513 matches
-
pregătite le dă de înțeles că trebuie să-și pună cu toții pofta-n cui. Pentru cei mai îndrăzneți care nu vor să se dea bătuți sub nici un chip, există așa numitele banderile. Observi mișcările alea ferme pe vîrfuri și călcîie, zvîcnirile șoldurilor și ale umerilor? Alea sînt banderilele, încearcă să-l lămurească. — Așa o fi, spune Părințelul cu jumătate de gură, fiind convins că nu înțelege nimic. — Roșie, acaparatoare, fină, ademenitoare, așa e capa care nu simbolizează altceva decît dragostea tumultuoasă
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
din urmă descoperiseră la originile ei dansul pur și frumos al vieții. Acesta era o armonie a infinitezimalului, în care energia și materia se mișcau asemeni fluidelor. Forțele energetice se uneau grațios ca să creeze în punctul lor de intersecție o zvâcnire ce devenea materie. Zvâcnirile se contopeau în pulsații mai intense sau, altminteri, se prăbușeau din nou în materia pură, după regulile unui ritm foarte formalizat, un ritm spiralat. Atunci când se contopeau, dansau Dansul Putinței. Atunci când se prăbușeau înapoi în primordial
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
originile ei dansul pur și frumos al vieții. Acesta era o armonie a infinitezimalului, în care energia și materia se mișcau asemeni fluidelor. Forțele energetice se uneau grațios ca să creeze în punctul lor de intersecție o zvâcnire ce devenea materie. Zvâcnirile se contopeau în pulsații mai intense sau, altminteri, se prăbușeau din nou în materia pură, după regulile unui ritm foarte formalizat, un ritm spiralat. Atunci când se contopeau, dansau Dansul Putinței. Atunci când se prăbușeau înapoi în primordial, dansau Dansul Neputinței. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Șaisprezece pași în față, începând de la marginea luminișului. Se întoarse spre dreapta. Șaisprezece pași la dreapta. Se opri. Căsuța cea neagră era în spatele lui, impasibilă. Aici, spuse Virgil Jones. Aici ar trebui să fie. Vultur-în-Zbor închise ochii și-și controlă zvâcnirea sălbatică dinăuntrul lui. Era timpul. Merse către Virgil, călăuza lui oarbă, a cărui limbă se agita agonizant din pricina tensiunii. Fiind paralizat de Trandafir, nu putea să-și dea seama singur dacă acela era locul corect. Vultur-în-Zbor trebuia să fie cobaiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
până acolo, ca și cum s-ar fi Încăpățânat să moară În acel loc și nu altundeva. În agonia lui, animalul, cu țeasta lovită, Încă mai avea puterea să se zbată, izbindu-și coada de lemnul ușii ori zgâriind cu ghearele În zvâcniri spasmodice. Era o pisică mare, pe care o mai văzuse de câteva ori În curtea clădirii, ba chiar Își aminti că Îl impresionase mult coada ei foarte groasă și lungă, ce și-o purta fastuos Într-o poziție perpendiculară pe
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
aristocrație, cu atât mai greu de Înlăturat, cu cât va fi bazată pe cele mai prețioase și indestructibile calități și pe darurile celeste, pe care nici munca și nici banii nu le pot conferi”1. Pentru Baudelaire, dandysmul e „ultima zvâcnire de eroism În vremuri de decadență”. Cuvinte memorabile, pentru vremuri memorabile, descifrate cu geniu. Sunt epoci de tranziție, când Încă nici democrația nu se instalează deplin, dar nici aristocrația nu e total depreciată. Exact cât, În acest interval, dandy-ul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
nou fel de aristocrație, cu atît mai greu de Înlăturat cu cît va fi bazată pe cele mai prețioase și indestructibile calități și pe darurile celeste pe care nici munca și nici banii nu le pot conferi. Dandysmul e ultima zvîcnire de eroism În vremuri de decadență, iar tipul de decadent Întîlnit de călător În America de Nord nu infirmă cu nimic ideea: căci nimic nu te Împiedică să presupui că triburile pe care le numim sălbatece sînt rămășițele unor mari civilizații dispărute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
cad bucăți de tencuială. Curge praf din tavan. Trompeta se clatină pe cui, la început mai slab, apoi pendulează puternic. Flacăra lumânării tremură. Apocalipsa la apogeu. Trompeta sare din cui și se rostogolește pe jos. Îndepărtarea apocalipsei. Zgomote în descreștere. Zvâcniri îndepărtate. Sunete care se sting. Din când în când câte un urlet. Zgomotul ploii pe acoperiș. Tăcerea se lasă treptat. Picăturile se răresc. Se opresc. Flacăra lumânării se liniștește. PARASCHIV se liniștește. Se târăște pe jos până la trompetă. O ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
MACABEUS (Căscând gura.): Aici, aici... (Perfid, pe măsură ce simte apropierea lui PARASCHIV, se încordează; între mâinile sale bandajate încearcă să prindă o bucată de lemn.) PARASCHIV (Îi pune mina pe gură.): Cască! MACABEUS: Aaaa... (Lovește brusc, într-un gest caraghios de zvâcnire.) PARASCHIV (Primește lovitura, amuzat, îi smulge bucata de lemn și-l împinge pe MACABEUS, cu piciorul, din nou, la locul lui.): Ia te uită! (Hohot de râs.) De asta m-ai chemat! MACABEUS (Urlet dement, se repede cu toată forța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
doi se ghemuiesc unul în altul; PARASCHIV își apără capul, MACABEUS îl strânge în brațe pe PARASCHIV; câteva lungi secunde de haos; apoi îndepărtarea treptată.) PARASCHIV: S-a dus? MACABEUS: Se duc... PARASCHIV: Gata? MACABEUS (Patern.): Gata, gata... Aproape liniște; zvâcniri îndepărtate ale măcelului.) PARASCHIV: Și el? MACABEUS: Care el? PARASCHIV: El... MACABEUS: Nu știu. PARASCHIV: A plecat? MACABEUS: Nu cred. PARASCHIV: Mă duc să văd... MACABEUS: Nu te du. PARASCHIV: Mă duc după apă... MACABEUS: Nu vreau apă. PARASCHIV: Taci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
proptit În pămînt, strîngînd În mînă maceta, cu ochii larg deschiși și urechea ațintită, simțind sub picioarele sale pentru prima oară după multă vreme contactul familiar cu lemnul de pe punte, prin intermediul căruia i se părea că percepe pînă și ultima zvîcnire a vieții vaporului. Iar vaporul acela dormea. Tot astfel dormea și santinela, care muri În somn, decapitată cu precizie de tăișul ascuțit ce-i retezase gîtul În partea din față, În timp ce trupul Îi rămăsese În aceeași poziție, cu capul dezarticulat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
de pe corp tăbăcită, neagră și arsă de soare. Nu avu timp să se gândească la altceva. O lovitură puternică în piept. O durere profundă chiar deasupra stomacului. Duse mâna păroasă spre locul dureros și... sânge; mult sânge. Într-o ultimă zvâcnire, dihania îl atinse din greșeală cu coada acoperită de solzi ascuțiți: "Sunt un Grimaldi, un Grimaldi veritabil". Tata, trezește-te! Am ajuns la destinație! Ai dormit profund. Ce te agitai așa? cred că ai visat ceva urât. Nu, n-am
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
la început de lume... Din înălțimi, din băierile rupte ale cerului, se revărsa potopul. Chinurile bietei femei nu mai sfârșeau. Gemea, gâfâia din răsputeri, într-un lac de sudoare. Lângă opaiț, lumânarea de la Sf. Înviere, arde necontenit, tremurând la fiecare zvâcnire a urgiei de afară. „Să fie, oare, în această pornire a Firii, o neagră presimțire?“ își zise pădurarul în mintea lui învălmășită, privind-o întrebător în ochi pe bătrână, și ea frământată de același gând. - Ha‟di, fata mamii... hai
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
răscolind văile cu ecou vălurit. Cu un salt larg, lupul ochit drept în cap, zvâcni lunginduși trupul în aer,cu labele spre cer, de parcă ar fi vrut sa se agațe cu ghearele. Era imens... părea nesfârșit de lung. Încă o zvâcnire spre cer, cu o răsucire în aer și se prăbuși la pământ zvârcolindu-se sub privirile arzânde ale celorlalți, care, cu coamele zburlite și colții rânjind se aruncară asupra lui. Mirosul sângelui îi întărâtară. Urmă un învalmășag, devorandu-și fiecare
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
Anton. Tufa se mișcă într-un loc... „...Aha, pe acolo se furișează, hoțomanul!“ iși zise el zâmbind. Jderul își căuta salvarea, simțind că-i urmărit, ascunzându-se. Pădurarul începu să-și piardă răbdarea așteptând... Dar, iată-l că țâșnește. O zvâcnire minunat de ușoară, de sprintenă, o alunecare atât de mlădioasă, cum nu mai văzuse niciodată în toată viața lui de pădurar și vânător. Nu sare, nu aleargă... pare că nici nu atinge zăpada, pare că plutește pe deasupra învelișului moale... Deodată
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
animalului, cu gura deschisă, incapabil să aspire un aer ce devenise aproape dens și părea că refuză cu încăpățânare să coboare în plămânii lui. Deliră, dar gâtlejul lui uscat și limba învinețită nu izbutiră să emită nici un sunet. Apoi, o zvâcnire a mehari-ului și un geamăt ce se năștea în rărunchii bietului animal îl readuseră la viață și deschise ochii, dar trebui să-i închidă din nou, învins de albeața fulgurantă a salinei. Nici o zi, nici chiar aceea în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
capricioasă graniță pe care Natura și-o impusese fără o rațiune aparentă; fără să-i explice nimănui de ce acolo se sfârșea nisipul și începea pustiul. Și tăcerea devenise atât de adâncă, încât Abdul își auzea bătăile accelerate ale inimii și zvâcnirile sângelui în tâmple. închise ochii, într-o zadarnică încercare de a alunga din minte acel peisaj de coșmar, dar i se întipărise atât de tare pe retină, încât avea senzația că aceea va fi ultima imagine de care va avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
și rămase în expectativă, așteptând o nouă pradă, însă atunci când vârfurile ascuțite ale țărușilor, făcuți din lemnul foarte dur de aito, începură să-i perforeze intestinele, introducându-i în sânge veninul de Nohú, se scutură tot și, cu o violență zvâcnire a cozii, se scufundă în apele întunecate, pierzându-se imediat în beznele adâncimilor. Doar atunci Vahíne Tiaré își dădu frâu liber lacrimilor. Faptul că, pentru moment, Teatea Maó dispăruse în adâncimi nu însemnă nicidecum că nu se putea întoarce în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
voi care nevăzînd nimic vă grăbiți să demonstrați. Ei bine, imaginați-vă acum, vă rog, Încercați să vedeți un havuz Într-un scuar dintr-o mică așezare răsăriteană, o calmă oră de seară cu ciorchini de glicină și acolo sub zvîcnirea vioaie a apei o fată goală; Încercați să simțiți răcoarea parfumată a pielii ei, acel trup oval și lunecos sub stropii zglobii ca și cînd zilele de mult s-ar fi Întors cu adevărat, ca și cînd nu ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
la poate doi metri în fiecare direcție și nu era nimic altceva în bucățica mea de ocean. Eram singur singurel în toată albeața aia. M-am lăsat din nou pe scânduri. Am simțit ceva, o vagă vibrație ca o firavă zvâcnire musculară în spatele coapsei. Sunt rănit, mi-am spus, sunt spintecat și răceala amorțește durerea. Am dus o mână jos și-n spate ca să pipăi și-am găsit vederea în buzunarul din spate al pantalonilor scurți. Am atins-o din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
cât Italia, Îmbrăcat Într-un costum alb bătut În diamante și cu pantaloni evazați. Gulerul ridicat până peste urechi avea dimensiunile unui baraj. Tipul fredona cu o voce baritonală un crâmpei de melodie, punctând fiecare sfârșit al versului printr-o zvâcnire a șoldurilor. În spatele lui venea o mulțime pestriță: indivizi lați În umeri, Îmbrăcați În halate lucioase de pugiliști, inși clorotici cu peruci albe, mafioți cu păr uleios și mustăți cât dungulițele de la bóxeri, negri cu tunsori expandate sau cu chelii
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
-mă să simt măcar ceva-ceva, să răsuflu, să palpit, să se vadă! Dă-mi măcar o inimă mai mare, fiindcă de penisul meu n-are cum să-ți pese. Deși, să știi, Doamne, că de-ar fi să-mi recapăt zvâcnirea, ar fi ca și cum mi-ai dărui o a doua inimă. Nu știu ce-aș putea face cu ea, cu inima asta nouă, o voi folosi mai Încolo, ca să mă convertesc. Să mă căiesc. Dar acum, Doamne, dă-mi, rogu-te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
plânge, nu chiar în hohote, dar plânge. Cum se termină cântecul Boc pentru a-l împăca îi dă urgent cuvântul. Dar hohotele se întețesc, Băsescu plânge acum vorbind cu tristețe calculată de propriile despărțiri: ieri, Roman, azi, Blaga. Insă cu zvâcnire bărbătoasă își alungă lacrimile și continuă discursul. Discursul lui Băsescu e clar în favoarea lui Boc. Fără să clipească, îi dă papucii lui Blaga. Dă apoi cu mână sigură papucii lui Negoiță, Stolo, și alții. De ochii lumii, cică le mulțumește
VINUL DE POST by Ioan MITITELU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91683_a_92810]
-
o fosforescență violetă. Camera se populează treptat, este duminică 8 mai ’77 și sunt mai multe meciuri de văzut. Zgomotul zarurilor În cutia de table, clinchet de pahare, un vin roșu bine păstrat peste iarnă. Așteptare. Ecranul Își toarce alene zvâcnirile de alb și negru, ploaia lui de cuvinte de care Încercăm să nu ne sinchisim. Un vecin care Întreabă: — Ai săpat via, mă? — Io mai am un rând, Îl fac mâine. Păi mâine e 9 mai, glumește profesorul. (Parcă dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
din volum - un religios, în poemele lui Horia Zilieru, fiorul sacru este latură aproape inalienabilă, manifestată explicit sau nu, dovadă fiind atât termenii care desemnează acest câmp semantic, larg răspândiți, cât și imaginile artistice care sugerează complicitatea transcendentului în armonizarea zvâcnirilor vieții în toate formele ei. În această privință, Smerenie și mântuire, Umbra paradisului, Rugă albă, Marea noapte a Fecioarei sunt doar câteva titluri elocvente, dar, în conținuturi, conexiunile cu sacrul sunt mai numeroase, tămâia, smirna, mirtul, clopotnița, prohodul, litaniile, clopotul
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]