au dus faima noastră peste mări și țări, de nici o națiune civilizată nu mai vrea să audă de români. Oare de ce Antonescu în loc de santinele pe malul Nistrului nu a pus panouri cu „șoșoi”, că poate nu mai veneau înapoi în țară, ci se întorceau la Bug. Chestia cu „șoșoiul” i-ar trebui suflată la ureche chiar și lui Sarkozy, sau să punem noi de
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
salvarea. Sebastianus suspină: — De acord. O să caut să-ți organizez plecarea pentru primele ceasuri ale după-amiezii. Și acum, du-te de aici și lasă-mă în pace. De pe scară, de unde se afla, Audbert încă îi mulțumea, când, trecând de ultima santinelă, intră în apartamentele lui Gundovek. Un servitor se oferi imediat să-i arate drumul și îl însoți prin încăperi și coridoare pe jumătate cufundate în întuneric, până la încăperea învecinată cu sala de baie. Cu ajutorul servitorilor, Gundovek se ștergea în fața unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lacul său: era într-adevăr, pe jumătate barbar, descendent - din partea tatălui - din coloniști alamani așezați, cu optzeci de ani înainte de marele Valentinian, în Lunca Padului. Familia sa trăia lângă Brixia, pe domeniul imperial. Puțin mai departe de el, cele două santinele burgunde păreau mult mai puțin interesate de peisaj și pălăvrăgeau cu voce scăzută în asprul lor dialect nordic. Pe malul de miazănoapte al lacului se vedea limpede burgul Noviodunum și, mult mai aproape, pe drumul ce urma coasta, se puteau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mira deloc dacă ar vedea-o într-adevăr, în câteva săptămâni, sosind pe cal, cu părul lung în vânt, în fruntea unui mănunchi de războinici. Deodată, pe drumurile cetății răsună, ca un ecou, galopul mai multor cai, iar cele două santinele se aplecară peste creneluri și prinseră să discute cu însuflețire. Una arăta cu degetul înspre Poarta de Răsărit. Privind într-acolo, Sebastianus distinse, între două case, o coloană de cavaleri ce păreau grăbiți să părăsească cetatea. Din decumanus-ul cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
răsuci și întâlni privirea severă a lui Mandzuk, care nu se mișcase de la locul său. — Ce? îl apostrofă iritat. Ce e? Ce ai de văzut? Mai bine spune-le servitorilor să-mi aducă armele mâine în zori și vezi de santinele să fie bine postate, iar capii de jagun-urilor să se îngrijească de pregătiri. — Așadar, ai de gând să pleci? întrebă celălalt pe un ton sumbru, ridicându-se în picioare. — Bineînțeles! Am mai vorbit despre asta până acum. Dormeai cumva? Tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
deja, ca Maliban, rezemat de îngrăditura alcătuită din trunchiuri, ori ca țăranul din Belgica, ce-i stătea alături și sforăia regulat și ritmic. Ceva mai încolo, doi bărbați șușoteau în întuneric și îi păru că unul sughița înăbușit. Afară, două santinele hune râdeau, glumind unul pe seama celuilalt; o cucuvea, cine știe unde, scotea în întuneric strigătele sale sumbre. Noaptea înghițise ce mai rămăsese din sat și întreaga tabără care acum era centrul său. Un caleidoscop de imagini porni să defileze, rând pe rând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se prinsese cu o mână de marginea bărcii, celălalt, un bărbat robust și bărbos, pe nume Dubritius, frământa între degete șnurul desăgii pe care o purta pe după gât. în ceasul acela, când încă nu se luminase de ziuă, cele câteva santinele hune ce păzeau porțiunea din Loira unde ajunseseră acum, moțăiau, probabil, lângă tăciunii pe jumătate stinși ai focurilor de peste noapte; totuși, exista încă pericolul ca vreunul dintre ei să simtă mișcare pe râu și să dea alarma - grupul ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Să vedem dacă merge.“ Ridicând privirea, lovi pietrele una de alta, conform instrucțiunilor barcagiului. După câteva clipe de așteptare încordată, el și tovarășii săi auziră deasupra lor niște voci întărâtate. Pe taluzuri pâlpâi o lumină și, o clipă mai târziu, santinela își îndeplini în întuneric ritualul, întrebând, fără să strige, dar cu siguranță nu în șoaptă: — Cine e acolo? Răspunzând pe același ton, Sebastianus se identifică, spunând că este purtătorul unui mesaj al lui Flavius Etius pentru episcopul Anianus. I se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îi ceru, așadar, să-i urce imediat pe cei patru tovarăși ai săi, cu atât mai mult cu cât pe malul celălalt al râului se auzeau deja primele strigăte de alarmă și chiar se vedeau câteva torțe, la lumina cărora santinelele hune se mișcau repede, cercetând stufărișul. Comandantul gărzii ordonă alor săi să coboare din nou liftul, însă operația după destul de mult, căci cușca putea să ducă doar o singură persoană odată. Pe când Vitalius urca, Sebastianus îi cercetă pe milițieni: fețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
jucau zaruri pe treptele curții edificiului și se îndreptă hotărât către intrarea secundară: o ușă păzită de doi voluntari pe jumătate adormiți, care mai degrabă se sprijineau în sulițele lor decât să le țină bine în mână. Rutilius salută scurt santinelele și, deschizând drumul lui Sebastianus și tovarășilor săi, o apucă pe o scară de cărămidă, la capătul căreia trebui doar să o ia la dreapta și să străbată un coridor încă învăluit în penumbră; în final, se găsiră în fața intrării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pavilionului se întrezărea o mare incintă, plină cu zeci de cai și, de jur împrejur, pe o rază de cel puțin cincizeci de pași - după cum aprecie Sebastianus - era foarte puțină mișcare, astfel că, de aici de pe ziduri, reușea să identifice santinelele, vigilente și nemișcate, ba chiar să intuiască, în siluetele ce se mișcau într-o parte și în alta, cu pasul mic și grăbit, concubinele căpeteniei hune. Liniștea din zona aceea, în jurul căreia palpita și se vânzolea monstruoasa armată, putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pământ - simți că se instalase o atmosferă incredibil de relaxată. Aproape toți bărbații dormeau; unii dintre ei, deși treji, păreau complet beți; iar alții zăceau, de-a dreptul în aer liber, alături de femeile lor, sub ochii tuturor. Nu văzu nici o santinelă. Observă, în schimb, că mulți își strângeau lucrurile și se pregăteau să-i urmeze pe cei care plecaseră deja. încetul cu încetul, o mânie clocotitoare crescu în sufletul său. Mercenari! Ăștia erau, deci, eroii? Pentru oamenii ăștia se lăsase Metronius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din sprânceană: — Să-și ia înapoi promisiunile? Asta vei să zici? — Ei, n-am spus asta, dar... după mine, ar fi mai bine pentru voi să nu-l dezamăgiți. Și, pe urmă, e prea multă dezordine aici. Trebuie să pui santinele, să-ți pui în ordine unitățile, să raționezi proviziile, să pui să sape latrine, să pui oamenii să lucreze ca să-i împiedici să se îmbete și să-și piardă capacitatea de luptă. Scoțând în afară buza de jos, Ambarrus dădu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
milițian unele produse de fumat pe lângă banii oferiți, cu condiția ca cel favorizat să-și țină gura Închisă...! Coborând din dubă În curtea Închisorii, Tony Pavone avu o stare de leșin, de pierdere a echilibrului mintal. Trăia cu senzația unei santinele ce Îl duce pe ultimul său drum. Închisoarea era construită din barăci de lemn vopsite cu un gri cenușiu extrem de Întunecat, având această senzație, poate și urmare a orei Înaintate: trecuse de miezul nopții când noul chiriași era condus către
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
În cele din urmă, inspectorii îi aruncară o privire distrată lui Errius Sartorius, care mergea în coada cortegiului, verificând o listă. Când poarta se închise, Antonius se întoarse spre cele două turnuri construite de puțină vreme pe laturile castrului. O santinelă făcu un gest de salut și arătă de mai multe ori spre cer, unde se vedea un stol de rațe sălbatice. Mergeau în formație perfectă, desenând un V ce străbătea cerul senin. Era un semn bun. Imediat însă o rață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
s-o faci pe țăranul, strigă de departe Rufus. După serviciul militar veți primi pământ și un împrumut de la stat ca să vă construiți o vilă, să vă cultivați pământul și să vă întemeiați o familie. Eu, care sunt o biată santinelă la graniță, o să fiu țăran pentru câțiva dinari. Toți plaustri erau plini cu pământ. Cele două șanțuri se vedeau clar. Soldații se îmbrăcară în grabă. În clipa aceea, la marginea pădurii, la vreo patru sute de picioare de ei, venind parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că ajunsese la destinație. Zări vila pe care o rechiziționase și i-o dăruise lanistului Manteus ca sediu pentru Ludi. Zări poarta de la intrare și zidul năpădit de plante agățătoare. Nu avea ferestre. De-a lungul lui erau mai multe santinele. În fața porții, sub copaci, se zăreau mai multe tarabe pestrițe. Acolo se vindea sângele rețiarilor uciși în arenă, despre care se credea că e un bun leac împotriva epilepsiei; se vindeau pumnalele pătate de sângele gladiatorilor, folosite ca amulete pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un oaspete de seamă? întrebă, privind îngrijorat spre draperia de la intrare. În definitiv, ești doar un bărbat care trebuie să devină secutor. Se ridică deodată, se apropie cu pași ușori de draperie și o dădu deoparte. Întâlni privirea impasibilă a santinelei. Lăsă draperia să cadă și se întoarse, întunecat la față. — Vitellius pleacă în Gallia. De acolo, se va duce în Italia, cu tot fastul ce i se cuvine unui împărat. Noi, aici, zise cu glas puternic, vom avea grijă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pun pe cineva să te însoțească înapoi la Perusia, spuse Antonius pe un ton sever. Ai fost imprudentă. Aici femeile nu au ce căuta. În plus, îți aduc aminte că femeile nu sunt primite în taberele romanilor. Mă mir că santinelele mele te-au lăsat să treci. Calvia se întoarse spre Antonius și ridică mâinile, cerându-i să se liniștească. N-am venit la tine mânată de un impuls de moment. Peste puțină vreme vei intra în Roma. Îți urez ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să ies și să mai beau ceva și să mă obosesc și mai abitir. * Am împins ușile batante și am pătruns clătinându-mă în lumina tremurătoare a holului lambrisat cu lemn de tec. Oameni în uniforme stăteau nemișcați, ca niște santinele la posturile lor. Mi-am aruncat cheia pe tejgheaua recepției, înclinând cu gravitate din cap. Eram suficient de făcut ca să nu mai fiu în stare să-mi dau seama dacă ei își puteau da seama că sunt mangă. I-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
cea mai înaltă clădire, singura cu două nivele văzută de Vultur-în-Zbor. Era într-o stare perfectă, ceea ce o distingea de restul. Pereții i se înălțau drepți și bine potriviți și străluceau albi în întunericul de un albastru cețos, ca o santinelă impecabilă, ca un paznic al orașului. Era un bordel. Casa Fiului Răsare a lui madame Iocasta, anunța discret o plăcuță de lemn de lângă ușă. Iar lângă plăcuță cineva scrijelise o frază de neînțeles. Mâine, fără îndoială, un strat nou de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ținut-o în brațe și au rămas mult timp așa, lângă cadavrul Legilor din K. PATRUZECI ȘI OPT Pe locul unde Vultur-în-Zbor și Virgil priviseră peste câmpie cu o veșnicie de emoții în urmă se aflau acum patru morminte fără santinele la marginea pădurii, gropi proaspăt săpate în Valhalla.. Era o dimineață liniștită, cețurile ușoare se învolburau, iar muntele rămânea impenetrabil în spatele norilor discreți. Virgil, transpirat de oboseală, cu picioarele îndurerate, cu limba umezindu-și agitată buzele și cu ochii mijiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
propriul ei caracter și se arăta imună la influența noilor stăpîni. Noii locatari se plîngeau de zgomote și lovituri În pereți pe timpul nopții, subite mirosuri de putrefacție și curenți de aer Înghețat ce păreau să bîntuie prin casă aidoma unor santinele rătăcitoare. Vila era un compendiu de mistere. Avea un beci dublu, cu un soi de criptă neinaugurată la nivelul inferior și o capelă la cel superior, dominată de un mare Crist pe o cruce policromată, căruia servitorii Îi găseau o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
repet? — Nu-i nevoie, domnule. Năut de douăzeci de duros sau scrotul. Fermín Îi mai plasă o monedă. — Fii binecuvîntat. Ospătarul dădu din cap respectuos și se Îndreptă spre masa urmăritorului nostru spre a-i preda mesajul. CÎnd auzi ordinele, santinelei i se descompuse figura. Rămase cincisprezece secunde la masă, zbătîndu-se Între forțe insondabile, iar apoi se avîntă În galop În stradă. Fermín nu se deranjă nici să clipească. În alte Împrejurări aș fi savurat episodul, Însă În acea seară eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
lui. Instinctiv, tata făcu un pas Îndărăt. M-am temut că vizita inspectorului abia Începuse, Însă, dintr-o dată, Fumero scutură din cap, rîzÎnd În sinea lui, și părăsi apartamentul fără alte ceremonii. Lerma Îl urmă. Al treilea polițist, eterna mea santinelă, se opri o clipă În prag. Mă privi În tăcere, ca și cînd ar fi vrut să-mi spună ceva. — Palacios! zbieră Fumero, cu glasul alterat În ecoul casei scării. Palacios Își lăsă ochii În jos și dispăru pe ușă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]