7,150 matches
-
creștinătatea ecumenică afirmă, combătând pelagianismul și semipelagianismul, că începutul mântuirii îl face harul. Nu se poate spune că omul face începutul mântuirii doar pentru că, în virtutea libertății, colaborează cu harul sau nu. Se poate vorbi mai degrabă de dorul sau nostalgia după Dumnezeu, rămasă în sufletul omului și după cădere și de dorința de autodepășire cu scopul atingerii îndumnezeirii. Prin intermediul harului, liberul arbitru devine o libertate tot mai aproape de desăvârșire, iar suprema libertate pentru individ este identificarea voinței sale personale cu
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
ci reflectă o opinie generală manifestată încă de pe vremea disputei privind miraculosul. Pe de altă parte însă, Fénelon trasează și meritele anticilor cărora le acordă supremația în domeniul oratoriei sau al versificației. De asemenea, discursul său este marcat frecvent de nostalgia față de natura simplă, neîntinată, mai apropiată de primordial, pe care anticii au redat-o. Este apreciat, în acest sens, Virgiliu, care a ales să surprindă frumusețea peisajului idilic și nu fastul Romei. Într-atât este Fénelon de îndrăgostit de puritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
chipuri: omul are aplecare pentru ritm și cântare..."236 În prefața sa, Baronzi identifică două vârste ale poeziei cea antică și cea modernă. Maniera în care sunt conturate coordonatele primei vârste este una evident admirativă, sugerându-se implicit o anumită nostalgie a Antichității, specifică viziunii clasice: "Poezia antică, naintea cristianis-mului, are meritul de a fi singura neimitatoare, ca întâia născută, neprofană, ca locul în care s-a născut, simplă ca morala poeților de atunci, entuziastă, profetică." Celălalt text, aparținând lui Radu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni importante una ce ține de accentuarea unei componente polemice, iar cea de-a doua privind existența unui sentiment de nostalgie față de timpuri mult mai puțin agitate. În ceea ce privește aspectul polemic, acesta se datorează în principal situării într-un moment ce presupune o posterioritate față de manifestările romantice deoarece acestea din urmă și-au constituit substanța în mare parte printr-o insurgență față de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
concordanță perfectă cu timpul și mediul său. Or, neoclasicismul promovat de Acțiunea franceză presupune o ruptură de prezent, o neîncredere în forțele acestuia de a crea o mișcare la fel de puternică, sentimentele dominante fiind de dezgust față de realitățile contemporane și de nostalgie față de trecut. În acest sens, mișcarea de la începutul secolului al XX-lea a vizat, mai mult, o acumulare de negații, fără a reuși să construiască nimic în loc. Ilustrativ în această direcție este faptul că Acțiunea franceză nu a lăsat în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a viziunii clasice. Caracterul impur al acestor renașteri clasice nu se datorează doar imposibilității coagulării depline la nivelul operelor, ci și multitudinii influențelor culturale care au marcat fiecare epocă și spațiu geografic în parte, ducând la o împletire eterogenă a nostalgiei clasicismului în toate formele sale cu aspecte ale realităților literare ale acelui hic et nunc în care se nășteau neoclasicismele. Astfel, pe rând iluminismul, romantismul și modernismul și-au lăsat amprenta asupra regenerărilor clasice. Desigur, influența lor nu a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de loc. Chiar dacă anii care au urmat au fost marcați de un nou tip de creștinism, vîrtejul revoluționar a dăunat influenței sociale și politice a Bisericii: statul creștin, conducătorul creștin, unanimitas christiana, păreau acum de domeniul poveștii, al visului, al nostalgiei. Revoluția începuse procesul lent, dar ireversibil, al secularizării societății. Ea includea un aspect social de primă importanță, care trebuia să-i determine pe cei care puneau bazele democrației creștine să ridice problema unei societăți creștine responsabile în fața evenimentelor timpului. Tulburărilor
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
decît consecința creștinismului integral, adică aplicat în mod integral, cu toate consecințele sale sociale: religia nu poate fi o afacere privată, ea interesează sfera socială. Se visa la reinstaurarea regimului social al lui Christos, Evul Mediu idealizat fiind privit cu nostalgie, după o concepție în mod hotărît antiburgheză, și, așa cum spunea tot Émile Poulat, "se afirmă ideea că credința catolică este în totalitate adevărul religios și adevărul social, iar catolicii reprezintă nu numai adevărul intelectual și moral, ci și adevărul social
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Studii Sociale, al Instituțiilor Populare, prin Tînăra Gardă creată în 1902 pentru a apăra manifestările silloniste. Era un catolicism de cucerire, foarte deschis din punct de vedere social, al cărui obiectiv era acela de a construi o cetate viitoare fără nostalgia unui trecut depășit. Datorită întîlnirilor, discuțiilor, reflecțiilor comune, mișcarea Sillon, care număra 10 000 de aderenți în 1905, a știut să creeze un spirit pentru multă vreme viu în rîndul militanților. Această forță religios-educativă a evoluat spre un angajament din ce în ce mai
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Celestino Endrici, el a condus din 1905 ziarul La Voce cattolica (devenit în 1906 Il Trentino). În Spania, după eșecul programului Partidului Catolic al lui Alejandro Pidal y Mon între 1881-1882, catolicismul a rămas dominat de un tradiționalism autoritar, o nostalgie vie a carlismului, ce caracteriza majoritatea episcopilor și preoților fideli legitimității dinastice. Totuși, un puternic curent intransigent, ultramontan, care se proclama "integrist", se detașa de revendicările carliste. Acesta era reprezentat de un preot catalan, Felix Sardá y Salvany, autorul în
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
printr-un popor organizat în grupuri intermediare autonome, garante ale pluralismului; el insista asupra autonomiilor regionale, pornind de la o reflecție asupra problemelor din Mezzogiorno, reflecție economică și socială care demonstra o remarcabilă stăpînire a problemelor și limbajului economic, dar fără nostalgii corporatiste. Din convingerile sale democratice, Sturzo a extras o analiză lucidă a fascismului pe care a expus-o mai ales în discursul de la Torino din 1923 și în Italy and fascism. La Torino, el a explicat motivele opoziției lui la
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
unificării ei era o a treia condiție intrinsecă a demersului creștin-democrat. Europa constituia pentru Robert Schuman forma cea mai desăvîrșită a modelului democratic. De Gasperi scotea în față valorile umaniste, pluralismul, laicitatea, drepturile omului, într-o formă lipsită de orice nostalgie pentru creștinătate, deschisă tuturor curentelor ideologice democratice, ceea ce a permis cu adevărat acestora din urmă să susțină și ei construcția europeană și să se angajeze din ce în ce mai mult în această acțiune. Principiul democratic este acela pe care trebuie să-l apărăm
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
a vieții. Într-o anumită măsură, așteptările sale au fost confirmate. Locul i se părea cum nu se poate mai potrivit pentru genul de viață pe care dorea să o ducă de acum înainte. Mai târziu, își va aminti cu nostalgie de perioada pe care a petrecut-o în Norvegia până în vara anului 1914. Spunea că pe atunci „spiritul său era aprins“24. Era convins că gânduri importante pot vizita doar mintea celui ale cărui O VIAȚĂ DE EROU? 29 relații
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
se simțea acasă doar în lumea culturii vieneze a tinereții sale. Invoca aprobativ teza lui Oswald Spengler că ceea ce caracterizează o cultură, în perioada de înflorire, este unitatea stilistică a formelor ei majore, apropierea și comunicarea dintre ele. Pătruns de nostalgie pentru o lume apusă, Wittgenstein privea cu suspiciune, în anii săi mai târzii, dezvoltarea civilizației tehnico-științifice, în care el recunoștea nu progresul, ci simptomele declinului cultural. Într-o versiune timpurie a „Cuvântului înainte“ la un manuscris publicat de Rhees sub
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
XIX-lea, între care cel mai reprezentativ este Aron Pumnul, să încerce să exerseze și limba română în construcția de cuvinte noi pornind de la cele existente, iar pe alții de mai tîrziu, precum Lucian Blaga și Constatin Noica, să manifeste nostalgia pentru o terminologie filozofică românească pornind de la materialul indigen (cum procedaseră înaintașii cînd foloseau calcurile), consi-derînd că astfel s-ar putea reconstrui filozofia în spațiul cultural românesc. Această atitudine de apreciere superlativă a mijloacelor interne în exprimarea filozofică pierde din
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
limba proprie. Evoluția ulterioară a limbajului filozofic românesc a urmat calea îmbogățirii prin împrumuturi neologice, cîști-gînd enorm în precizie, prin evitarea echivocurilor create prin cuvintele neaoșe, dar devenind "o provincie a altor limbi romanice" și pierzînd plasticitatea, savoarea și adîncimea. Nostalgia lui Blaga pentru un limbaj filozofic bazat pe vechile cuvinte românești este constantă, deși își dă seama că româna are alt specific decît greaca, sanscrita, germana sau rusa, încît nu poate genera, ca aceste limbi, terminologii bazate pe fondul indigen
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Către cititori: Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele IV Pe o poziție larg-cuprinzătoare amintind de Blaga, se situează un Nichita Stănescu frenetic, iscoditor, cu nostalgia cuvântului total, acesta de negăsit în dicționare, însă deschizând zariști cosmice sau relevând genuni interioare. Privirea lunecă lin de la cuvinte la necuvinte. "Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ca neoclasic ori neo-parnasian, însă, dincolo de convenții, el năzuiește spre un cer al permanențelor, tinzând spre empireul Frumosului spiritualizat; mitologia sa cu tendințe eclectice convergente unifică transtemporal memoria antichității eline, sugestii din secolul al nouăsprezecelea (unele de sorginte germană) și nostalgii verticalizante ale altora. Poet al esențelor ființei, totodată înclinat spre ceremonial și solemnități, un Doinaș drapat în sacerdot al verbului-instaurator e, concomitent, un poet uvrier formulă de găsit la Mallarmé (în Erezii artistice), în care se încadrează și Valéry. Meditativ
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de Camil Petrescu) pentru autenticism; îl preocupă expresia directă, pulsul străzii, mișcarea în cotidian; o undă magnetică dinspre Caragiale al momentelor se simte, modificată liric, în bucureștenismele altui timp. René Char definea o dată poezia ca o "cunoaștere productivă a realului". Nostalgia certitudinii stimulează de la un pol la altul monologurile dumitresciene vizând complexele adevărului. "De mic copil, înainte de a face ceva mai bun, / înainte de a învăța să merg pe picioare, / cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini". Cum rezultatele întârzie
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și cogito-ul (legat de "gândirea în noțiuni") trăsături invocate în Respirări se constituie în dimensiuni corelative, inextricabile. În cele 11 Elegii (publicate în 1966) obsedează vădit causa rerum, o multiplă exasperare a Eului contemplator (titlul Contemplare se repetă) posedat de nostalgia cunoașterii, balansând între înaintări și retrageri necontenite, sub perpetua presiune a relativismului universal. "Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul (...) // Stau cu o lopată în mână între două gropi, / și nu pot, în ploaia măruntă, / să
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
vorbesc despre dileme, despre neliniști, despre terori perene: "Propriul meu trup / nu mă mai înțelege / și / propriul meu trup mă urăște, / ca să poată exista mai departe / mă urăște..." Ieșirea din Eul mâhnit, atât de împovărat, e comparabilă, ca finalitate, cu nostalgia transorizontică a lui Blaga, un fel de dor de "raiul sorin", de ceva indefinit, vag-intuit, finalmente intangibil. A plana "pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde" (Atreia elegie), e totuna cu a verifica multiplu starea de a fi; aspirație vană, iluzorie
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
neașteptate, non canonice. O suferință particulară, aproape fizică, marcase pe Blaga: "Cuvântul unde-i ca un nimb / să te ridice peste timp? / Cuvântul unde-i care leagă / de nimicire pas și gând?..." Nici o clipă, Nichita Stănescu nu înclină spre sistem, nostalgia sa orientându-se constant spre unicat, spre absolut, spre nemaiîntâlnit; iată însă că T.S. Eliot (invocat în Un menhir în aer), "fără să fie mag vrăjește"; fără a fi un "descoperitor de formulări inedite", fascinează; și iată-l "inventator" sui-generis
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
însă de întrebări. Nu desenul primează, nici cromatica, nici, ca la alții, atracția ochilor, ci tentația de a surprinde acel nu știu ce ori nu știu cum al partenerei, misterul cu care adoratorul tinde să se întregească. Anticul androginism paltonician funcționează la el ca nostalgie a unei completitudini ideale, de substanță interioară. Dacă trei inși compun o treime, contopirea cu partenera dorită nu devine duo ci doime. "Noi de-atunci suntem doime / și în tine și în mine / și suntem Acela amândoi" (Jeu d'amour
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tăcerea). Iarăși ca la autorul Nebănuitelor trepte acționează implacabil cenzura transcendentă. Tentația de a forța "ușile tainei în număr de șapte", de a escalada "Muntele Cain" și "Muntele Vinei" ori de a descoperi "Poarta Învierii" învederează în fond o mistuitoare nostalgie gnostică. În spectralul Eu al celui ispitit de intermundii se pot recunoaște toți tânjitorii lumii, toți Ceilalți în proiecții simetrice. În Tripticul termenilor sau încercare asupra cuvintelor obsedează tipic mirajul "esenței a cincea" (quintesența), motiv de speculație filozofică-filologică; produs gnoseologic
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
secole și milenii, un "timp epopeic" pe măsura unui Ulysse modern. Deși mereu invocat, frământatul ego al poetului nu se confundă cu pronumele Eu, acesta fugind din Sinele anxios pentru a se identifica iluzoriu cu alții Simplu joc ingenuu? Amăgitoare nostalgie de întregire? Pe marginea acestui Eu plural, subiect de tropisme și ipostazieri factice, ironistul fantazează liber, aparent nonșalant: "Mă distrez de minune cu mine. / În diminețile foarte senine de primăvară / mă salut cu "un salve" și mă duc la plimbare
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]