5,989 matches
-
în morminte, să nu le mai afle nimeni...și pe cele trăite și pe cele dorite, dar care nu au mai fost îndeplinite. Mă întreb acum de ce oare momentele fericite trăite în tinerețe sunt retrăite cu tristețe și durere la bătrânețe?! Omul ar trebui să fie conștient că va ajunge la perioada neputinței și ar trebui să privească trecutul cu înțelepciune și răbdare, cu sentimentul amintirilor, cu mulțumire sau cel mult cu indiferență și sub nicio formă cu tristețe. Un alt
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
că unii limitați,cred și acum diversiunile de atunci. Somajul, migrarea românilor, grevele, mineriadele Mulți părinți nu se pot împăca cu gândul și-au crescut copii,iar acum sunt îngrijorați că nu vor avea o mângâiere și un sprijin la bătrânețe, aflându-se în situația tragică de a căuta un bob de speranță la vecini sau la prieteni ca să-i ajute până vor pleca în acea lume fără doruri. Din păcate, au ajuns multe familii în situații de genul acesta, iar
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
Vasilică Fersigan, un fost coleg de serviciu cu care am împărțit vreo douăzeci și cinci de ani binele și răul împreună și pe care-l credeam prieten, spuneam că mi-a adus o cârjă și o pălărie, simbolurile pensionarilor, pentru sprijin la bătrânețe, ceilalți mi-au bătut din palme, printre care Fărcaș, Livia,Jeni, Andrecuț și nu-i mai rețin cine, care mi-au urat drum bun în viața de pensionar și cu asta am înțeles că-i gata, cu colegii de serviciu
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
dar se bucura totuși că venea într-un oraș reprezentativ, era capitala Moldovei, nu putea comenta negativ. Părinții fetelor au rămas supărați,pentru că rămăsese singuri, în zadar se bucurase că aveau două fete și sperau să aibă un sprijin la bătrânețe mai bun decât vecinii lor, pe care-i compătimeau, dar ei au ajuns mai rău. Supărarea a devenit și mai mare când după doi ani eu am fost detașat de la Iași la Baia Mare, în celălalt capăt de țară și cu
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
de orice mondenități. Am insistat cu încăpățânare, căci nu mi-l puteam imagina pe Nego decât așa cum îl cunoscusem pe vremuri: entuziast, vivace, monden; nu mi-l puteam închipui decât tânăr, veșnic tânăr și deci neatins de aripa plecată a bătrâneții. Cu o încăpățânare și mai mare, el a găsit alte și alte pretexte de refuz; când toate au fost, pe rând, înlăturate, mi-a mărturisit că, de fapt, orice prezență publică îl consumă și-l epuizează vital, că se simte
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
și adult, ambii la fel de candizi, chiar dacă la ultimul e activă o rafinată conștiință psihanalitică (cu semnale și în diverse interpretări ale criticului). Avem de a face, cu alte cuvinte, cu un proces firesc, spontan, natural de autopsihanalizare, căci „acum, la bătrânețe, retrăind propria mea viață, condeiul îmi înaintează rapid pe paginile albe, luând-o chiar înaintea elaborării, fiindcă mă feresc să fac «literatur㻓. În eseul O amintire din copilărie în „Poezie și adevăr“, Freud ne avertizează asupra semnificației esențiale pe care
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
pagină dorit de I. Negoițescu, care - voind să sugereze și vizual cititorului, prin pagina tipărită, amplitudinea fluxului afectiv dictat de preaplinul memoriei sale - preferă adeseori să nu întrerupă curgerea evocării prin introducerea de alineate. Cum mărturisește chiar el, „acum, la bătrânețe, retrăind propria mea viață, condeiul îmi înaintează rapid pe paginile albe, luând-o chiar înaintea elaborării, fiindcă mă feresc să fac «literatur㻓. În sfârșit, am unificat felul de transcriere a numeroaselor titluri de opere și reviste, de nume de instituții
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
nu numai de dragul bunicii, care era prima pe lista femeilor ce mă adorau, ci și pentru tanti Virginia, care, oricât își adora propriul ei prunc, mai găsea destule resurse spre a-mi acorda și mie o afecțiune specială (nedezmințită până la bătrânețe). Zilnic venea însă după mine, la prânz, ordonanța care mă adusese dimineața: uneori, mama neglija să-l trimită pe soldat la timp, iar eu, singur - căci ceilalți fuseseră deja preluați la ora cuvenită -, cuprins de o adevărată disperare, socoteam că
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
un sertar încăpător, spre mirarea, respectul și mai apoi spre nedumerirea mea. Nu încape îndoială că Țuțea, care se știe că în junețe a fost pătimaș de stânga, nu altminteri decât pătimaș de dreapta la maturitate și bălmăjit reacționar la bătrânețe, l-a influențat profund în prima sa fază pe colegul său de facultate, care, după despărțirea lor, prin mutarea cugetătorului zbanghiu la București, a revenit la „normal“. Și este probabil ca Petre Țuțea, când a sărit din extrema stângă în
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
în care mă scufundam cu o acuitate a simțurilor, cu o tensiune nervoasă nemaipomenite, nemailăsând loc altor sfere ale închipuirii. Iată probabil și motivul pentru care n-am putut niciodată, oricât am vrut, să scriu epică. Și doar acum, la bătrânețe, retrăind propria mea viață, condeiul îmi înaintează rapid pe paginile albe, luând-o chiar înaintea elaborării, fiindcă mă feresc să fac „literatură“. Lecturile mele epice s-au „îmbogățit“ însă cu romanele din „Colecția celor 15 lei“ (Strada buzelor vopsite, Secretul
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
haz. Atât cât am cunoscut-o eu, sporadic, dar mai îndelung decât pe „mama tină“, căci a trăit până în anii ’60, o știu doar ca ahtiată de dulciuri, de-a dreptul lacomă de țigări și cafele și văicărindu se la bătrânețe de felul ingrat în care se poartă cu dânsa numeroasa-i progenitură. A avut cu Godini (născut în Tirolul austriac de la finele secolului trecut, școlit, împreună cu fratele său, tot inginer, în Germania, pentru ca diplomele să le folosească în țara nației-
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
de celulă. Talentul și l-a arătat încă de tânăr, când, la Oradea, în spațiul oferit de cazarma unde locuiau ai mei, „unchiul Mitu“ a întocmit dormitorul lor din lemn de palisandru, după catalog de mobile german. Mai târziu, la bătrânețe, ca pensionar, s-a afirmat în pictura naivă - descoperit de criticul de artă Radu Ionescu, a expus și în străinătate, lucrările lui atârnând în muzeul din Pitești. Crescut de inginerul Godini, tata va fi avut și el parte de slăbiciunea
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
pe Frederic al II-lea de Hohenstaufen, în schimb călugării cistercieni trapiști (de care am auzit întâia oară dintr-un reportaj dedicat lor de revista L’Illustration) îmi stârnesc mereu invidia: La Vie de Rancé de Chateaubriand, citită abia spre bătrânețe, o trec printre marile mele trăiri literare. Ortodoxia nu mi-a spus niciodată nimic important (Filocalia am citit-o în limpede franceză), deși am putut face lectura lui Serghei Bulgakov și a lui Berdiaev curând, înainte de a părăsi băncile liceului
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
o concepție ciclică cu privire la evoluția civilizațiilor, pesimismul său marcând până astăzi gândirea europeană și universală. Pentru Spengler, civilizația reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un „ciclu vital” ce include copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea. Anchilozarea unei culturi, prin bătrânețea ei, transformă cultura în civilizație. „Civilizațiile - spune Spengler - sunt stadiile cele mai superficiale și mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârșit; ele urmează devenirea ca devenit, ca
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
civilizațiilor, pesimismul său marcând până astăzi gândirea europeană și universală. Pentru Spengler, civilizația reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un „ciclu vital” ce include copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea. Anchilozarea unei culturi, prin bătrânețea ei, transformă cultura în civilizație. „Civilizațiile - spune Spengler - sunt stadiile cele mai superficiale și mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârșit; ele urmează devenirea ca devenit, ca existent, urmează viața ca moarte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
de ani, în funcție de speranța de viață la naștere, adică de nivelul general al mortalității. Se vede clar cum se accelerează creșterea pe fiecare coloană, pe măsură ce e0 urcă la valorile mari. La fel, creșterile sunt mai mari pentru primele praguri ale bătrâneții; la 80 de ani speranța de viață crește cu doar 3 ani când mortalitatea generală scade de așa manieră încât durata vieții sporește de la 35 la 75 de ani (deci cu 40 de ani), înțelegându-se implicit faptul că este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
sistemele de valori, atitudinile și mentalitățile, capacitatea de inovare și de progres a societății etc. Raționamentul se bazează pe analogia cu schimbările suferite de organismul uman sau al altor viețuitoare odată cu înaintarea în vârstă și cu trecerea spre stadiul de bătrânețe, când o serie de calități fizice și intelectuale slăbesc, când mobilitatea, adaptabilitatea, spiritul de inovare etc. scad sensibil. Altfel spus, se susține că, dacă într-o societate crește ponderea persoanelor vârstnice, care sunt afectate de un astfel de proces de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
mult, se face o confuzie între un proces (îmbătrânirea demografică preluând de fapt sensul de proces de înaintare în vârstă, lucru care poate să se refere și la o trecere de la 15 la 16 ani) și o stare (cea de bătrânețe, care este, evident, la nivel individual, caracterizată de pierderea unor calități). Într-adevăr, merită repetat la infinit că, dacă îmbătrânirea (adică ajungerea la stadiul de bătrânețe) în cazul unei persoane înseamnă evident diminuarea capacităților sale fizice și apoi intelectuale, reducerea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
și la o trecere de la 15 la 16 ani) și o stare (cea de bătrânețe, care este, evident, la nivel individual, caracterizată de pierderea unor calități). Într-adevăr, merită repetat la infinit că, dacă îmbătrânirea (adică ajungerea la stadiul de bătrânețe) în cazul unei persoane înseamnă evident diminuarea capacităților sale fizice și apoi intelectuale, reducerea adaptabilității și mobilității pe diferite planuri, precum și alte procese care indică parcurgerea unei traiectorii ireversibile cu un punct final ineluctabil, îmbătrânirea populației înseamnă doar creșterea ponderii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
că în zilele noastre un asemenea pretext este găsit în fireasca și temporara (la scară istorică) tendință de creștere a ponderii populației vârstnice - mai exact, de creștere a ponderii populației ce depășește un prag de vârstă, prag stabilit convențional pentru „bătrânețe”, în timp ce, de fapt, starea de „bătrânețe” a individului uman este o construcție socială, care în nici un caz nu poate fi redusă la sau dedusă dintr-o limită de vârstă. Ceea ce este mai ciudat în toată această discuție este faptul că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
pretext este găsit în fireasca și temporara (la scară istorică) tendință de creștere a ponderii populației vârstnice - mai exact, de creștere a ponderii populației ce depășește un prag de vârstă, prag stabilit convențional pentru „bătrânețe”, în timp ce, de fapt, starea de „bătrânețe” a individului uman este o construcție socială, care în nici un caz nu poate fi redusă la sau dedusă dintr-o limită de vârstă. Ceea ce este mai ciudat în toată această discuție este faptul că se blamează o situație (îmbătrânirea demografică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
viață a persoanelor după atingerea vârstei de 60 sau 65 de ani. Se vehiculează ideea că cheltuielile cu sănătatea și îngrijirea acestor persoane vor crește în continuare rapid dat fiind faptul că handicapul permanent și bolile cronice specifice perioadei de bătrânețe se extind pe o perioadă de viață tot mai mare. Prelungirea vieții este consecința controlului efectelor mortale ale bolilor pe care oamenii le suportă vreme mai îndelungată. Se propovăduiește ideea iminenței pericolului ca, în țările dezvoltate, creșterea rapidă a numărului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
întrețin, voit sau nevoit, multe confuzii de către cei care adoptă viziunea catastrofică în legătură cu îmbătrânirea. Mai întâi, e vorba de faptul că sporirea ponderii persoanelor de 60 (sau 65) de ani și peste nu înseamnă neapărat prelungirea vieții în stare de bătrânețe. Se știe că o populație, urmând o tabelă de mortalitate neschimbată, poate ajunge să „îmbătrânească”, în sensul aici adoptat al termenului, adică în sensul în care în demografie se vorbește despre îmbătrânirea populației, numai prin faptul că-și reduce fertilitatea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
îmbătrânirea populației, numai prin faptul că-și reduce fertilitatea, speranța sa de viață rămânând deci aceeași la fiecare vârstă, inclusiv la 60 sau 65 de ani. În al doilea rând - și ceea ce este mai important -, chiar dacă se prelungește perioada de bătrânețe (crește speranța de viață la 60 sau 65 de ani), lucrul se face nu în principal sau nu exclusiv pe seama faptului că vârstnicii sunt ținuți artificial în viață printr-un tratament medical continuu. În fapt, se prelungește (și) ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
plauzibil decât cel optimist - scenariul trei: 4. Scenariul morbidității dilatate, care s-ar plasa undeva între scenariile unu și doi, în sensul că avem de-a face cu un orizont al bolilor care se retrage, dar nu în măsura în care evoluează durata bătrâneții; câștigul de viață la 60 de ani, să zicem, se împarte așadar între o parte de viață sănătoasă și una în stare de boală sau dizabilitate. Firește, o astfel de idee poate fi și trebuie să fie testată; nu este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]