2,444 matches
-
religie, ultima credință a necredincioșilor, seamănă cu o evlavie sceptică; iar muzeele noastre cu niște sanctuare pentru agnostici. Stranie combinație, dar care convine acestei religii în secret disperate. Venerația artistică înșeală foamea spirituală, fiind o ultimă transcendență permisă de eclipsa transcendențelor (cult, etnie, partid, teritoriu, națiune și arta însăși). Să ne amintim că acest cult de substituție a apărut la noi în Renaștere, odată cu prima contestare radicală a tradiției creștine. Și a revenit în secolul necredinței, care nu întâmplător a fost
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
-ne cu realitate. Icoana creștină spunea: Dumnezeul vostru este prezent. Icoana postcreștină: prezentul să fie Dumnezeul vostru. De la idol la idol, aceasta ar fi atunci cariera imaginii în Occident. "Arta" slujind drept intermediu între două idolatrii. Prima, din exces de transcendență; a doua, a noastră, din lipsă. În regimul idolului, imaginea, declinare a prototipului divin, avea prea mult "off": ea era parcă strivită de sacru, care o acoperea sau o străbătea. În regimul vizual, imaginea nu are destul "off": ea își
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
nu este ușoară, pentru că ele scapă simțurilor majorității oamenilor. Ele sunt, în final, legi (care aparțin fizicii) asemănătoare formei (care aparțin de metafizicii). Sunt cazuri particulare ale formei. Forma este un universal; dar când spunem universal nu avem în vedere transcendența sa, deoarece forma nu poate exista independent de materie. Ea este o lege universală a materiei (naturii). Pe când natura este în transformare, formele sunt eterne și nestrămutate, pentru că ele definesc această transformare. Descoperirea lor reprezintă scopul științei; dar se pare
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
date de zei, trăiesc în paradisul motivației, cele derivate - creații umane - înseamnă convenție, arbitrar, marcând trecerea de la adevărat la eufonic 13. Fenomenul desacralizării, al golirii afectivității, al pierderii semnificației originare este echivalent, în terminologia spitzeriană, gramaticalizării: "nomina sacra vizând spre transcendență, devin, printr-un proces de golire, de formalizare, cuvinte sacrilege, apoi își pierd chiar și această relație negativă cu sacrul. Omul sfințește, consacră unele cuvinte, pe care apoi le degradează, folosindu-le în scopuri profane. Verbul devine simplă fosilă lingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
pe escatologie"258 (în fapt, teoria lui Eliade expusă în tratatele sale, despre "creatorul care devine deus otiosus și se îndepărtează treptat de creația sa"259, concepția sa despre "adevărata" religie care începe după ce Dumnezeu s-a retras din lume: ""Transcendența" sa se confundă cu eclipsa sa. Elanul omului religios spre "transcendent" mă face să mă gândesc uneori la gestul disperat al orfanului rămas singur pe lume (...). Religia este într-adevăr rezultatul "căderii", al "uitării", al pierderii stării de perfecțiune primordială
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
moartă" a lui Ștefan; logodnicul Agripinei este "un om care a murit de mult" etc. "Logodnica e, în același timp, Străina, cum o numește Generăleasa, nu numai în sensul distanței nostalgice pe care o impune asceza, dar mai ales al transcendenței pe care o simbolizează"626; în acest caz, supranumele este, mai mult decât în altă proză, un semn "al canalului comunicativ între "între dincoace și dincolo". Utilizând codul lecturii gnostice, Ștefan Borbély analizează numele eroinei ca o sugestie de dedublare
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
are un sens: el este într-adevăr în Timp și în Istorie - și este obsedat de „ieșirea din Timp”; nu reușește să „iasă” cu adevărat decât omorându-se accidental. Ceea ce, de altfel, din punct de vedere filosofic, este justificabil: singura transcendență garantată tuturor oamenilor este Șcea obținută prinț moartea lor. Dar important este că v-a plăcut acest roman, că nu mă dojeniți că am sacrificat atâtea zile și nopți pentru o lucrare care nu este „științifică”. Și Puech s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
de sacru, o noțiune complexă și relevantă a spiritualității secolului XXI. Fiind considerat o valoare fundamentală a existenței umane, alături de bine, frumos și adevăr, sacrul reprezintă un reper esențial și existențial în descoperirea formelor lumii spirituale, dezvăluind diferitele aspecte ale transcendenței. Implicarea cercetătorilor în definirea sacrului evidențiază importanța care se acordă astăzi acestei noțiuni, scoțând totodată la iveală și extraordinara sa pluralitate de semnificații atât de natură psihologică, sociologică sau filosofică, cât și religioasă. Definirea sacrului este anevoioasă, fiecare civilizație rezervându
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
domină pe om"51, în viziunea lui Girard, sacrul comportă o problematizare aparte față de modul creștin de înțelegere a acestuia. În această direcție, Julien Ries arată că, "pentru Girard, creștinismul este singura religie nonsacrificială, care își afirmă, în raport cu toate celelalte, transcendența etică"52, propovăduind credința în Dumnezeul iubirii, și nu al violenței, acest fapt figurând ca un sfârșit al sacrului violent, anterior credinței iudeo-creștine53. Există însă și unele așa-zis inconveniente care îi sunt reproșate acestui gen de abordare, specifică atât
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
de abordare, specifică atât lui Caillois, cât și lui Girard, constând în raportarea directă și exclusivă a sacrului la profan, care generează, așa cum observă unii autori, eroarea de a nu pune "în legătură sacrul cu fenomenul prim al nevoii de transcendență (...), ci cu satisfacerea ei prin mediere"54. Prin această eroare, se ajunge în final la o transcendență deviată și nu la una verticală (de tip creștin), conducând, în cele din urmă, la "sacralizarea sacrilegiului"55. Una dintre cele mai valoroase
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
sacrului la profan, care generează, așa cum observă unii autori, eroarea de a nu pune "în legătură sacrul cu fenomenul prim al nevoii de transcendență (...), ci cu satisfacerea ei prin mediere"54. Prin această eroare, se ajunge în final la o transcendență deviată și nu la una verticală (de tip creștin), conducând, în cele din urmă, la "sacralizarea sacrilegiului"55. Una dintre cele mai valoroase opinii asupra modului de definire a sacrului este însă cea adusă de Mircea Eliade, pentru care problemele
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
cea a omului areligios. Pentru cel dintâi, sacrul reprezintă acea "realitate absolută (...), care transcende lumea aceasta, dar care se manifestă în ea și, prin urmare, o sanctifică și o face reală"62. În tot acest timp, omul areligios, refuzând impulsurile transcendenței, percepe sacrul ca "obstacolul, prin excelență, în fața libertății sale"63, libertate care în concepția sa echivalează cu dispariția ultimului zeu. Într-o altă încercare de definire, filosoful și teologul spaniol Juan Martin Velasco înțelege prin sacru "sfera în care se
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
religiilor o sursă constantă de studiu și analiză. Concluzionând asupra definițiilor prezentate, desprindem ideea că diferitele forme de reprezentare a sacrului pot fi sintetizate în două categorii esențiale. În prima dintre situații, constatăm imaginea metafizică, percepută din perspectivă filosofică, a Transcendenței divine sau a Absolutului, ce reprezintă prin intermediul revelației, credinței și rațiunii expresiile esențializate ale sacrului, revelând diferitele ipostaze ale înțelegerii și trăirii sentimentului religios inclusiv în zona artisticului. În a doua situație, se distinge expresia unui sacru religios, a unei
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
numeroși artiști și de pe alte continente, așa sunt David Alfaro Siqueiros, a cărui pictură poartă mesajul religios al protestului împotriva inumanității 448, Diego Rivera sau Clemente Orozco, care au reușit fără a folosi vreunul din mijloacele tradiționale de reprezentare a transcendenței 449 -, să insufle senzația participării reale a privitorului la desfășurarea scenelor biblice prezentate. Resimțind eșcurile cauzate de destrămarea unora dintre paradigmele secolului XX, ultimele patru decenii ale acestui veac au consemnat revenirea în actualitate a unor nevoi spirituale fundamentate pe
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
artă Suzi Gablik recunoaște instalarea, prin ridicarea oricărei obligativități de supunere față de reguli, a unui pluralism de idei, tipic modernist. În planul reprezentării vizuale a sacrului, această trăsătură a creat, printr-un demers fără precedent de eliminare a credinței în transcendență, o adevărată dilemă a opțiunilor artistice, instaurând o stare de incertitudine asupra autenticității manifestărilor creatoare 500. Însă, în ce privește această nouă situație, credem asemenea autoarei amintite în ideea conform căreia "costul unei astfel de libertăți a fost pierderea siguranței care vine
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
rezumată la modul diferit de recepție a ideologiilor păgâne privitoare la om. Astfel, dacă Apusul era tributar unui anume "pesimism funciar" în ceea ce privește umanitatea, exacerbând neliniștea și păcatul, Răsăritul s-a simțit mai apropiat de exprimarea misterului credinței pe cale "apofatică", definind transcendența absolută a lui Dumnezeu prin tehnicile negației, omul fiind considerat, de această dată, o "copie" a divinității. (Cf. Răzvan Theodorescu, Cele două Europe, Editura Enciclopedică, București, 2013, p. 17). 380 Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Editura Humanitas, București
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
stil comportamental caracteristic psihismului indivizilor, în sensul a ceea ce la om se va numi temperament. Psihismul uman se formează și se afirmă însă într-un context specific ce presupune limbajul asertiv supraindividual, normele și valorile, instituțiile, practicile sociale și vizarea transcendenței. Dincolo de sinele primitiv, despre care se poate vorbi și la animale, în cazul persoanei umane trebuie să se țină cont de un psihism conștient, în specificul său reflexiv, subiectiv, intențional și asertiv, capabil de libertate și autodeterminare. Psihismul conștient al
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
cinci mari factori se bazează pe valențele cararcterizante ale limbajuluiă. Individul uman, persoana umană se mai dimensionează prin statute și roluri sociale, prin funcționarea sa în cadrul unor practici sociale instituționalizate, prin vizarea valorilor de bine, adevăr și frumos, prin contemplarea transcendenței. Omul este o ființă biologică și are un psihism în virtutea acestei apartenențe ce-i conferă și o dimensiune socială. Caracterizarea omului ca ființă bio-psiho-socială nu surprinde însă ceva care să îl diferențieze clar de universul biologic. Eventual, omul în specificitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
poate vorbi deja de un sine (selfă într-un sens special, la persoana umană trebuie să se aibă în vedere psihismul conștient în specificul său reflexiv, subiectiv intențional și asertiv, capabil de libertate, care se manifestă în interiorul logosului și vizează transcendența. La om funcționează limbajul asertiv, argumentativ și critic, nu doar cel comunicativ, prezent și la indivizii biologici. Prin limbaj se pot formula expresii, narațiuni, istorii, evaluări, caracterizări și teorii asupra realității. Tot acest univers asertiv formulat prin sisteme semiotice diverse
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
statute și roluri sociale, prin funcționarea sa într-un cadru instituționalizat, care, de asemenea, este supraordonat subiecților individuali. În sfârșit, existența umană se mai dimensionează prin instanța valorilor, prin aspirația pe care o exercită adevărul, binele și frumosul, prin vizarea transcendenței care, în primă instanță, a fost concepută sacral. În dimensiunea persoanei umane, a psihismului său conștient se reflectă și se oglindesc și aceste instanțe supraindividuale ordonate de norme și valori. 1.4. Temperament și caracter În prezent, psihologia persoanei se
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
are un destin unic și poate fi descrisă ca o structură bio-psiho-socio-spirituală. Aceasta reunește: - principiul vital (interacțiunile din care a luat naștere ființaă; - principiul rațiunii (reperele cunoașterii și înțelegeriiă; - principiul conștiinței (capacitatea de autoreflexie și de reflectare a lumiiă; - principiul transcendenței (capacitatea de a se recrea prin depășirea de sine și a lumii tinzând spre un ideală. Dar personalitatea mai înseamnă și un complex de trăsături psihologice, specific individuale, persistente, în marea lor majoritate neconștientizate, care se reflectă în aproape toate
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
considerare în perspectiva orientării spre „bine” și eventual demnitate, împăcare cu sine și fericire. E drept că ulterior morala creștină a pus accentul pe iubirea aproapelui și pe trăirea vinovăției, dar ea s-a păstrat la un nivel în care transcendența juca rolul principal iar credința, dragostea și supunerea față de Dumnezeu se plasa în zona unor virtuți cardinale deasupra celor socio-comunitare de dinainte. Omul putea fi caracterizat mai repede în termeni de credincios sau păcătos decât în termeni de curajos, drept
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de foc a harului purificator și îndumnezeitor. Cea mai mare descoperire pe care ne-o aduce creștinismul, zice Ioan Damaschin, e cunoașterea de noi înșine. Și ce este oare renașterea în Duh decât recunoașterea de noi înșine în Dumnezeu, în transcendența nemuririi? De la Dumnezeu venim și la Dumnezeu ne întoarcem, acesta e destinul omului, revelat prin Iisus Hristos. Iisus Hristos e modelul după care și puterea prin care lumea se creează din nou, se desăvârșește, reașezată pe linia destinului ei transcendent
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
satisfăcător. Totuși, fără nici o justificare, după cum o spune el însuși, afirmă, pe neașteptate și în același timp, transcendentul, ființa experienței și sensul suprauman al vieții, scriind: "Eșecul, dincolo de orice explicație și de orice interpretare posibilă, arată nu neantul, ci ființa transcendenței". Această ființă care dintr-o dată, și printr-un act orb al încrederii umane, explică totul este definită de el ca "unitatea de neconceput între general și particular". Astfel, absurdul devine Dumnezeu (în sensul cel mai larg al acestui cuvânt) și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
o reacție elementară, el se simte poate mai aproape de Platon. I se spune, într-adevăr, că orice imagine presupune o esență în egală măsură privilegiată. În această lume ideală fără ierarhie, armata formală este alcătuită numai din generali. Fără îndoială, transcendența a fost eliminată. Dar, printr-o cotitură bruscă de gândire, se reintroduce în lume un fel de imanență fragmentară care restituie universului întreaga sa profunzime. Să mă tem oare că am dus prea departe o temă manevrată cu mai multă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]