1,572 matches
-
În toiul unui rendez-vous cu Naomi, În vestiarul bărbatilor. — De ce acolo? Întrebă Hawkins, prinzând rapid replica din zbor. M-am Întors să-l privesc cu ochii cât cepele. Dar unde altundeva? am spus eu, schimbând-mi poziția picioarelor. Pielea pantalonilor scârțâi. Mi-am pus În minte să am mare grijă la Hawkins, căci nu părea să-i scape nimic. Monroe rupse ambalajul de plastic al unui nou pachet de țigări. — Inspectorul Fincham, zise el cumpănindu-și tonul, m-a lăsat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2136_a_3461]
-
așa cum fusese la Începutul conversației noastre. — Mai ai ceva de spus? se interesă ea calmă. Pentru că mă cam obosește toată chestia asta. Am fost deja interogată suficient. — Nu. Nu mai am absolut nimic de spus. Mi-am Împins scaunul, care scârțâi oribil pe podea. În ultimele douăzeci de minute, mă concentrasem atât de puternic asupra mesei albastre, urâte și ciobite, și asupra acelei părți din Rachel pe care o vedeam deasupra tăbliei ei, Încât, atunci când gardiana a intrat În raza mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2136_a_3461]
-
voia să discute despre el. — O, da, da. John Robert se lăsă cu toată greutatea în celălalt fotoliu, dar constatând că ajunsese aproape pe podea, se ridică, cu oarecare dificultate, bombănind, și se așeză pe un scaun de lemn care scârțâia și se zgâlțâia alarmant. Îți pare bine că te-ai întors? întrebă Alex. John Robert păru să mediteze cu gravitate asupra întrebării. Da, îmi pare bine, răspunse în cele din urmă. Recunosc o mulțime de oameni din vecinătate, de prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
să discut mergând. Părintele Bernard detesta mersul pe jos, dar acum era el cel capturat și întemnițat în cușcă. — Da, perfect. — Îți mulțumesc, îți sunt foarte îndatorat. Rozanov se ridică să plece și părintele Bernard îl urmă. Ușa bisericii hârșâi, scârțâi și bufni din nou. Părintele Bernard se așeză. Era uluit, măgulit, îngrozit, alarmat, mișcat. Ochii luminoși îi scânteiau mai puternic ca de obicei. Și începu, ca și Alex, să râdă încet, pe înfundate. Hattie Meynell ședea pe patul ei, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
pofti Hattie. Niciodată până atunci nu se simțise „stăpâna casei“ care primește un musafir, și încă ce musafir special. În Denver lucrurile nu se petrecuseră niciodată în felul ăsta. John Robert se așeză pe unul din scaunele de bambus care scârțâi sub greutatea lui. Se ridică și se așeză pe bancheta de sub fereastră. Hattie își luă pentru ea un scaun cu speteaza dreaptă și se așeză. Ce mai faci? Foarte bine, vă mulțumesc. Niciodată, când se adresau unul celuilalt, nu foloseau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
de lacrimi și de furie. John Robert, afundat în fotoliul adânc, arăta ca o gigantică broască țestoasă, pe jumătate ascunsă în carapace; se opinti din greu să se ridice, frecându-și picioarele de covorul ros și făcând brațele fotoliului să scârțâie sub mâinile sale încordate, dar nu izbuti. Spune în șoaptă : — Nu te apropia... O clipă, s-ar fi zis că Hattie era gata să i se arunce în brațe, cuibărindu-se, ca o pisicuță, pe genunchii lui. Dar se lăsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cere-i o foaie, de palmares, pentru noi, adică, un fleac, o bancnotă de-o sută... Să văd ce se poate face. Ce zi este astăzi? Nu e vineri? Norocul vostru, că și-a primit de ieri pensia. Dușumeaua tocită scârțâie binișor, bătrânește și Vierme se desprinde din încătușarea zevzecului aghesmuit și dispare sibilinic, mut, încovoiat și tracasat. Un pic abulic, pașii săi târșâiți stingându-se într-o ascensiune solemnă pe scări, anticipând întâmpinarea inerentă a destinului. În cameră, consemnul lui
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
săptămâna o aburea la serviciu, ca un belfer, se cruța, iar sâmbăta, duminica și de sărbători, mai venea cu noi, amărâtu', la o miuță, la o palavră și la o bericică. Era mulțumit și era și iubit! Ce dacă mai scârțâia din încheieturi? Boala lungă, sănătate sigură! Trebe'că tocmai Necuratu' l-a-mpins să păcătuiască, adică să-și pună el pirostriile! Nemernica, aprozarista, țoapa, hahalera aia de boreasă, i-a mâncat lui capu' și alte chestii! Putem să fumăm aici
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
faptul că ar trebui condamnat pentru mineriade) cu grație, încât să nu fii suspectat că ești omul de casă al vreunui petrolist. Patru, și cel mai important: ideea mereu la modă conform căreia tinerii nu se pot afirma din cauza bătrânilor scârțâie și tușește pe la încheieturi, când asemenea personaje fac din orizontul nostru de așteptare o chestie la fel de îndepărtată ca salariul mediu de 2.000 de euro. În fond, câteva generații de tineri istorici, antropologi și ce-or mai fi ei pot
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2169_a_3494]
-
să creadă că visa doar, un coșmar recurent de care În cele din urmă se eliberase. Ceasul arăta 5.09. De-acum somnul Îi trecuse. Luă cartea de pe noptieră și străbătu Încăperea În vârful picioarelor. Când o deschise, ușa băii scârțâi din țâțâni. Își lipi fața de zăbrelele jaluzelei. Jos În parcare, sub bec, Antonio stătea În mașină. Era așezat pe locul șoferului, cu brațele pe volan și cu privirea ațintită În gol. Avocata ei Îi spusese că În lipsa altor delicte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ar fi ascultat pe el, căci inima lui era plină de ură. Iar Dumnezeu e dragoste și iertare. Fu curios să afle În fața cărei imagini sacre atât de mondenul onorabil Fioravanti se prosternase și se apropie câțiva pași - tălpile Îi scârțâiră lamentabil. În lumina nudă a becului părul creț și cenușiu al avocatului răspândea o aură argintie, ca și când ar fi fost stropit de picături de ploaie. În colțul din stânga al pânzei, ca și cum ar fi ieșit din casa ei, și mare ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
să mă răsfeți, Îi spuse, altfel mă obișnuiesc. Nu-și dădu seama că Îl tutuise. — Să rămâi fără femeie În casă e Într-adevăr o problemă, se alătură imediat discuției mama Guendalinei, tolănindu-se pe o sofa care o cuprinse, scârțâind. Și eu mă aflu În aceeași situație, e Îngrozitor. — Dar cum se poate asta? se miră mama lui Cristian. Iarăși? — A trebuit să o schimbăm, nu era bună, oftă mama Guendalinei. Femeile de serviciu nu mai sunt ca altădată. — Maja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
că asta ține de religie, descoperi gânditoare mama Carlottei. Îți aduci aminte ce mizerie era În India? Săraca Lucrezia a contactat o hepatită Îngrozitoare, Încă nu și-a revenit. — Eu nu Înțeleg de ce trebuie să mergi În vacanță În India, scârțâi o femeie care până acum fusese tăcută, privind-o pe Maja cu ochii fardați cu verde. Avea părul Încărunțit pe la tâmple - poate că era o bunică. Sau poate că nu, poate era o femeie cinică și răutăcioasă care avusese primul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
care avusese primul ei copil la patruzeci de ani, nu ca ea, care la douăzeci și cinci o avea deja pe Camilla. Femeia aceasta se bucurase de viață, așteptase până la ultimul ovul și bine făcuse. Cine știe cine era. — De ce au europenii masochismul ăsta? scârțâi mai departe cinica. Merg În vacanță În locuri unde se lipește de tine. Mizeria nu e pitorească, e oribilă. E mult mai bine În Polinezia, acolo nu există sărmani. Sau măcar În Bermude, chiar dacă acum nu mai sunt atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
de el și să umple golul pe care Îl avea dinainte. Așa că ieșiră din tunel și o luară la stânga. SENS INTERZIS. Sensuri interzise. O conduse spre scara mobilă. Trepte și trepte de oțel ce se Îndreptau În sus, spre ieșire, scârțâind. Parcă nici nu se vedea capătul acelei scări verticale. Să urce. Să urc spre ieșire În ziua funeraliilor iluziilor mele. Nu te invit la cină, Îi spuse Emma Întorcându-se și aplecându-se asupra lui pe neașteptate, simțea impulsul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
te-am creat, eu te răpesc - Îmi aparții. Iar ea va plânge pentru că eu am iubit-o atât de mult Încât i-am acordat iertarea. Va regreta că este Încă În viață și remușcarea o va urmări pentru totdeauna. Alunecară scârțâind prin fața femeilor care, la trecerea lor, amuțiră. Maja, Îmbălsămată În fotoliu, nici nu se mișcase. Îi aruncă lui Antonio Buonocore o privire de dispreț nedisimulat. Ce necioplit. E incalificabil ceea ce a făcut. Să sperii așa copiii. La petrecerea Camillei. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
și funcția pe care o deții, cine crede că știe cine suntem noi, cine ne caută În viața pe care o trăim vede doar umbra pe care noi o proiectăm. Dar noi nu suntem așa. Pe aleile din Gianicolo, prundișul scârțâia sub pașii lor. Un văl umed făcea să lucească mașinile parcate sub platani. Parbrizul Peugeotului lui Sasha era stropit de apă - ca de ploaie. Dar norii rătăceau și nu reușeau să se adune. Din când În când Învăluiau fața lunii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
umbrele dispar. Și totul revine la normal. Deoarece Camilla nu voia să-l lase să plece În camera lui, iar el era chircit și Îl dureau toate și voia să fie iertat, consimți să se Întindă pe pătuțul ei - care scârțâi sub greutatea lui. Camilla se adună la pieptul lui. Câteva clipe Îi păru că ea rămăsese cu urechea lipită de bluza lui, ascultând sunetele misterioase ale gazelor sale intestinale. Un joc care altora li s-ar fi putut părea dezgustător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
indică șirul de cabine aflat la 20 de metri În spatele dormitoarelor. Neizolate, fără ferestre și cu uși batante care abia dacă Îți oferă intimitate, stînd ghemuit deasupra unei găuri În pămînt, sînt o perspectivă destul de neplăcută. — La iarnă o să ne scîrțîie crivățul pe la coaie, zice cineva. Ne adunăm la ferestre și ne uităm increduli la priveliștea neispititoare. — N-o să vă scîrțîie, pentru că pînă atunci n-o să le mai aveți, rîde un caporal de undeva din spate. Adunarea afară! Măcar spălătoarele sînt
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
dacă Îți oferă intimitate, stînd ghemuit deasupra unei găuri În pămînt, sînt o perspectivă destul de neplăcută. — La iarnă o să ne scîrțîie crivățul pe la coaie, zice cineva. Ne adunăm la ferestre și ne uităm increduli la priveliștea neispititoare. — N-o să vă scîrțîie, pentru că pînă atunci n-o să le mai aveți, rîde un caporal de undeva din spate. Adunarea afară! Măcar spălătoarele sînt În incinta dormitoarelor și uneori au și apă caldă. Uneori e mai bine decît deloc - o teorie cu largi aplicații
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
fel, Îți mișcă străfundurile, iar tu o să-l cauți toată viața ta de acum Înainte, tocmai pentru acest lucru. Găsești hotelul și intri tiptil În camera mică, În care somnul miroase greu și, ca să faci salteaua gonflabilă să nu mai scîrțîie, o dezumfli un pic. Un pic cam mult, pentru că ajungi să te sprijini direct În ciment ba cu coatele, ba cu șoldurile, ba cu genunchii. Melancolia nu-ți trece decît cînd trenul aproape gol străbate Băneasa În miezul zilei; ești
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
spune, pentru că e aproape decembrie și În ultimele două nopți temperatura a scăzut sub cota de Îngheț. Cum rezerva de cărbuni s-a dus (pentru că n-am știu să avem grijă), frigul e nemilos În dormitor. Așa că inimile mai degrabă scîrțîie pierit. Și, cum nimeni nu-și imaginează că rezultatul tragerii are vreo importanță În criteriile de acordare a permisiei, scîrțîie o dată În plus și de ciudă. Și aici funcționează la fel de bine un principiu general de viață sub comunism: se descurcă
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
cărbuni s-a dus (pentru că n-am știu să avem grijă), frigul e nemilos În dormitor. Așa că inimile mai degrabă scîrțîie pierit. Și, cum nimeni nu-și imaginează că rezultatul tragerii are vreo importanță În criteriile de acordare a permisiei, scîrțîie o dată În plus și de ciudă. Și aici funcționează la fel de bine un principiu general de viață sub comunism: se descurcă fiecare cum poate, corupția e o vitejie la fel de comună ca frica, ca perspectiva Înfometării și ca minciuna oficială. Competiția, virtuțile
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
epuizăm discuția pe teme impuse de nevoia mea maniacă de a mă asigura că totul e bine, se lungește pe bancheta din față, care e goală, și adoarme. Aproape că adorm și eu și, cînd aproape că mă trezesc, trenul scîrțîie, se oprește. Văd cu greu prin geam numele gării și socotesc că ar trebui să cobor la următoarea. Dar lucrurile nu sînt așa simple, nu se știe niciodată de ce. La următoarea oprire mă dau jos fără să verific unde am
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
citești? Ridic mîna În care țin cartea și Îi arăt coperta. — AÎÎÎ..., declară el neconvins, privindu-mă cu un dispreț comic. Am stins lumina de mai bine de oră, dar aerul În salon e electric - patul metalic al lui Moise scîrțîie din cînd În cînd, nervos. Mă Întreb ce-o fi În Craiova, mă Întreb dacă maică-mea o să mai poată veni peste cîteva zile. Ce-o să urmeze? Ce se Întîmplă? Ce ar trebui să facem? E clar că nu avem
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]