12,878 matches
-
secolul XX și asimilează cu ajutorul lui Schiller o înțelegere cosmopolită a rostului civic." E benefică transformarea săvârșită, indiciu de speranță. Liceanul supraînzestrat (nu avea decât 19 ani când a încheiat cea dintâi piesă, Hoții) i-a uluit de la debut pe spectatori prin dubla percepție a gestului dramatic. El a intuit nevoia de revoltă (nu mai puteau fi suportate condițiile de subjugare și de umilire și totodată a avut premoniția golului care survine ulterior. Cum a putut să prevadă zădărnicia proiectului utopic
Anul Schiller ,Să sfidăm letargia!" by S. Damian () [Corola-journal/Journalistic/11594_a_12919]
-
lungă la Cinematecă se cere recomandată). Regizorul pare însă să se fi plictisit de astfel de subiecte grele, dar nu și de experimentele cu convențiile genurilor. I-a trecut gravitatea și cheful de explorare a subconștientului (al lui sau al spectatorului), dar i-a rămas rigurozitatea formală in extremis. Cel puțin asta deduc eu din filmul Nu pe gură!. Nu mai vrea teatru filmat ca în Mélo, dar opereta îi surâde. Dar doar n-o s-o transpună într-un musical banal
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
rigurozitatea formală in extremis. Cel puțin asta deduc eu din filmul Nu pe gură!. Nu mai vrea teatru filmat ca în Mélo, dar opereta îi surâde. Dar doar n-o s-o transpună într-un musical banal și sincopat, în care spectatorul să se plictisească de dialoguri artificiale și să aștepte plictisit următoarea melodie, doar doar l-o mai scoate din amorțeală. Dacă la asta vă așteptați, pelicula vă va dezamăgi. Dar mai ridicați ștacheta, și veți vedea ce poate un regizor
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
clare, ca, de exemplu, în Chicago, unde numerele de vodevil au rolul de a comenta sau de a exemplifica o situație care ți-a fost deja servită pe tavă într-un dialog. Resnais nu pare însă dispus să își ghideze spectatorul prin acest șotron intricat și, ca orice șotron, plin de delimitări. Așa că le desființează și le deconstruiește într-un mod original. Întâi și întâi, în loc să dea succesiunii de replici și numere de vodevil un aer cât de cât realist, el
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
metalurgiei care crede că dezvirginându-și soția, între ei se formează un aliaj permanent prin care ea e marcată pe veci de el, motiv pentru care ea nu îl va înșela niciodată. Odată ce personajele sunt plasate în această sferă a neplauzibilului, spectatorul se poate aștepta la orice. Și mizanscena contribuie la această impresie, tonurile de roșu, mov și verde subminând veselia uneori forțată a personajelor. Senzația de apropiere de lumea lui Lewis Carroll pe care o viza regizorul se obține de la primul
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
dialogurile (inclusiv cele cântate), pline de vervă și de calambururi. Regizorul francez face însă o altă modificare, în spiritul democrației textului (în care fiecare personaj are un rol la fel de important, cerut de complexitatea intrigii). Fiecare privește și se adresează direct spectatorului, solicitându-i aprobarea. În acest mod, personajele părăsesc statutul lor de marionete ale autorului - și această manevră e dificilă dacă luăm în calcul neplauzibilitatea lor - devenind, pentru scurt timp, voci naratoare. Aș vrea să adaug la această analiză câteva observații
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
indicații severe. A scos ŤCetatea literarăť, revistă săptămînală, de orientare ideologică, dar numai cîteva numere. De minimis non curat praetor. A dat bătălii în teatru, unde a avut talent, vedea lumea ca pe un teatru și pe sine ca un spectator, așezat pe sofaua de pluș a Capșei". Pentru a urma o blamare generalizată a scriitorului român, a cărui "tragicomedie" ar consta în perpetua sa înclinație spre minciună. Incapabil de evoluție, de-o creștere organică precum și de o bruscă regenerare, de-
Extraordinarul Petre Pandrea (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11606_a_12931]
-
sine. El dezgolește trupul femeii așa cum prezintă și pe cel al animalului - un alter-ego al său, pentru a-și surprinde întregul alai de senzații și chiar reacții primare nedisimulate de spirit, cultură sau convenții de orice fel. Este ceea ce imprimă spectatorului, sau cel puțin mie, un sentiment tonic, de bucurie. Femeile lui Bulacu, cel mai adesea fără chip, prezențe identificabile prin câteva elemente individualizatoare: sâni, coapse, tors etc. obiecte ale bucuriei animalului din noi, ipostaziat într-un berbec sau taur de
"Niște artiști" by Catalin Davi () [Corola-journal/Journalistic/11614_a_12939]
-
îi cunoșteam, - scrie ea - că participam zi de zi, minut cu minut, la elaborarea spectacolului nu reducea elementul de surpriză, de încântare pe care-l încercam privindu-i, admirându-le talentul, nebănuitele nuanțe, sensibilitatea și vibrația pe care le transmiteau spectatorilor, acelora care nu pot bănui câtă migală, câtă pricepere, câtă osteneală și câtă disciplină sunt necesare actorului". După șapte interviuri cu regizorul de teatru și de film Liviu Ciulei, urmează o serie de microportrete de actori, în care găsește formule
Amintindu-ne de Andriana Fianu by Iordan Datcu () [Corola-journal/Journalistic/11613_a_12938]
-
Europei sau în Statele Unite ale Americii, la noi violența ficțională o bate pe cea reală, în mare măsură datorită importurilor masive. Dacă stau să reflectez la acest subiect, violența ficțională are un areal de răspândire mai mare tocmai pentru că majoritatea spectatorilor știu că nu e "pe bune". Filmul de artă a uzat-o și a abuzat-o deopotrivă, uneori eșuând într-o violentă analiză a violenței, care face ca împușcăturile și exploziile hollywoodiene să pară jocuri de copii. Iar câteva filme
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
are nimic interesant în comparație cu alte lungmetraje ca Shrek sau Shark Tale. Simplificarea desenelor e deliberată și nu țintește doar în direcția caricaturii. Personajele inestetice, construite din motive geometrice viu colorate, decorurile ultra-banale, evită exact miza producțiilor Disney, Pixar etc.: captivarea spectatorului prin intermediul unei supraîncărcări baroce a imaginii, printr-o succesiune de cadre savant compuse și exuberant colorate. Trey Parker și Matt Stone, creatorii acestui serial, au vrut ca în acest fel să îndrepte atenția spectatorului către scenariu. 200 de obscenități debitate
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
miza producțiilor Disney, Pixar etc.: captivarea spectatorului prin intermediul unei supraîncărcări baroce a imaginii, printr-o succesiune de cadre savant compuse și exuberant colorate. Trey Parker și Matt Stone, creatorii acestui serial, au vrut ca în acest fel să îndrepte atenția spectatorului către scenariu. 200 de obscenități debitate pe durata a aproximativ 90 de minute. Ei, și se mai întreabă cineva de ce aceste desene animate au ajuns în cinematografe. Aici au avut un tratament preferențial - deși contrar avizului specialiștilor - adică o cotă
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
la Iași, ci doar pentru că cei de la Cannes nu i-au permis să fie o premieră românească înaintea concursului. Despre Monica Bîrlădeanu a mai spus că a ales-o după ce aceasta a dat probe și că speră că va atrage spectatorii care au fantezii legate de ea, mai ales că joacă rolul unei asistente medicale. Profitînd de buna dispoziție a regizorului, care, deși a mărturisit că este obosit, a fost foarte disponibil, l-am rugat să răspundă la cîteva întrebări. -...acum
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
să fie un succes în România, dar succesul filmului în România va reprezenta exact măsura în care oamenii sînt interesați de problemele care îi privesc direct. Dacă românii nu sînt interesați de propriile lor probleme, atunci filmul nu va avea spectatori. Și acuma o să vedem așa, pentru că e inevitabil un film cu un discurs social și politic destul de pregnant. Dacă oamenii se vor duce la filmul ăsta așa cum s-au dus la vot, atunci nu va avea succes. - V-am văzut
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
valoarea acestui gen de creație. Floarea Calotă, Maria Ciobanu, Angelica Stoican, Nicoleta Voica, Nicolae Mureșan, Dinu Iancu Sălăjanu sunt doar câteva nume care au demonstrat, și cu această ocazie, ce înseamnă autenticitatea, profesionalismul, dragostea și respectul față atât de (tele)spectatori cât și pentru acest gen de artă înălțat la rang de patrimoniu național. Iar când peste toate cântecele (cu texte de bun simț) mai rămâne în suflet rezonanța melodiilor interpretate la taragot de Dumitru Fărcaș, cuvintele devin fără rost... În
Folclor și alte povestiri televizate - din pădurea românească by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Journalistic/11641_a_12966]
-
frig. Ca în trenul acesta. Pe vremea lui Dante se spunea că visele dinspre dimineață spun adevărul... ZOHREINU! AMINTEȘTE-}I! Străbat un culoar, nu foarte lung, prin întuneric. Accesul către scenă. Prin holuri și culise. Un traseu nu foarte cunoscut spectatorilor. Intru într-un spațiu dreptunghiular, bine luminat. O sală cu un tapet somptuos, galben-auriu, ușor patinat de trecerea timpului. Scaune pe toate laturile. Scaune stil, cuminți, care își așteaptă posesorii. Privesc numărul lipit pe al meu. Un număr lung, format
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
de predicții, se vede, au influențat calitatea primelor filme, axate pe viața cotidiană. Vezi primele producții Lumičre: Mic dejunul bebelușului sau Partida de cărți. De dragul acurateții, 1895 este data la care cei doi frați și-au proiectat filmul în fața unor spectatori. Care și plătiseră pentru asta. Totuși și la capitolul premiere Auguste și Louis fuseseră devansați: neamțul Max Skladanowsky făcuse același lucru cu două luni înaintea lor. Oricum, precedându-i cu patru ani pe pionierii cinematografiei, în 1891, Edison și W
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
în fața unei surse de lumină care permite proiectarea lor pe un ecran. În cazul kinetoscopului nu poate fi vorba de cinema, pentru că erau filmulețe care puteau fi vizionate doar de o singură persoană o dată. Se puteau vedea doar dacă privirea spectatorului era orientată frontal. Fluxul luminii era asigurat tot de percepția spectatorului. Edison folosea o lățime de 35 de milimetri pentru a reproduce imagini în mișcare. Din cauza structurii mecanice a kinetoscopului, forma filmului avea patru perforări și era dreptunghiulară, ea impunându
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
ecran. În cazul kinetoscopului nu poate fi vorba de cinema, pentru că erau filmulețe care puteau fi vizionate doar de o singură persoană o dată. Se puteau vedea doar dacă privirea spectatorului era orientată frontal. Fluxul luminii era asigurat tot de percepția spectatorului. Edison folosea o lățime de 35 de milimetri pentru a reproduce imagini în mișcare. Din cauza structurii mecanice a kinetoscopului, forma filmului avea patru perforări și era dreptunghiulară, ea impunându-se ca standard care dăinuie și azi. Pentru posteritate, cei doi
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
patru dispozitive de gradene descriu, în cutia neagră, un cerc. În mijlocul lui, ca o axă a poveștii, ca o țintuire în vină, Medeea. A lui Euripide, a noastră, a lui Tompa, Medeea de ieri, de azi, dintotdeauna. În amfiteatru, noi, spectatorii ei. Între noi și ea, cercuri concentrice, pe care sînt amplasate celelalte personaje - în costume de azi, în pardesie lungi - și gradele lor de vinovăție. Le străbatem spre Medeea și de acolo înspre noi, dus-întors, dus-întors. Textul cunoscut al lui
Patima Medeei by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11705_a_13030]
-
lor realist trece neobservat. Orice iluzie de transparență veridică a filmului e anihilată prin apariția finală: un înger care cântă pop. Faptul că Orlando se adresează direct "camerei" dă frâu liber unor alte conotații: creează, recurgând la distanțarea brechtiană, un spectator critic, conștient de mecanismul suturii care de obicei se face mizând pe inconștient. Potter mai plasează ceva piedici în calea unei identificări line și sigure dintre public și protagonist: și în roman, Orlando mai spune/gândește prostii, dar, pe lângă ele
Orlando, peliculă feministă (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11730_a_13055]
-
dimpotrivă, Orlando n-are parte de meditații profunde. Dimpotrivă, extrage din puțul gândirii niște remarci dacă nu prostești, cel puțin banale: după ce o cunoaște pe regina ElisabetaI, tot ce găsește să spună e "ce persoană interesantă". De aceea, identificarea cu spectatorul, încurajată de realismul mimat de documentare, e împiedicată în Orlando. Oricum, consolarea e că protagonistul e remarcabil de spiritual în dialoguri. Rezultă că Potter reușește să escamoteze defectele codurilor de care se folosește. Impactul e unul postmodernist sută la sută
Orlando, peliculă feministă (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11730_a_13055]
-
Bizar, fiind un lungmetraj destinat difuzării pe un post TV. E o încercare de explicare a evenimentelor din 11 septembrie, cu anumite propteli documentare: fiecare dintre arhitecții atacului e introdus printr-un freeze-frame, există și niște grafică pentru a ajuta spectatorul să urmărească dezvoltarea relațiilor dintre personaje sau complicatele trasee internaționale pe care le parcurg. Pelicula ascunde, îndărătul unei regii sobre și economicoase, o doză consistentă de finețuri, insesizabile inițial pentru că filmul "te prinde", iar ritmul narativ nu duce lipsă de
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
acest context, ei reușesc s-o facă praf. În primul rând, o abundență de cadre lungi cu varii personaje comunicând cel mai adesea cu unele invizibile. Pe la sfârșitul filmului, le-ai cam pus cap la cap. Dar, de teamă că spectatorul e prea tont ca să se prindă, regizorul îți pune el povestea în ordine, prin intermediul privirii unui puști, minunat suport de identificare. Necazul e că regizorul pare să fi uitat anumite fragmente, pentru că în "soluția problemei" lipsește cel puțin un personaj
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
nici Woolf, nici Potter nu cred în măsurătoarea unei adaptări în funcție de fidelitatea față de original. Regizoarea afirma într-un interviu că o ecranizare care se comportă ca un sclav față de roman, care încearcă să-i dea viață, e condamnată să plictisească spectatorul, cel puțin din punctul de vedere al scenariului. Woolf, care a fost contemporană cu începuturile producției cinematografice, era de părere că filmul nu poate trăi de pe urma literaturii, pentru că, fiind un mediu sincretic, are la dispoziție nenumărate simboluri pentru emoții pentru
Orlando, peliculă feministă (I) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11774_a_13099]