482 matches
-
astfel că Scriitorul se văzu stând cu mâinile pe piept, cu obraji de ceară și părul pieptămat cu cărare pe partea dreaptă. Deși cămașa albă, închisă până la ultimul nasture, ascundea gâtul, știu imediat că sub ea se afla o dungă vineție. Și mai știu că acea dungă fusese făcută (avea să fie făcută?) de o funie. Urlă, cuprins de panică: - Luciaaaaaaaaa! Luciaaaaaa! Nu-i răspunse nimeni, dar unul dintre cai necheză. Căzu în genunchi și vomită până în momentul în care stomacul
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
Își redeschide petalele, surâde, deschide ochii, mă privește (cu câtă mirare și bucurie!), Înțelege, se bucură, mai vrea; știe c-am omorât-o, că vreau s-o omor, e fericită, mă uit la conturul perfect al capului Înscris În culoarea vineție a stâlpului de piatră al porții unde ne-am oprit; piatra masivă uniformizatoare, capul ei fragil, „ce-ar fi s-o...?“; doar un gest din partea-mi, nu-mi trebuie nici măcar o fracțiune de secundă s-o fac; mă observă atentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
ce rup limitele spațiului și zboară dincolo de cadru; tu privești cu mină obosită la zborul lor și nu vezi fazanul Înfoiat de alături, din spinarea căruia iese un cap de drac; iată și o lebădă albă Înotând pe o suprafață vineție, din aripile căreia cresc două capete de absidă; Încolo, tu stai pe puterea ta de feudal, nu te sinchisești de nimeni și de nimic, chiar dacă acum te-ar mușca o limbă veninoasă; te uiți imperial la păsările acelea fantastice de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
vrem, am lovit-o rău și atunci am avut revelația că am făcut-o să sufere. Acea suferință acută ce se citea pe fața ei (care era foarte albă, ca În portretele lui Boticelli, avea un ten de o albeață vineție, caracterizând doar acele ființe ce stau mai mult În umbra alcovului, decât În bătaia vântului și a soarelui, cu niște ochi albaștri inexpresivi și distanți și cu părul lung de un auriu roșcat) m-a zguduit. De atunci, o apăram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
brusc la o cotitură, mă Întorc, nu se vede capătul străzii; eram parcă pe plantelor; se deschide o poartă În zidul verde, Îmi iese Înainte o arătare diformă: sâni enormi, burdufuri umflate albe, de un alb rozaliu, cu bumbii bombați vineții; câte un fir de păr negru și creț crescut În vârful lor, văd bine tot, sunt chiar sub ei, aproape Îmi intră În ochi; femeia mă depășește În Înălțime cu mult, brațe imense, tatuate cu scene erotice ca la pompei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
morții“. „Zgomotele trasează frontiere. Poți spune, de pildă, că tăcerea înseamnă absența oricărui zgomot. Dar nu poți spune că zgomotul înseamnă absența oricărei tăceri. Să zicem că smârcurile acoperă smocurile de iarbă. Înseamnă asta absența ierbii ? Ori cerul se îngroașă, vinețiu și noros. Înseamnă asta oare absența soarelui ? Într-un fel, viața e un fel de a amesteca tencuielile, încât adesea frescele rămân dedesubt și tencuielile crăpate se arată deasupra. Uneori, tăcerea străpunge prin smârcurile zgomotoase. Așa cum, în închisoare, ți se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
se reîntoarcă nu știu unde. Bolnavul își umezi ochii, închizând pleoapele, dar, când le redeschise, privirile îi rămaseră ațintite tot spre Cosmina. Cât o înțelege din ce vorbim ?... se întrebă ea, fără să-și mute privirea de la ochii aceia nefirești pe masca vineție, osoasă. — Ceva-ceva pare să înțeleagă, pentru că, stai să vezi, ce crezi că a făcut ? A început să lăcrimeze ! Am crezut că mi se pare, știi, ca pe frescele cu sfinți alungiți, când lumina te înșală și ai impresia că icoana
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
e. Din tot ce se întâmplă în afara pântecului care te poartă, poți doar să auzi... Chestiunea însă e că omul nostru aude, dar nu le potrivește. Cosmina muie prosopul în apă și îi șterse obrajii, parcă încercând să îndepărteze umbrele vineții care îi împresurau ochii. Apoi coborî spre tâmple. — Exact acolo e problema, spuse Pantelimon. Între tâmplă și urechea internă e o distanță mică, nici cât o unghie. E însă ceva ce nu se leagă. Știi, ca la un dislexic. Vede
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
și uscați. Când găsi puterea de a se uita la ce lăsase în urmă, se găsi într-un spectru știrb al luminii, căruia i se vedeau mai ales marginile, roșu și violet. Sub veșmintele sfâșiate, loviturile lăsaseră carnea umflată și vineție. Pielea se îngroșase ca o crustă întunecată și hainele, de uscătura sângelui, deveniseră scorțoase. Se trase îndărăt, de parcă trăia un coșmar și ar fi vrut să se ferească, stând cu fața la perete. Numai că, dacă ar fi existat vreun perete s-
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
de dus. Lumea, în întregul ei, e mai ușor de înfruntat decât unul sau altul dintre locuitorii ei. Înjurătura pătrunde în miez, apără lucrul în sine. Înserarea se înstăpânea, treaptă cu treaptă. Mai departe, la lizieră, dincolo de cimitire, apusul întârzia, vinețiu, peste întreaga linie a orizontului, încât credeai că n-o să se mai facă noapte niciodată. În oraș, apusurile sunt mai scurte. Din clipa în care începuseră să construiască blocuri, oamenii au înțeles că lumea îmbătrânea. Își dădea seama că pasiunea
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
o proastă în mod intenționat. Îi spun: Nu-mi stă în fire. Fă în așa fel încât să-ți stea! Patroana mă fixează cu ochii larg deschiși. Pielea ei pare mult mai albă în lumina lămpii, apoi devine palidă, aproape vineție. — Vă mulțumesc, doamnă, îi spun. Scoțând acul de păr din buzunarul interior, îl șterge cu mâneca: — Vorbim despre supraviețuire. Cum ziceam, vreau să merit acul tău de păr. — A fost o lecție bună. La revedere și mulțumiri, îi spun patroanei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
opta Hiperboreeana" urcă în zonele reci, propice creației. Trimiteri se pot face la Eminescu, la poezia lui G. Călinescu și la Camil Petrescu: "Aș vrea să fugim în/ Hiperboreea/ și să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimții/ cerului vinețiu". Prin invocație și contextul creat, poemul amintește și de "Riga Crypto și Lapona Enigel" ale lui I. Barbu. Poetul rămâne însă bolnav de cunoaștere, de salt în cunoaștere: "Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numărul unu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de ingenios: fereastra solitarului cu mușcate în geam - unul din elementele metaforice, expresive ce se repetă; celelalte sînt picătura de apă ce stă să cadă de pe o ramură, un arbore singuratic, niște file chinuite de manuscris - devine, la sfîrșit, din vineție și rece, policromă și, la fel, priveliștea din dreptul ei. Drama poetului apare oarecum estompată, dar nu mai puțin semnificativă decît în reconstituirile literare cunoscute. „Bacovia - poemul de mîine” n-are tentă didactică și nici nu se vrea un film
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
din care nu lipsește oniricul de coșmar, și nici cromatica expresionistă: pământul e "roșu ca ploaia și păsările de vară", căci ‚fântânile sufletelor noastre picături de sânge" curg, poetul stă "întins ca mortul sub cerul negru, întins peste coastele câmpului vinețiu" adunându-și sângele de un roșu greu până aude o trompetă roșie, soarele e nebun "ca tigrul albastru ce cutreieră pădurile sufletului meu" etc. etc. Iar pe acest fundalul sumbru, o serie de apariții spectrale, născute din fuziunea formelor și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
lemn, cărămizi, cioburi de sticlă spartă, balamalele scoase de la vreo fereastră, un sac gol din doc, mototolit, o sticlă răsturnată goală, de culoare verde, pe care se-așezase un praf alb, pe dinăuntru zărindu-se, pe-o parte, o crustă vineție de tanin uscat și crăpat etc.). De tavan stă atîrnat un bec cu o lumină slabă (nu te orbește dacă te uiți la el), prins într-o dulie din cupru înegrit 3. Cl. Simon, Leçon de choses, Minuit, 1975, pp.
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
paralel, între Giton și Phédon, în Caractères: (29) Giton are tenul proaspăt, e plinuț la față și cu obraji rotunzi, privire fixă și sigură, umeri lați, burta înainte, pasul ferm și hotărît (...). (30) Phédon are ochii trași în orbite, este vinețiu la ten, slab la trup și uscățiv la față (...). Asistăm, în manieră clasică, la o enumerare de proprietăți și de părți ale corpului, plecînd de la o temă-titlu, un simplu nume propriu la început lipsit de semnificație. Cele două personaje au
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
descriptive elementare: argumente non-ierarhizate la care se adaugă predicate calificative succesive (schema 7). Același procedeu guvernează și construirea portretului lui Phédon: Schema 8 PHÉDON Tema-titlu avea ASPECTE ochii tenul trupul (și) fața Propoziții descriptive PRq PRq PRq PRq în orbite vinețiu slab uscățivă De fapt, întregul text se bazează pe un procedeu simplu: aspectele întregului sînt luate drept teme pentru a se adăuga predicate ce opun în mod sistematic cele două personaje. Astfel, aceeași sub-temă "ten" apare "proaspăt" pentru unul, în timp ce
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
fapt, întregul text se bazează pe un procedeu simplu: aspectele întregului sînt luate drept teme pentru a se adăuga predicate ce opun în mod sistematic cele două personaje. Astfel, aceeași sub-temă "ten" apare "proaspăt" pentru unul, în timp ce celălalt îl are "vinețiu"; primul este plin la față, pe cînd al celui de-al doilea este "uscățiv". Toate proprietățile celui dintîi sînt conotate euforic, în timp ce în cazul celui de-al doilea sînt disforice. Fiecare din aceste două portrete se încheie printr-o simplă
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
parcă fierb toate pe fața ei. Mai bine spus, capul său amintește, în partea de sus, din cauza plasei, de un cartof ars și în partea de jos, de un cartof încolțit; chiar am găsit ieri dimineață, sub cuptor unul, umflat, vinețiu, ce semăna cu mătușa Agnès ca două picături de apă. În Germinal, mina primește prin asimilare trăsături animate, sub forma miticului monstru dornic să înfulece oameni: (36) Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcțiile-i scunde de
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
predicativă corespunde de fiecare dată unei adăugări de una sau două proprietăți la unitatea tematizată. Putem spune că Phédon are (aspectualizare) ochi, un ten, un trup și o față care sînt, respectiv (tematizare + aspectualizare sub formă de proprietăți): în orbite, vinețiu, uscățiv, slab. Ultimele fraze din cele două portrete ale lui La Bruyère nu mai trec prin tematizare. Ele trec direct prin anaforicul "El" la cele două teme-titlu pentru a conferi o singură proprietate (aspectualizare) fiecăreia: bogat vs sărac. Această operație
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
că asociem roșul cu furia. De exemplu, un experiment realizat de psihologul japonez T. Ariyoshi și echipa sa a arătat că voluntarii recunosc mai ușor emoțiile exprimate de un chip care se colorează puțin în funcție de emoția exprimată. O slabă colorare vineție îi ajuta pe voluntari să identifice tristețea și culoarea roșie le evoca imediat mânia. Concluzie Când vedem prezentatorul „Lanțului slăbiciunilor” într-o lumină roșie, fenomenul contribuie la o ușoară (și involuntară) intimidare, care se adaugă la calitățile naturale ale vocii
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
lumină antică, Rapsodia pădurii și Odă soarelui, se înscriu într-o simbolistică dionisiacă, supratemporală, forțând limitele concretului. Un poem cu titlu sadovenian, Locuri și întâmplări, introduce într-un „frunziș de aramă” amintitor de Eminescu: „Eu m-am desprins din munții vineții, Cascade vuitoare port în mine [...] Pădurea care mi-i a doua mamă [...] Fremătător la ea mereu mă cheamă.” Regretul nostalgicului din Frămîntare intimă, dus în lume (clișeul Goga) și întors cu pas „împleticit”, descinde din fondul abisal, dintre înaintași: „Pădure
NICOLAE LABIȘ – RECURS LA MEMORIE DIMENSIUNI SPAŢIO-TEMPORALE ÎN POEZIA LUI NICOLAE LABIȘ by MIHAELA DUMITRIŢA CIOCOIU () [Corola-publishinghouse/Science/91867_a_107354]
-
Ochiii erau cu vinișoare congestionate, făcea impresia că atunci abia se sculase din somn. Fără cravată la cămașa-i de noapte cu cerculețe și bibiluri de arniciu roșu; învelit - mai mult aruncat pe el - într-un halat lung de chembrică vineție vărgată, la fel cu ceilalți pensionari; iar pe cap, până peste urechi, o scufă de bucătar de restaurant mare. Mustața, ce i-o cunoscusem neagră, subțire, fină și îngrijită, se făcuse, nu știu cum, groasă și încovrigată. Absent cu desăvârșire de ceea ce
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
trecut cârpa, ia din pânză de bumbac țesută în casă cu dungulițe roșii, ornamentată cu cromatică sobră, în negru și roșu, pieptarul din piele albă, deschis în față, poalele din pânză albă lungi până la glezne, catrința numită șurț, de culoare vineție în față și roșie în spate, cojocul muieresc, iarna, lung până la genunchi, din piei de oaie și cingătoare tricolor. La bărbați pălăria de pâslă neagră cu o panglică cu dungulițe albe ce înfășura calota la bază, cămașa din pânză albă
by Adela Elena Popa [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]
-
pieziș pe spate, aidoma unui rechin care mușcă, îi apuca încet și sigur prova între fălcile-i desfăcute, falca de jos, îngustă și lungă, descriind un cerc în văzduh. Unul din colții monstrului se agăță însă într-un strapazan. Albeața vineție, de mărgăritar, a interiorului acestei fălci era acum la vreo șase degete de capul lui Ahab și se înălța mult deasupra lui. în această poziție, Balena Albă, începu să zgîlțîie ușor lemnul de cedru al ambarcațiunii, așa cum o pisică zgîlțîie
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]