648 matches
-
într-o frumoasă etopee incizată pe partea de mormânt din gropnița mănăstirii de la Curtea de Argeș - cele douăzeci de războaie purtate în doar zece an) a fost primul Domn din istoria românilor executat de niște boieri 78 care au ignorat principiul autorității voievodale și aura de sacralitate întinsă prin ungerea cu mir în jurul persoanei care ședea pe tron. însurându-se a doua oară (în urma unei „competiții” - acceptată de unii istorici - cu moldoveanul Ștefan cel Tânăr) - cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, Radu de la
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
serdarul Ștefan [cel tăiat de Vasile Lupu, fiindcă a luat parte la uneltirea lui Gheorghe Ștefan 88], a rămas văduvă. ... ea era deseori provocată de bolile necruțătoare Cronicarii români n-au fost întotdeauna preocupați de cercetarea pricinilor care provocau morțile voievodale. Pentru ei, Voievozii, cei mai mulți insuportabili - pedepsiți câteodată prin maziliri, pierderi ale averilor acumulate ilicit și pribegii umilitoare, nu mureau pur si simplu. Când catadicseau să vorbească despre cauze, ea făcea loc supozițiilor. Ici-colo doar o aplicare către precizie. Cum se
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
era alimentată de o infamare a oaselor) deja suferind, îi stânjenea serios mișcările. Și i-a adus moartea. (Maria Voichița i-a supraviețuit șapte ani). Bolnavii de gută (și regele Matei Corvin s-a numărat printre ei), era o „boală voievodală” caută să ne convingă inscripția de la Mănăstirea Comana: (pe Radu Șerban, tatăl ei, și pe soțul ei Nicolae Pătrașcu, mort în 1627, și îngropat întâi în Biserica Sârbească din Győr, îi reînhumase - știm deja - în ctitoria fostului Voievod Doamna Anca
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
-o în țară aice, până a nu muri el. Și el ș-au luat o slujnică țiitoare dintru aceli țări streine...”?), promițând că se va întoarce, dar neținându-și făgăduiala. Cealaltă „văduvă”, Ștefana Mihailovna (rusoaică sau caucaziană?), „titulară” a patului voievodal de mai multă vreme, va emite pretenții de succesoare (își zicea „Celsissimi Mold. Principis relicta vidua ac principissa”, deși recunoaște ilegitimitatea statutului: „non sit per leges legitima uxor”). Dar a fost contestată. Ea a fost aceea care, până la urmă, a
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
152), văduve „ipotetice”, întrucât nu știm dacă toate au supraviețuit soților. Pe atunci speranța de viață a femeilor (și în genere) era mai scurtă decât cea a bărbaților. Date certe cu privire la văduvia unor soții de boier (chiar de sorginte înaltă, voievodală, participante la închegarea unor hipergamii) avem doar câteva cazuri... Izvoarele (feluritele acte în care ele figurează ca „părți” în diverse tranzacții) - căci despre extrem de parcimonioasele surse narative n-are rost să vorbim - nu ne-au păstrat numele multora dintre nevestele
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
veleitate de „moștenitoare”) și, întorcându-se acasă, se va mărita cu Adam, un grec, fiu al sorei lui Petru Șchiopul. între „țiitoarele” (cronicarii folosesc pluralul), din cauza cărora s-a întors în Moldova Doamna Safta (sau Ilisafta, cum își semna ea, voievodal, scrisorile) a lui Gheorghe Ștefan, trebuie să se fi aflat, categoric, și Ștefana Mihailovna, rusoaică (N. Drăganu) ori circaziană (din nou o cercheză, frumoasă cu siguranță, cum a fost și acea Natalia ori Nedelea, roabă răscumpărată, care îl însoțesc întâi
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
scrisorile - „Celsissimi Mold. Principes relicta vidua (deși recunoștea că „non sit per leges legitima uxor) - pe care le trimitea după sprijin, pe continent, și încerca să salveze averea, cât mai rămăsese, a fostului Domn. între cei ce râvneau la bunurile voievodale se afla și Grigore I Ghica, trăitor atunci la Viena și rudă prin alianță cu Gheorghe Ștefan (tocmai el, fostul inamic). Nici vorbă ca Mihailovna să fi fost soție a principelui - susțineau partizanii ilegitimității statutului ei -, „întrucât cea dintâi soție
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
pe care-l avea de zestre, cu condiția ca donatoarea să-l stăpânească până ce va muri). Cu numele lor începe pomelnicul mănăstirii - Pahomie, Salomina - și continuă cu cele ale fraților marelui ban (Pârvul, Danciul, Radu) și ale altor rude (multe voievodale), iar pe tabloul votiv o inscripție în slavonă atestă schimbarea de identitate: „župan Barbul; prěmenova ime imu Pahomie” - Jupan Barbul, i s-a schimbat numele în Pahomie 258. Când se hotărau să părăsească „valurile acestei lumi”, boierii se „tundeau întru
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
din Târgoviște - Mircea Ciobanul este asociat lui Neagoe Basarab (amândoi țin macheta bisericii) și face parte dintr-un șir - Theodosie, fiul lui Neagoe, ctitor al construcției, Petru cel Tânăr - care are în mână năframa, ce va face carieră în costumul voievodal 269 - Radu și Mircea, fii ai lui Mircea Ciobanul; șirul este încheiat de Doamna Chiajna, cu straie de ceremonie și având fastuoase pandelocuri bizantine) și dă glas - într-o biserică pe care pisania din naos o arată a fi un
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Mănăstirii Cozia [unde, în tabloul votiv, pictat de David și de fiul său Radoslav, niște sud-dunăreni, poate, Radu Paisie - Petru -, Doamna Ruxandra și Marco, fiul lor, au deasupra îngeri încoronatori] - subliniind sorgintea divină a învestiturii 272), la Mănăstirea Tismana, ctitorie voievodală, în biserica pictată în 1564 cu banii marelui vornic Nedelco Bălăceanu (un hrisov al lui Petru cel Tânăr îi îngăduia acestuia să facă zugrăveala), Mircea Ciobanul este pictat împreună cu Radu cel Mare, tatăl său, ctitor, după tradiție, al lăcașului. Probabil
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
multe rânduri (Evangheliarul din 1642-1643, păstrat azi la Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim; Evangheliarul din 1650 [?], având nr. 242 în fondurile Bibliotecii Naționale din Paris; în alte texte aflate în biblioteci și muzee din țară și din străinătate 285. Uneori perechea voievodală, în portretele miniaturizate, autentifica acte de cancelarie 286. Miniaturiștii de la jumătatea secolului al XVII-lea vor fi imitați în a doua jumătate a aceluiași veac (într-un slujebnic copiat de Radu Sârbu prin 1653-1654, aflat azi la Belgrad, în Biblioteca
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
transferurilor de sugestii într-ale îmbrăcăminții, cu explicații satisfăcătoare în supravegherea politică - o achiziție treptată, o acumulare în timp ce va sfârși prin a impresiona? Cu alte cuvinte, care au fost modelele și modele acceptate la Curțile românești, „responsabile” de configurarea costumului voievodal românesc (în ramura sa feminină) destinat ceremoniilor, aparițiilor publice în general? într-o carte publicată în 1910 (am mai evocat-o, căci este plină de examinări pe care mentaliștii francezi le vor descoperi abia peste câteva decenii), dar în care
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Doamnelor erau impunătoare. Pe epitrahilul brodat cu fir de aur și mătase - lucrat între anii 1421 și 1432, când Vodă Alexandru cel Bun era însurat cu Marina - fost la Mănăstirea Bistrița și ajuns la Mănăstirea rusească Staraia Ladoga, Doamna - lângă voievodalul ei soț care are pe cap o pălărie înaltă cu borurile întoarse în sus și brodate în zigzag, făcută din blană sau din pâslă, sau din păr de cămilă și semănând cu cele purtate, cam în același timp, în Germania
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
de la Argeș. Frumoasa fiică a Despinei Milița are și ea o înfățișare împărăteasă. Părul îi este acoperit de o rețea fină de fir cu mărgăritare, peste ea este așezată coroana înaltă cu șase fleuroane, de care spânzură pandelocurile bizantino-slave. Iia voievodală are mâneci ample, brodate, cu mâneci strâmte și cu cusături pe piept. Peste cămașă, la fel ca maică-sa, Ruxandra are o rochie roșie cu semicercuri de aur pe piept și cu partea de jos, care coboară sub genunchi lăsând
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
constatarea fiind, cred, valabilă și pentru timpul vădiviei și a unei regențe reclamate de anii puțini ai urmașului) intra, prin urmare, într-un „obișnuit” vestimentar al momentelor comune. Sigur că ar trebui să vedem cum se putea înfățișa acest „obișnuit” voievodal, repetând observația - formulată demult de istoricii vieții private - că „privatul” monarhic (deci și voievodal) se definește cu greutate, se lasă delimitat cu dificultate, se ascunde adesea sub aparențe care îi sunt exterioare, fiindcă este unul aproape... public. Și totuși... Acest
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
anii puțini ai urmașului) intra, prin urmare, într-un „obișnuit” vestimentar al momentelor comune. Sigur că ar trebui să vedem cum se putea înfățișa acest „obișnuit” voievodal, repetând observația - formulată demult de istoricii vieții private - că „privatul” monarhic (deci și voievodal) se definește cu greutate, se lasă delimitat cu dificultate, se ascunde adesea sub aparențe care îi sunt exterioare, fiindcă este unul aproape... public. Și totuși... Acest „obișnuit” vestimentar putea fi reprezentat de „haina de casă” (străinii aflați în trecere prin
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
definește cu greutate, se lasă delimitat cu dificultate, se ascunde adesea sub aparențe care îi sunt exterioare, fiindcă este unul aproape... public. Și totuși... Acest „obișnuit” vestimentar putea fi reprezentat de „haina de casă” (străinii aflați în trecere prin Aulele voievodale ori șezători mai multă vreme în interiorul lor - precum Anton Marin del Chiaro - o pomenesc), de un strai lejer rezervat unor circumstanțe ale intimității. Ar trebui, prin urmare, definite și spațiile (și împrejurările), mult mai numeroase decât cele rezervate Voievodului, în
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
moșii sau din mănăstiri, încăperea unde ea mânca împreună cu domnițele și jupânesele ori cu Vodă, paraclisul Doamnei - loc al rugăciunilor particulare și al clipelor de reculegere, capela domnească ori altă biserică unde asculta liturghia, locurile presărate pe traseele plimbărilor (palatele voievodale din țară, conacele boierilor, mănăstirile), grădinile. Nici în aceste locuri (în cele mai multe), privatul vestimentar nu putea fi deposedat de înfățișarea luxoasă și de eleganța ostentativă, căci era vorba de menținerea identității, chiar dincolo de limitele ceremonialului. Se făcea, totuși, trecerea dinspre
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
obiceiul femeilor valahe ce-și împleteau părul în cosițe „încolăcite în jurul capului” ca „vechile romane”334) cu panglici ce par a-i fi sosit din Italia sau din Germania. Rochia Doamnei este lungă și e lucrată din stofă roșie. Simbolurile voievodale (Domnul nu are coroană, dar poartă pe cap o mitră de scarlatto roșu) abundă (altfel nici nu se putea, căci este o imagine de reprezentare) dar hainele - zic cercetătorii - sunt „de fiecare zi”335. Aceste costume „neoficiale”, pentru „viața de
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
trimită și pe aceste cât mai curând...”), nu putem fi siguri că trăsăturile acestea aparțin dictării pe care o asculta logofătul ce scria epistola. de cele mai multe ori „privatul” scrisorilor era încadrat în protocol - cu formule de „intitulatio” (uneori cu pretenții voievodale 348) și de „salutatio”, ca în scrisorile pe care Ecaterina Salvaressi, văduva lui Alexandru al II-lea Mircea, le expedia Mărioarei Vallarga la Veneția („Cu mila lui Dumnezeu Eu, Doamna Doamnă Ecaterina a toată Ungrovlahia, sănătate și salutări surorii mele
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
pământ și nu numai casele, ci și biséricile și mănăstirile lor și slugile și egumenii erau sluțiți de dânsul și căzniți”. Atunci când Grigore Ureche (frecvent consultat) începe să-i vină în ajutor, Anonimul Bălenilor sporește numărul petelor de sânge („răzbunări voievodale”) cu întâmplări violente din istoria Moldovei. 52. Sultanul, învestindu-l Domn al țării Românești la 16 februarie 1529, i-a dat „10.000 de aspri, «scufiaț (üsküf) de velur bogat împodobită, steagul cu cap de argint aurit, 14 bucăți de
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
fortificată și cap de serie incontestabil în arhitectura ecleziastică din Moldova. Hramul ales de Ștefan cel Mare pentru mănăstirea sa era, semnificativ, același cu cel dat de descălecătorul Dragoș, bisericii ridicate de el la Volovăț. Gestul lui Dragoș fusese unul voievodal, monarhic, de început de țară și de dinastie, mai puțin semeț (era o „biserică de lemnŭ”), indiscutabil, decât acele monumenta princeps de la Pliska, Preslav sau Kiev, înălțate de țarii bulgari ori de cnejii vechi ruși, dar purtător al aceluiași mesaj
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
arhetip al castității antologice de natură angelică și mamă a lui Hristos, participând astfel substanțial la instituirea cultului marianic în biserica românească) și aruncând un arc semnificativ peste vreme către epoca începuturilor. Ștefan cel Mare (cel grijuliu cu refacerea paradigmei voievodale) a adus la Putna bisericuța de la Volovăț, căci - a zis Vartolomei Măzăreanu într-o istorie a ctitoriei ștefanine - mănăstirea, „unŭ lucru mare ca acesta, în scurtă vreme nu să pute face”. Prezența bisericuței (antice) în spațiul putnean l-a ajutat
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
a fastului cub care i-a plăcut întotdeauna să se înconjoare. Magnifiant înzestrată cu odoare și moșii, având rangul de stavropighie (ce-i conferea o autonomie marcată), mănăstirea urma a fi un semn limpede al gloriei ctitorului, al puterii sale voievodale și o emblemă a pietății - cu trimitere fără echivoc către un „model” asumat (hramul bisericii era al Sfinților împărați Constantin și Elena), un centru de elaborare și răsfrângere culturală (Vodă întemeiase aici o bibliotecă menită a se transforma în „depozit
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
pe umeri sicriul, preoții în frunte („praecedunt clerici hymnos sepulchrales orientali eclesiae usitatos accinentes” 36), oștenii cu steagurile și armele întoarse, muzica militară folosindu-și mai ales tobele. Slujba de la Mitropolie ori de la biserica domnească, cu sicriul așezat în fața jilțului voievodal, este o înșirare solemnă de cântări și ovații funebre (cântări și ovații funebre (omiletica funerară câștigă tot mai mult în însemnătate), încheiate cu defilarea celor care se perindau prin fața coșciugului pentru a săruta mâna mortului („Finita oratione, cuncti episcopi, ablates
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]