5,303 matches
-
aprins o țigară și m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanță murdară care se destrăma. La ora aceea pe țărm nu era nimeni. Doar pescărușii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac și de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câștig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că așteptând să mă cheme Bătrânul și să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligație. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzația că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel țărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, și de-acolo în acest pod așteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Școala de Belle Arte, că am fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
înflăcărare. Și pe urmă nu țin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puțin n-aș sta aici la pândă. Și spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămașă de forță în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât știu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reușește să-și dea sieși un sens, va reuși să dea și lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
niciodată prin părțile noastre așa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenușa?” mă pomenesc șoptind. La care ei ar adăuga plictisiți: „Au ars niște bălării”. „Și cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în stâncile de marmură de pe țărmul mării și că vâna aici în mlaștină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai știm nimic despre el. Cât privește cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaștină, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreținut, plin de flori și cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porțelan cu imaginea unui copil bucălat și surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă ațipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
un diavol, un vagabond, o rușine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir și priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aș fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun și mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dat seama că mă prăbușisem în curte. M-am întrebat dacă inima fusese de vină și-mi dăduse un avertisment sau nervii mei cedau, suprasolicitați de o meserie pentru care nu aveam chemare; în ultimele săptămâni stricasem câteva bucăți de marmură fără să scot nimic ca lumea din ele. Ascultam bâzâitul viespilor și filtram lumina aurie de toamnă printre gene. Mi-ar fi părut rău să mă despart de viață, păcătos de dulce și pentru un ratat. Încercam să mă liniștesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
duceam să cumpăr ceva în oraș, treceam prin dreptul curții lui, străjuită de o poartă grea de fier, vopsită în negru, dincolo de care se vedeau, ca într-o margine de cimitir aglomerat, mai multe cruci, gata cioplite, și bucăți de marmură. Am avut noroc. Omul, un sfrijit, bolnav de plămâni, vroia să-și mai cruțe puterile. M-a pus la încercare, a strâmbat puțin din nas văzând că nu mă prea pricepeam, dar la sfârșit m-a anunțat cu glasul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
era de acord. Se simțea încolțit de boală, nu-și putea îngădui să fie foarte pretențios. Aveam acum o situație cât de cât sigură. Treptat, meșterul m-a lăsat pe mine să-i cioplesc crucile. El se ocupa de procurarea marmurei, alergând îndeosebi după marmură neagră, mai solicitată de clienți, și finisa ceea ce lucram eu. Și ne înțelegeam destul de bine. El era mulțumit că scăpase în bună măsură de efortul care îi scurta viața, eu eram mulțumit că mă lăsa în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
simțea încolțit de boală, nu-și putea îngădui să fie foarte pretențios. Aveam acum o situație cât de cât sigură. Treptat, meșterul m-a lăsat pe mine să-i cioplesc crucile. El se ocupa de procurarea marmurei, alergând îndeosebi după marmură neagră, mai solicitată de clienți, și finisa ceea ce lucram eu. Și ne înțelegeam destul de bine. El era mulțumit că scăpase în bună măsură de efortul care îi scurta viața, eu eram mulțumit că mă lăsa în pace. Vorbea extrem de rar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să nu ceară de la mine mai mult decât eram în stare să dau. Acolo am cunoscut-o pe Emilia. Venise să comande o cruce pentru un unchi al ei care murise călcat de un camion. Eram singur, meșterul plecase după marmură. Am întrebat-o cum dorea să fie crucea și cum n-aveam în lucru alte comenzi m-am apucat pe loc s-c cioplesc. Ea n-a plecat. S-a așezat pe o bucată de marmură și se uita la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
singur, meșterul plecase după marmură. Am întrebat-o cum dorea să fie crucea și cum n-aveam în lucru alte comenzi m-am apucat pe loc s-c cioplesc. Ea n-a plecat. S-a așezat pe o bucată de marmură și se uita la mine cum mă luptam cu piatra. Am avut impresia că n-avea încredere în mine, că regreta avansul dat și am fost pe punctul s-o trimit la plimbare. M-am stăpânit totuși. Treceam printr-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
-o pe un cojoc, fără să mă sinchisesc prea mult de faptul că era îmbrăcată în doliu, nici n-a crâcnit. Apoi și-a înfundat din nou pe cap pălăria de pai și și-a reluat locul pe bucata de marmură, la fel de placidă, de parcă nu se întâmplase nimic. M-a izbit ridicolul situației. Dar, firește, nu eram eu omul care să mă înduioșez pentru că o fată tomnatecă se dovedea supusă cu mine. Îmi târam libertatea, de la plecarea Liviei, de unul singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
însuți ca ele, mi-am zis cu amărăciune”. Pe măsură ce-i povesteam Emiliei visul, mă convingeam singur că lucram la o operă capitală. Pentru a da și mai multă greutate vorbelor mele, am ascuns acasă, sub o pânză, o bucată de marmură, iar în săptămânile următoare i-am răspuns aproape mereu, Emiliei, la întrebarea „ce-ai mai făcut?” cu o frază sibilinică, de câte ori mă duceam să-mi aduc ceva de care aveam nevoie: „Ce să fac, Emi, am mai cioplit puțin la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Într-o seară, însă, amândoi băusem cam mult, Emilia s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit: „Mă credeai proastă?” Am priceput imediat că găsise, când mersese cu mine, un prilej să ridice pânza care acoperea bucata de marmură. „Dar nu-i nimic, chicoti ea ca să mă consoleze, ai să faci tu o sculptură mare dacă o să ai energia necesară”. Rușinat, furios, am reacționat grosolan. Am îmbrâncit-o, „du-te dracului cu energia ta”, apoi am plecat trântind ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
lumina în cameră, deoarece ne plăcea să observăm în ceața amurgului cum marea se colora în albastru sângeriu înainte de a se cufunda în noapte. De-afară, venea miros de alge putrede. Tăceam amândoi, ascultând zgomotul valurilor și privind dunele de marmură care ardeau rece pe țărm chiar în dreptul ferestrei mele. Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase nici unul din visurile lui de tinerețe și m-am aprins: — Ascultă, Dinule, ce înseamnă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să fac ceea ce n-am reușit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să știi, decât de momentul când mă voi realiza. Și pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârșită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri și altcineva va trebui să facă piatra mea funerară și mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
opri să nu mă uit la chipul de porțelan al fratelui meu. Spre surprinderea mea, am simțit că nu mai eram pornit contra lui Dinu. Timpul ștersese gelozia care îmi înveninase anii copilăriei, așa cum ploile șterseseră literele de pe crucea de marmură neagră. A fost prima oară când m-am întrebat dacă nu cumva destinul face numai ceea ce trebuie să facă. Adică să execute ordinele pe care i le dau caracterele noastre. Am uitat însă destul de repede acest gând. Dar nu cumva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Ce-i cu atelierul?” zise femeia cu voce moale, obosită. „Cine cioplește crucile acum?” Ea își șterse o lacrimă cu dosul palmei, înainte de a-mi răspunde: „Nimeni”. Și adăugă pe același ton, aproape indiferent: „Dacă vrei să faci cruci din marmura care se mai găsește aici, te las”. Era o idee. Oricum, nu aveam alta mai bună. Am intrat în curte și m-am uitat la proviziile de piatră. Nu erau prea mari, dar ajungeau pentru vreo două luni. Până trecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
atunci. M-am uitat la ei amuzat. Era un tip de modă veche, foarte ceremonios în gesturi și în vorbe. Venise să-mi spună despre un azil de bătrâni, aflat, zicea el, undeva pe un țărm cu admirabile stânci de marmură, întrebându-mă dacă n-aveam chef să merg acolo. Firește, nu în calitate de pensionar al azilului. „Vai, domnule sculptor, credeți că-mi arde de glumă? se scuzase el pentru posibila neînțelegere. Dumneavoastră sunteți încă tânăr. Dar administratorul e un om umblat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vă schimbați părerea”. A fost o iarnă foarte friguroasă. N-au căzut zăpezi mari, dar frigul, sticlos și demoralizant, nu mă slăbea nici o clipă. Îmbrăcat cu două perechi de ciorapi groși, cu două pulovere, tropăiam în atelierul cu cruci de marmură. Trebuia să-mi frec mereu mâinile care-mi înghețau pe daltă. Acasă, pereții, patul, scaunele, toate erau reci. Până am cumpărat niște lemne am crezut că înnebunesc. Îmi blestemam zilele. Și nici atunci nu s-a schimbat mare lucru. În lipsa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
m-a paralizat, m-a înfricoșat, m-a redus la tăcere. Nu-mi mai rămânea decât să rup într-un fel cu trecutul, iar azilul despre care mi se vorbise mi se părea din ce în ce mai potrivit pentru asta, mai ales că marmura din atelierul bătrânei era pe sfârșite. Poate că fără o noapte anume nu m-aș fi hotărât totuși să plec. Și, Doamne, câte s-au petrecut în noaptea aceea. M-am culcat devreme și l-am visat pe Bătrânul. De
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vedeam decât niște ochi mari, alburii și ironici. Auzeam vorbele pe care mi le spunea, fără să-i văd gura. „Domnule sculptor, te-am poftit să vii aici. Am nevoie de cineva care să cioplească pietre funerare în stâncile de marmură. Îți ofer o șansă absolut unică pentru un artist mediocru. Poți să ajungi celebru fără nici un pic de talent. Nu vii?” Apoi strălucirea ironică a ochilor a înghețat și privirea a devenit încruntată. A urmat o tăcere lungă, în timpul căreia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
m-am jucat multă vreme depărtând scoica și lipind-o apoi din nou de ureche, cum fac copiii. În cele din urmă, toropit de soare, am ațipit și m-am trezit seara. Abia atunci mi-am reamintit de stâncile de marmură și m-am mirat că nu se vedeau nicăieri. Singurele stânci erau cele din apă, acoperite pe jumătate de licheni, negre și lucind de spuma care se scurgea de pe ele la fiecare val. Prin ferăstruica gheretei sale, portarul m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]