8,611 matches
-
an anti‑Christian false Messiah, and it is likely that he left his stamp upon subsequent Christian reflection on the matter”. Inscripțiile de pe monedele bătute între 132 și 135 în Palestina confirmă clar pretențiile mesianice ale personajului: „anul I al mântuirii lui Israel” etc. Cu acest ultim element încheiem analiza descrierii pe care Irineu o face Anticristului, pentru a ne ocupa de semnificația și funcția sa teologică. Funcția teologică a mitului la Irineu Între 26, 2 și 28, 2, capitole rămase
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de generozitate este ireconciliabilă cu cea de judecată. Fie Dumnezeu judecă și atunci nu este Dumnezeu adevărat, fie își arată mila funciară, ignorând orice formă de judecată. În primul caz, ereticii adoptă rolul victimelor inocente, în cel de‑al doilea, mântuirea lor este asigurată a priori. Imaginea pe care o au despre Creator este cea a unui deus otiosus, un dumnezeu pe jumătate tolerant, pe jumătate indiferent față de lucrurile omenești. Irineu are deci dreptate să facă aluzie aici la doctrina epicureică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi veșnică, de vreme ce, afirmă Irineu, bunurile dumnezeiești nu au sfârșit. Refuzând aceste bunuri, apostatul se separă definitiv și irevocabil de veșnicie. O „mică” problemă intervine aici, care ține mai curând de logică decât de teologie: dacă pedeapsa este veșnică, asemenea mântuirii, atunci suntem constrânși să admitem două eternități, fie „paralele”, fie „concomitente”. Dar a admite două eternități simultane înseamnă, deodată, relativizarea principiului divin, singurul veșnic și universal. Aporia nu‑i este necunoscută lui Origen, care se vede obligat, în De principiis
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
arată două lucruri: 1) Atitudinea conciliantă, diplomatică a episcopului de Lyon față de puterea romană, care nu are, în mod strict, nimic de‑a face cu domnia Anticristului, acțiunea acestuia din urmă făcându‑se cu îngăduința lui Dumnezeu însuși, în cadrul planului mântuirii (teoria paulină din 2Tes. 2,11‑12); Roma nu mai este modelul prevestitor al ultimului regat, cum se întâmplă în cazul lui Hipolit. De asemenea, nu există la Irineu nici o aluzie la legenda lui Nero rediuiuus, foarte prezentă la Victorin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mea, este acela de a nu respecta dogmele și de a nu gândi după regula adevărată a Scripturii. Iar dacă suntem pedepsiți atunci când săvârșim păcate împotriva moralei, cu atât mai mult vom fi pedepsiți atunci când mărturisim învățături false. Dacă pentru mântuirea noastră ar fi fost într‑adevăr de ajuns o bună conduită a vieții, cum se explică faptul că nici filozofii, dintre păgâni, nici cei care trăiesc în feciorie, dintre eretici, nu s‑au mântuit încă? Oare nu pentru că falsitatea dogmelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
succesorului său, Ioan. Acestea nu prezintă interes direct pentru subiectul de care ne ocupăm. „Catehezele Sfântului Chiril formează un întreg doctrinar care vădește intenția de a transmite, într‑o manieră simplă, dar exhaustivă, întreaga taină a credinței, înrădăcinată în istoria mântuirii.” Corpusul poate fi împărțit în următoarele secțiuni: I. procateheza: primirea celor aleși și îndemnul lor la o credință vie; II. catehezele preliminare (1‑5); a patra reprezintă o sinteză a Crezului; III. explanatio simboli (6‑18); fiecare articol al Crezului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai bune”. Într‑adevăr, predicatorul lasă să se înțeleagă foarte clar că „lumea în sine” creată de Dumnezeu nu va dispărea (căci întreaga creație este bună în principiu); ea va suferi însă o profundă înnoire. Aceasta se impune tocmai pentru „mântuirea casei” căzute într‑o stare deplorabilă, din pricina „răutății”, a „jafului”, a „depravării” și a altor păcate de acest fel. Secțiunea teologică, precum și cea consacrată celor două veniri, beneficiază de o anexă scripturistică, formată din Is. 34,4 și Is. 57
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care apariția sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității cuplului Satan‑Anticrist nu avem alte mărturii canonice explicite, în afara celor oferite de Apocalipsă. Fragmentul din 2Tes. menționat de Chiril, se referă la caracterul diabolic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de teama apostaziei, și grupul credincioșilor care vor rezista până la capăt. Admițând că este cu mult mai folositoare fuga din fața dușmanului decât înfruntarea lui, de vreme ce miza este mântuirea spirituală, Chiril legitimează dezertarea. Cel care își simte neputința să renunțe și să se retragă; dimpotrivă, cel care se consideră suficient de puternic pentru a înfrunta Răul în persoană, diavolul întrupat, să rămână și să‑și încerce puterea. Domnia Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
iudeilor, crezând că vor vedea regele [instalându‑se] în regatul lor, va căuta să îi câștige bunăvoința, spunând: „Noi ne încredem în tine, noi toți credem în tine și știm că tu vei face dreptate pe pământ. De la tine așteptăm mântuirea, căci buzele tale au rostit o judecată dreaptă și bună”. La început, el, mincinos și nelegiuit, se va preface că respinge slava, dar oamenii nu vor înceta, vor face presiuni asupra lui și îl vor proclama rege. Apoi, el se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe adevăratul Cristos și care se vor lăsa amăgiți de adversarul său. Într‑adevăr, explică el corespondentei sale, dacă Dumnezeu a îngăduit să existe un Anticrist la sfârșitul lumii, „este din pricina iudeilor”: „Celor care nu au primit iubirea și adevărul, mântuirea prin Cristos, Dumnezeu le trimite nu un lucrător, ci însăși lucrarea, adică izvorul rătăcirii, astfel ca ei să creadă în minciună” (ibidem). Ieronim nu acordă iudeilor nici o circumstanță atenuantă, căci „dacă Anticristul ar fi fost născut dintr‑o fecioară și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anticriști pe persecutorii păgâni și în mod special pe schismaticii novațieni. Ciprian vede în persecuții semnele apropierii celei de‑a doua parusii. Cu toate acestea, spre deosebire de Irineu și Hipolit, el consideră această încercare esențială pentru identificarea falșilor creștini și pentru mântuirea adevăraților credincioși. Iată ce scrie el preotului Fortunatus (cap. 13): Cluduntur in persecutionibus terrae, sed patet caelum: minatur antichristus, sed Christus tuetur: mors infertur, sed immortalitas sequitur; occiso mundus eripitur, sed paradisus exhibetur: uita temporalis extinguitur, sed aeternitas repraesentatur. („Pământul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personale. Isus a murit prin trupul său, pentru ca noi să putem renaște prin sufletul nostru. Cea dintâi înviere, fundamentală, are loc la botez, când sufletul, adică partea cea mai profundă a ființei umane, renaște și își începe călătoria pe drumul mântuirii. De liberul arbitru al omului depinde exclusiv dacă el trece sau nu prin Judecata rezervată, atât cât putem înțelege, pe de o parte, celor nebotezați și, pe de altă parte, celor care nu au știut să respecte botezul. Într‑adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi permite lui Augustin să reia tema Învățătorului lăuntric, amplu expusă în De magistro. Cuvintele predicatorului, spune el, se mărginesc la a atinge auzul ascultătorilor. Ele nu au alt obiectiv decât acela - fundamental, de altfel - de a trezi râvna pentru mântuirea sufletului. Adevăratul Învățător, Isus Cristos, este deja înlăuntrul omului (magister intus est). „Învățăturile externe sunt un ajutor, un îndemn la purtare de grijă. Amvonul celui care învață inimile este în cer.” (ibidem) Psihologizarea metafizicii creștine este, așadar, una dintre revoluțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nimici cu strălucirea venirii Sale” (2Tes. 2,8). El ne descrie modul în care acesta va veni: „Venirea aceluia”, spune el, „va fi prin lucrarea lui Satan” (2Tes. 2,9). Diavolul va imita întruparea Mântuitorului nostru. Așa cum Domnul a lucrat mântuirea noastră descoperindu‑se prin firea omenească, tot astfel diavolul, alegând un instrument demn de răutatea sa, va face cunoscută lucrarea sa prin mijlocitorul său: el îi va înșela pe cei nepăsători prin semne mincinoase, prin minuni și prin tot felul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diavolului; „fiul pierzării”, căci, pe de o parte, este el însuși pierdut și, pe de alta, îi împinge pe alții la pierzare. Într‑adevăr, ucigașul oamenilor imită întruparea Domnului și Mântuitorului nostru. Și așa cum Acesta, asumându‑și natura umană, lucrează mântuirea noastră, tot așa acela, după ce va alege pe cineva care să poată primi întreaga sa energie, va încerca să amăgească, prin el, pe toți ceilalți oameni, autoproclamându‑se Cristos și Dumnezeu și demonstrând caracterul mincinos al pretinșilor dumnezei, el, care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
felul de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării” (2Tes. 2,9‑10). Căci el nu îi va dobândi pe toți, ci numai pe cei care merită pierzarea, cei care, chiar și fără venirea sa, s‑au lipsit pe ei înșiși de mântuire. El confirmă aceasta prin cele ce urmează, spunând că minunile săvârșite nu sunt adevărate. Într‑adevăr, asemenea minuni ar fi putut fi săvârșite și de cei care își trag numele de la pietrele folosite pentru divinație. Ei arată aur care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o întreagă filozofie creștină, rezumă toate marile teme ale creștinismului: cea a libertății și a liberului arbitru; cea a minciunii și a adevărului; cea a culpabilității și a responsabilității; cea a păcatului și a îndreptării; cea a pieirii și a mântuirii; cea a morții și a învierii. Augustin încheie astfel o perioadă în care diferite poziții teologice și exegetice au contribuit la șlefuirea figurii Anticristului după chipul și asemănarea lor. Theodoret va face sinteza unei părți a acestor poziții fără a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este mitul eshatologic creștin, construit în jurul celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Numai prin raportarea la cea de‑a doua parusie apariția ultimului tiran anti‑mesia poate avea un sens, în același timp opresiv și soteriologic. Nu există mântuire decât prin suferință iar Anticristul este un nume al suferinței. A trece încercarea suferinței înseamnă a se iniția în viața cerească, în bucuria Împărăției veșnice. Părinții Bisericii insistă asupra ideii că etapa cea mai dureroasă și cea mai înfricoșătoare a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sistem, în schimb, este ideea răului „absolut” întrupat într‑un personaj istoric. Prin aceasta, răul „absolut” este în mod clar devalorizat (de fapt, el nu există), concepția monoteistă rămâne intactă, iar istoria (forma „liniară” a timpului) devine mijloc privilegiat al mântuirii. . Apocalypse de Pierre, în Écrits apocryphes chrétiens, vol. 1, Paris, 1997, pp. 747‑777; text tradus de P. Marrasini, prezentat de R. Bauckham și adnotat de R. Bauckham și P. Marrasini. Numărul 5, 1994, al revistei Apocrypha a fost consacrat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
era al Sfinților împărați Constantin și Elena), un centru de elaborare și răsfrângere culturală (Vodă întemeiase aici o bibliotecă menită a se transforma în „depozit național”), un model pentru viața spirituală românească a acelui timp și, totodată, un gest de mântuire și lăcaș de odihnă privată, căci biserica urma să slujească drept necropolă a familiei Voievodului. Ridicată în zona subcarpatică, construită în intervalul 1690 - 1697, Mănăstirea Hurezi - pe seama căreia ctitorul așeza datorii religioase și culturale importante - armonizează câteva grupuri arhitectonice, cu
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
petrecut și în limbile slave actuale 50 și aflându-se destul de departe de semnificațiile cu care circulă astăzi acest lexem (după DEX p. 822; pomană 1. dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; 2.[în ritualul creștin] praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care de obicei se dăruiesc [săracilor] diverse obiecte [ale mortului]: 3. parastas). Refăcând în 1683, Mănăstirea Bistrița, zidire a rudelor
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
și să-i facă pomeni defunctului în ziua a treia, a noua, și a patruzecea după moarte, după șase și după nouă luni și la încheierea unui an) era și cea de continuare și desăvârșire a programelor de obținere a mîntuirii începute de soții lor în timpul vieții. Co-părtașe active la desfășurarea acestor programe (evocate în pisaniile de ctitorire), întemeiate pe un schimb acceptat - acte pioase și bunuri oferite săracilor, prin intermediul Bisericii, contra unor făgăduieli privind mântuirea -, văduvele se văd nevoite să
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
a programelor de obținere a mîntuirii începute de soții lor în timpul vieții. Co-părtașe active la desfășurarea acestor programe (evocate în pisaniile de ctitorire), întemeiate pe un schimb acceptat - acte pioase și bunuri oferite săracilor, prin intermediul Bisericii, contra unor făgăduieli privind mântuirea -, văduvele se văd nevoite să-și asume noi inițiative pe acest palier. Salvarea sufletelor celor răposați era asociată - am văzut - cu conservarea amintirii („nemoarta pomenire”) lor - cea de-a doua fiind, evident, subsidiară și plasată pe palierul laic - cu fixarea
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Brusturi - Târgu Neamț] 7299 [1791], mai 3”82 etc. Erau respectate cu strictețe gesturile comemorative prevăzute de cultul morților (sărindare, comandare, parastase etc.), șirul de slujbe care ușura - în duhul cooperării dintre vii și morți - calea sufletului celui răposat către mântuire. Cei înstăriți facem danii Bisericii, ca un prinos suplimentar și convingător (Voevodul întărea, printr-un act din 27 decembrie 1633, mărturia unei anume Maria, soția lui Dumitrache Chiriță, fost mare postelnic, precum că a dăruit Mănăstirii Bisericani satul Vânători din
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]